CRITICS

Constantin Virgil Bănescu

Creation Category: 

 Constantin Virgil Bănescu (1982-2009)

14 august 2009, orele 11. Calc pe trotuarele stradelelor liniștite din spatele Liceului Ienăchiță Văcărescu din Târgoviște cu ochii subjugați de culoarea violetă pură a florilor de zorele care au năboit parcă, astăzi, într-adins toate zăplazurile din jurul clădirilor pe lângă care trec. Nu știu cu exactitate adresa casei Bănescu, dar pașii mă poartă până în fața unei mașini-platformă trasă pe trotuar și drapată cu un covor de casă pe care stau atârnate două fotografii și un portret excepțional în cărbune cu BOBIȚĂ. Într-unul din cadre, cu părul în norânduială, poetul abia ieșit din copilărie; în celălalt, Constantin Virgil Bănescu, neguros, sub o pălărie cu boruri largi din altă lume, o imagine recentă, fixată de ochiul aparatului de fotografiat probabil la Colocviul Tinerilor Scriitori din 15-17 mai 2009 de la Alba Iulia.

ÎNTRE EXTREME

Creation Category: 

Ca și persoana poetei Bianca Marcovici, versurile ei dau impresia unui vârtej continuu de stări contradictorii.Un volum alcătuit din poeme mai noi sub titlul “Țara extremelor” a apărut, bilingv, la München, în “colecția Sammlung “,condusă de criticul Radu Bărbulescu, autor și al versiunii germane.Tot el semnează și un portret al autoarei în care explică motivele pentru care a inclus-o pe poeta domiciliată în Haifa în grupul de colaboratori permanenți ai publicației “Observator”,alături de Andrei Fischof,Tania Lovinescu,Shaul Carmel și Luiza Carol.Bianca Marcovici, tratează liric problemele Israelului”, scrie criticul din München, fiind vorba de o țară în care “soarele și marea,dragostea și ura, omenia și teroarea, viața și moartea se întâlnesc într-un aliaj rar întâlnit în altă parte a lumii”
Ca unul care am urmărit cariera poetei încă de la debutul în revistele ieșene ,cred între aceste extreme, care se regăsesc într-o mai mică măsură în țara ei natală, și-a conceput poeta ceea ce are mai esențial în întreaga operă. Nu am la îndemână exemple, astfel aș putea cita poeme mai vechi care, în fond nu se deosebesc temperamental de cele din “Revolta sângelui”,prima ei carte tipărită în Israel și reeditată în România la interval de un an.Versurile Biancăi Marcovici sînt în căutare continuă a contradicțiilor între care totuși viața curge normal. Aici, în Israel, ea a schimbat doar obiectul căutării, descifrînd polii neliniștii în noua realitate.Tensiunilor li s-a adăugat încă o componentă cea a unei amintirii unei imagini de calm. Astfel s-a creat o altă extremă a existenței:ținutul natal de “acolo” la care se raportează adesea,ținut desigur pândit de mai puține primejdii concrete ca cel de aici,unde

“Dincolo de puterea omenească,
După ascultarea știrilor,
Să-ți regăsești echilibrul
Uitându-te în ochii soldaților-copii,

Rugându-te
În românește,în ivrit,
Spunându-ți mereu că
Dumnezeu va alege pentru noi
Cuvintele adevărate
Din ambele limbi,
le va recunoaște
Ni le va reda pe pămâmt
(Terorism).

Poeta a scris la Iași versuri de nepotolită indignare împotriva xenofobiei care întina peisajul de care era-ca și acum-îndragostită. Extremele israeliene i-au modelat,cum spunem,tonurile. Între timp, copiii au crescut,au devenit soldați și”poartă epoleți argintii”,”părul strâns într-o coadă groasă” iar mâinile “descriu o armă automată”.
Aici chiar și sentimentul păcii este nesigur :”

avem un fel de pace
“cu stofă întoarsă pe dos
în firavul gând al oamenilor
de a ne regăsi în ceva
și cînd oare…
pacea asta zgomotoasă
pasăre împăiată cu ochii mari ,
speriați
ca și copiii nou născuți,
pacea asta
cadou nedespachetat
într-o zi de Șabat
o zi virgină și veșnică
după toate experiențele trăite”

Majoritatea poemelor au ca temă senzația copleșitoare că ne aflăm pe nisipuri mișcătoare, de unde toate aceste neliniști născute clipă de clipă. Căutăm, inutil, punctul de sprijin, dar el se află numai în visarea drămuită ea trimițând vag , tot mai vag față de plachetele anterioare, la trecut:Poeta acceptă evidența fără să regrete tărâmul părăsit. Astfel spus, ea își găsește un loc între extremele unei realități agitate asemenea arborelui care-și află liniștea în furtună. In cronica publicată de “România Literară”-Grete Tartler , cartea româno-germană a poetei Bianca Marcovici este caracterizată ca un mod de a “supraviețui prin cuvânt”,iar autoarea definită ca “o adevărată poetă” a cărei umbră ajunge departe”
Subscriem.

CAROL ISAC
“Ultima ora”,TEL AVIV,1997

«Dictatura auctorială» și natura «experimentatoare» a lui Mircea Nedelciu, un articol de Angela Nache Mamier

Creation Category: 

Poeta și criticul literar, Ioana Geacăr, a publicat în 2009 la editura Libra, în colecția Studii sub titlul «Dictatura auctorială» (eseu despre proza experimentală  a lui Mircea Nedelciu).

Autoarea demonstrează  cu metodă și pe un ton partizan că Mircea Nedelciu (12 nov 1950-12 iulie 1999) a fost nu doar un simplu experimentator ci un scriitor major al epocii sale care a jucat și va juca un rol imens în evoluția liberă  a prozei românești, un autor supradotat cu calități artistice și intelectuale indubitabile, o personalitate vibrantă, un gânditor al literaturii exigent, care și-a pus întrebări fundamentale despre creație și la care a  găsit răspunsuri personale memorabile.

O celebrare a "femelității" *, un articol de Petru M. Haș

Creation Category: 

Faină fată România, și misterioasă. Trăind într-însa, adică nescoși
pe-afară, suntem de parcă nici nu ne-am născut, darămite să-i pipăim
misterul. Ah, Românie, eternă și misterioasă e coapsa dumitale! Fă
bine, fata noastră, și naște-ne la pătrat, la cub, la infinit;
aruncă-ne-n lume, ca să te iubim, să murim de dorul tău. Pentru că, de
departe, toate cele arată frumos. Cam așa s-ar putea rezuma relația
„femellismului” cu patria mumă.

IOSEF EUGEN CAMPUS - Bianca Marcovici Espresso dublu la Ierusalim

Creation Category: 




A apărut, în editura Haifa, un nou volum de poezii al Biancăi Marcovici:”Espresso dublu la Ierusalim”. Este vorba de o ediție bilingvă, română și ebraică. Traducerea ebraică e semnată de Tomy Sigler, cel care-și încercase puterile într-o reușită traducere în ebraică a poemului “ Luceafărul” de Eminescu.
O regăsim cu bucurie pe Bianca Marcovici cea dintotdeauna. Poeta cu îndrăzneli moderniste dar și cu versuri de o simplitate clasică. Poeta cu imagini și vocabular tehnic, dar și cu imagini nostalgice moldovenești. Poeta obsedată încă de universul muzical din tinerețe când a studiat vioara timp de 8 ani, univers pe care l-a contopit și identificat mai târziu cu universul poetic. Poeta obsedată încă de peisajul moldovenesc al țării de origine, dar ancorată temeinic în realitățile israeliene de azi:
“Patria e orizontul
Pe care l-ai lăsat în urmă mai ieri
Iar acum e casa în
Care trăiești imprevizibilul,
Iubești!”
Ca și în volumele precedente, notele caracteristice amintite mai sus revin și aici. Vioara e poem:
“Fug în reveria viorii poemului
Știu că-mi aparțin amândouă.”
Viața și poezia ei sunt comparate cu o improvizație pe o coardă:
“Improvizația pe o coardă
Flexibilă, tomastică în flageoletul excitant
Ciocârlia mea minusculă
Chiar dacă funicularul trece prin tunelul tău
De stalactite
Și vioara mi s-a dezacordat.”
Poezia ei izbutește să dea totul cu elemente puține, precum o gamă modulată cu numai opt sunete:
“Dacă nu mi-aș uita versurile
Nu aș mai putea scrie,
Precum o gamă, doar opt note,
Permutându-le în combinații »
Și dragostea se împletește cu muzica. În poezia « Inspirația » citim impresionați :
“Închid ochii și-ți scriu:
Pianul meu sună la unison, clapele
Urmăresc literele latine, cele ebraice se sting
Capăt forma ta când mă cuprinzi”
Tema nostalgică a Iașilor și a culturii românești din tinerețe e modulată inspirat în imaginea grăitoare a “Teiului lui Eminescu”:
M-am născut aproape
De teiul lui Eminescu...
Ani de-a rândul l-am urmărit
In încărunțire
Era sprijinit de-o cârjă metalică
Betonată-
Părea un om invalid
Cu părul de culoarea
Toamnei. »
Tema nostalgică stă bine alături de cea iudaică, prezentă în amintirea sfâșietoare a holocaustului. La începutul și la sfârșitul poeziei Aushwitz, răsună strigătul cutremurător :Suntem vii !
« Nici un tren al morții
n-a fost împiedicat
să ajungă la destinație
Cuptoarele i-au primit
Cu brațele deschise
Pe cei ce nu aveau decât o vină,
Erau evrei…
Suntem vii
Suntem copiii lor
Cei care cântă Șalom.

Tema iudaică e prezentă nu numai în amintirea holocaustului, ci și în viața de azi a israelienilor, dornici de pace și trăind sub continuă amenințare. În “Transmisie directă” găsim ecoul imediat al celui de al doilea război din Liban:

“Calculatorul împrumutat nu știe românește, și nu va ști
Haifa, Nordul Israelului sub tirul katiușelor
Inima își iese din piept la fiecare alarmă
Soarele apune de fiecare dată
Suni la copii, sau copiii mai sună.
Legături telefonice isterizante, necesare.”

Talentul artistic al poetei se vede și în capacitatea ei de a găsi formulări poetice pregnante:
“Eu sunt ca o pâine caldă
Visele mele
Sunt aripi de păsări
Iar gîndurile precum laserul
Care-ți corectează privirea.”
Sau:
Conținutul tău e un fiasco acoperit de pleoapa nevederii…
Fotograful și-a ars degetele cu substanțele iritării.”
Sau:
În camera mea poate o almpă cu becul aprins
Peste o carte deschisă
La semnul tău
Poate o vioară cu căușul căzut.”
Se ajunge și la poezii întregi admirabil reușite, unitare, în atmosfera lor specifică. Dintre acestea, doar două exemple. Iată, întâi, o poezie de dragoste, ca de obicei, cu o impresionantă coloratură melancolică:
“ Și eu sunt obosită de zare
De abur și falsul lucrurilor
De lumina prea puternică
Și de soarele ăsta...
Aș dori să fac ca și tine
Dar aș muri puțin cum mor răspunsurile
Înainte de a le rosti.
De ce ai apărut
Când noaptea veșnică se va așterne ? »
(« De când o singură toamnă »)
Și minunata poezie “Renaștere”:
“Sunt din nou îndrăgostită
De ceva nedefinit...
Între mărar și pătrunjel
Gogoșari copți și vinete marinate,
Ceva între vișine și cireșe negre,
Fără sâmburi,
Dulceață de coacăze
Și agude puhave,
Ceva între nuci noi
De curățat,
Din copacul copilăriei
Si zarzăre culese de mine
Ceva ca sâmburi de caise
Sparte pe caldarâm
Cu o piatră mare,
Ceva cu picioarele goale,
Călcând pe iarba abia răsărită,
Bând apă dintr-un vas coclit.”
*
Tomy Sigler merită felicitări pentru traducerea în ebraică.
O traducere exactă, precisă, fidelă textului românesc.
Abaterile sunt foarte rare, nu știrbesc fidelitatea ansamblului.
Totuși, îmi îngădui să remarc că, mie cel puțin, nu mi se par justificate pe deplin, necesare. De ce, de pildă, în loc să se spună, ca în originalul românesc în teiul, se spune, în traducere, mai vag, benof (în peisajul) ?. Sau, în poezia « Pace », de ce se reduce, în traducere, ca o minge viu colorată, la termenul mai șters be cadur țivoni (minge colorată) ?

Revista « Minimum » nr. 266 dinTel-Aviv, mai 2009-rubrica “Cartea”, pagina 56 – 57,
Director, scriitorul Al. Mirodan

Georges Drano: le souffle orphique du figuier, par Angela Nache Mamier

Creation Category: 


« Les feuilles du figuier », c’est le titre du dernier recueil de poèmes que le poète frontignanais Georges Drano vient de publier aux éditions « L’atelier du hanneton ». 
 
La présentation du recueil, son toucher, le graphisme qui suggère un tronc d’arbre brûlé par le soleil du Midi avec dans ses branches, les fruits mûrs, tout cela donne envie de sentir et feuilleter ce papier rugueux de la couverture,( presque végétale) et jusqu’à la fin du livre . 
 
Un dessin suggestif de Henri Leviennois rend encore plus attractif l’entrée « en la matière ». 
 
D’emblée, l’auteur nous invite à faire corps avec ce tronc géant et mythique. Ce besoin étrange de communion vient d’une volonté légitime de puiser cette force de survie dans cet arbre millénaire, aussi source de courage et de volonté pour vivre et réunir son expérience sur Terre : « Figuier enraciné au flanc du ravin où l’eau ne jaillit plus »… 
 
Le figuier est le symbole de l’histoire de l’humanité ; cultivé dans l’Egypte pharaonique pour son fruit mythologique, il a joué un véritable rôle culturel et gastronomique, surtout sur le pourtour méditerranéen. 
 
« Traversant le silence/ dans un bruit de feuillage/de très loin des figuiers/ nous appellent ». 
 
Le symbole du figuier est riche et subtil, chargé en allusions spirituelles, dépositaires de symboles extrêmes comme la joie ou la malédiction. Dans la Bible, il est mentionné cinquante fois et le fruit emblématique du Sud compose « les quatre mendiants » des treize desserts de Noël en Provence. 
 
Nous ne pouvons pas ne pas citer en passant Paul Valéry : « que l’on me prive de tout ce que l’on voudra, si ce n’est de café, de cigarettes et de figues »… 
 
Georges Drano, lui, dans un poème en prose, s’adresse au fruit- roi : « O figuier fragment d’un ciel entrevu où les fruits sont des météores que le jour dispense ». La tournure est allégorique, avec « la langue tournée/ vers la chair de figue ». Les mots cherchent une communion entre le visible et l’invisible et le livre est nimbé d’une douce lumière où l’amour de la poésie et de la nature sont les deux faces d’un même mystère, celui de la Création : « Le soleil est dans les figues, dit-elle/les nuages s’éloignent dans l’œil du panier »… 
 
Le poète réinvente le monde réel avec sa sensibilité et son regard et incruste ses mots sur l’écorce de l’arbre- Père originaire ,avec une telle fougue, qu’il ne sent aucun besoin de mettre une ponctuation. Surgit alors le symbole de la sensualité charnelle : « Enlevés au jour/ nous attendons des figues/ qu’elles allument en nous/ la clarté charnelle de la terre/… » 
 
Le poète-philosophe se pose aussi des questions essentielles sur l’Homme et son univers. La nature devient le miroir de l’âme, tragique et consolant à la fois. Ses réflexions suivent un grand mouvement cosmique et abordent un côté lumineux mais aussi nostalgique de l’exil, qui donnent aux passages évoqués, une nuance mystique : »Reviens près du figuier/pour le don des figues porteuses d’une aube neuve à la bouche »… 
 
L’arbre fascine le poète et lui inspire un souffle orphique. Il a un besoin viscéral d’amour et de fusion avec l’arbre, solidement accroché au sol rocailleux : « Tortu, tordu/noueux/ au bord du temps » .Vivre dans « le cercle du figuier », c’est avoir trouvé le paradis (perdu ?), une terre sainte, « traversant le silence/ dans un bruit de feuillage/ de très loin des figuiers/nous appellent. » 
 
La foi dans la Création est un roc et lui donne le bonheur de travailler minutieusement les mots, d’explorer lentement leurs ressources : « Loin du chant, des jours obscurs, rires aux figues/Tu cueilles et cueilles/Jamais une fois pour toutes ». 
 
Le fruit défendu donne des palpitations et incite à se laisser porter par la vitalité : « Ne plus chercher/les mots tendres/Quand la main du dehors/saisit le fruit du dedans/caché sous les feuilles ». 
 
Tout au long du livre, il faut décoder pour retrouver une sorte de message primordial qui mène à une vie universelle et intemporelle qui appartient à tout temps, tout lieu, tout humain. 
 
En Inde, Bouddha a passé des années, absorbé dans de profondes méditation. Dans le Jardin d’Eden, le figuier est l’arbre de la connaissance primordiale qui est à l’origine de la vie. 
 
Acteur et spectateur du cycle de la vie, l’auteur se sent comme un élément de tout ce qu’est l’espèce humaine. 
 
A travers les mots, l’auteur espère arrêter le temps : « Il nous attire dans l’ombre vers les fonds obscurs où il assure ses racines. » 
 
Le poète, fasciné, se laisse porter par le mystère de la Création : « Que dit-on des liaisons de la langue et du fruit ?...Bois de l’année/Mesure du temps, prouesse du lent mûrissement/ des fruits. » 
 
D’un poème à l’autre il faut décoder pour retrouver le fil d’une méditation profonde devant le mystère de la Nature. 
 
Le livre se prête à une lecture plurielle. D’ailleurs, Paul Valéry ne disait-il pas : « Mes vers ont le sens qu’on leur prête » ? 
 
« Enlevés au jour/nous attendons des figues/ qu’elles rallument en nous/la clarté charnelle de la terre. » 
 
Livre d’un idéal inaccessible ou fermé, il nous transporte par sa mélancolie vague et feutrée, sans cause explicable : « Traversant le silence/dans un bruit de feuillage/de très loin des figuiers/ nous appellent. » 
 
Georges Drano est un poète secret et véritable, en harmonie avec les voix contemporaines les plus connues de la poésie française d’aujourd’hui.

 

CONFLUENCES POETIQUES - O Antologie a poeziei române contemporane: Despre ceea ce este și nu este poezia

Creation Category: 

O antologie este un florilegiu în sensul literal al cuvântului, care ascultă de criterii estetice, ceea ce o distinge de simple «morceaux choisis».

Linda Maria Baros și Magda Cârneci, scriitoare binecunoscute, au publicat în voluminoasa revistă anuală Confluences poétiques N°3 dec. 2008 (a asociației Confluences poétiques, care reunește o rețea activă de poeți străini la Paris) editată cu concursul Institutului Cultural Român o «Anthologie de la poésie roumaine contemporaine». (Lansarea a avut loc pe 28 februarie 2009 la Maison de la Poésie la Paris).

Revista are un sumar variat, pluriartistic: traduceri din poezia lumii, despre experiența picturală a artiștilor români de la Paris și o Anthologie de la poésie roumaine contemporaine, conținând poeme traduse de către Linda Maria Baros, Magda Cârneci și Andrei Cadar din operele celor 20 de poeți selectionați ( cărora li se rezervă un spațiu de 150 de pagini !)

Cristophe Liron -Semne Semințe Poezia nomadă a vieții în patchwork, un articol de Angela Nache Mamier

Creation Category: 

  
  
Christophe Liron este o personalitate artistică originală și complexă.
Poetul și criticul Xavier Bordes subliniază în “Biblia artei singulare”, la ediția Iconofolio, talentele sale multiple, considerându-l ca pe un “poet al metamorfozelor care ne oferă cu o eficacitate surprinzătoare pielea ca scalp al metaforei universale”.

El sculptează pielea animalelor moarte. Este vechea înțelepciune a șamanilor marilor platouri din America!

Volumul “Semne Semințe” apărut în 2008, la Editions Clapas al lui Christophe Liron (www.clapassos.com/www.christophe-liron.com) este al 14-lea volum al unei uimitoare serii de titluri de cărți - tablouri, care ne surprinde printr-un suflu nou dat de acest artist plastic care oscilează între “munca pe pielea fină și opera poeziei”.

Acest volum este o retrospectivă a drumului vieții artistului care reunește în aceste pagini periplul său de “cetățean, gânditor și world trotter universal”, căci “aceste note de voiaj interior”, versuri dar și texte narative, fac să se suprapună metafore surprinzătoare cu analize și reflecții existențiale pertinente.

 

Angela Nache Mamier -«Dolor»

Creation Category: 

 

Photobucket
Editions Clapàs, novembre 2007
Collection Partage, n°29
Bilingue français / roumain.
Traduction de Angela Nache-Mamier et Pierre Mamier,
relue par Viorel Zegheru.
ISBN: 1284- 635- x
60 pagini, 17 euro


Editura Clapas a publicat în noiembrie 2007 în Collection Partage volumul bilingv «Dolor» de Angela Nache Mamier, scriitoare de expresie română și franceză. Traducerea textelor a fost realizată de Angela Nache Mamier și Pierre Mamier și revăzută de Viorel Zegheru. Prefața a fost semnată de profesorii din Montpellier: Anne et Frédéric Miquel.
Angela Nache Mamier a debutat în România cu volumul de poezii «Miraculum» editura Dacia în 1982 și a făcut parte din grupul cenaclului 19 și al optzeciștilor din Brașov, alături de poeții: Adrian Munteanu, Alexandru Musina, Gheorghe Craciun, Ioan Pop Barassovia, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Andrei Bodiu, Marius Oprea etc. A mai publicat «Femina» Editura Dacia 1985 ; «Celebratio» Editura Kogaïon (în franceză) 2008. De-a lungul timpului a fost prezentă în paginile revistelor cu poezii și proză: «Viața Studențească», «Luceafărul» (unde poetul Geo Dumitrescu a remarcat-o și a debutat cu poemul «Pământul Viu»), «România literară», «Vatra» (în formula redacțională : Romulus Guga, Dan Culcer, Mihai Sin) «Astra» (redacția: Nicolae Stoie, A.I.Brumaru, Ion Itu) «Tribuna», «Brașovul literar și artistic», (director Daniel Drăgan) «Luceafărul de ziuă» online, «Monitorul cultural online», «L’Eloge du Danube» online (directeur Artur Silvestri), «Revista nouă»(România), «Salmigondis» (France), «Autre Sud» (France), «Midi Libre» (France) «Corespondențe» (România), «Gardiolarem» (France), «Citadela» (România) etc.

Claude Albarède, "La Dépensée" : le temps éclairci de la poésie, par Angela Nache Mamier

Creation Category: 




Claude Albarède écrit avec l’encre du temps dans une certaine sérénité et avec le sentiment lucide que tout s’anéantit, tout périt, tout passe.

Les éléments de la nature restent; il n’y a que le temps qui dure. Rio di Maria détecte dans "la Dépensée"(éditions L’Arbre à paroles, 2009) « une vision d’un poète hors la ville. Quatre saisons de l’année-ou d’une vie ?-embrassent la profusion d’éléments de la nature ». Eloigné de son pays, le poète ressent fortement l’instinct qui l’y rattache :

« Est-ce lui qui revient

à la cime des vents

qui retient sa durée

comme cette écriture

et doute de la terre

alors qu’il est racine » (le pays)


Chaque instant de la vie est un pas vers la mort, cette vie au goût de lait et de miel, la vie des aïeuls, les morts qui nous aident à vivre :

« La- haut dans les clapiers

La dernière fenêtre du monde

S’appuie encore sur des fleurs

Le long des ruines nous découvrons

Qu’un regard étincelle entre les pierres »

Pages

Subscribe to RSS - CRITICS