Plutesc, prin diminețile inimii tale
din perspectiva statuilor care-și dorm
încă, singurătatea atinsă de cer
în mod esențial
acolo unde totul rămîne veșnic,
în ciuda eforturilor de-a zîmbi ostentativ
numai la gîndul că ești
rodul unei stări, de la celălalt capăt
al vernisurilor
încît uiți cu desăvîrșire că dragostea
mă face o femeie frumoasă
cu piele de levantin,
după Praxitele piese care mă emoționează
profund, în sfîrșit împăcată cu toate
cu durerile, cu zeii și cu mîinile mele,
ca o dovadă, neaditivată
de căință,
în lucrurile cele mai dragi...

Nu vezi cum iau forma gîndurilor tale?