Creation Category:
Insul are un aplomb amuțitor, dată fiind ireparabila lui incompetență. Se îmbracă dichisit, cu un aer de dandy tomnatec, afișează o colocvialitate de expert care încearcă să se facă înțeles de popor, și, mai ales, ține în mînă o pipă. Evident, nu fumează în timpul emisiunii. Pipa e un accesoriu „profesional", un indiciu de breaslă. Face parte, în mintea domniei sale, din uniformă.
Domnul Radu George Serafim nu știe despre artă aproape nimic. Se declară, e drept, „critic de artă", dar n-am nici o probă și nici un ecou cu privire la opera sa de specialitate. A descoperit, pesemne, în amurgul vieții, un domeniu „fin", în care impostura e la îndemînă. Îți iei o poză de cunoscător, clefăi la întîmplare concepte vagi („metaforizare", „estetic", „translație", „provocare") și, din cînd în cînd, mimezi un screamăt hermeneutic, spunînd, între două oftături, „vedeți Dumneavoastră", sau „pe undeva": „vedeți, Dumneavoastră, artistul metaforizează aici, pe undeva, o ondulație, să nu uităm că apa e o undă, dar și culorile au lungimi de undă, cum am învățat în liceu, pe la fizică...".
Cultura vizuală și teoretică a dlui Serafim e, ca să zicem așa, la genunchiul broaștei. Domnia sa crede că naturalismul poate fi confundat cu academismul, pocește numele unui „confrate" notoriu (Henk van Os, pe care îl crede Wilhelm) și spune platitudini răsuflate despre privitorul care trebuie să „rezoneze" cu tabloul, să se facă „părtaș" la „scenografia" lui.
De altfel, asta e, după dl Serafim, cheia înțelegerii picturii: trebuie musai să intri în tablou. Vezi un pom pictat, intri în cadru și te sprijini, meditativ, pe trunchiul lui. Eventual întinzi o mînă și culegi o floare. Vezi o apă, îți închipui că o traversezi („bineînțeles cu o barcă", precizează, lucid, comentatorul). Cînd e vorba de un peisaj, manevra e oarecum benignă. Dar se sparie gîndul la ideea că trebuie să intri peste un nud sau peste luptele de la Plevna.
Dl Serafim e însă neînfricat. Se simte bine în pielea lui și spune enormități fără să clipească. Face asocieri subtile între Ziua Națională a Apelor și cursurile de apă din peisaj, umblă la metafore confuze („soarele din spatele tabloului"), se trezește vorbind de „masca mobilă de tip Gorbaciov" și, la sfîrșit, e obosit de idei și îngrijorat să nu ne provoace indigestie („tot ce v-am spus are o încărcătură prea mare pentru emisiunea noastră").
Pe vremuri, genul de emisiune în care se ilustrează, impenitent, personajul nostru (pe care îl regăsim în presă ori ca fost turnător, ori ca francmason de operetă) revenea unor intelectuali de talia lui Ion Frunzetti, Eugen Schileru sau Dan Hăulică. Numai o acută lipsă de oameni, de imaginație, de responsabilitate, de respect pentru artă poate explica faptul că un post național de televiziune își permite să difuzeze asemenea pompoase deșeuri. Urmînd sfatul dlui Serafim, am încercat să intru în ecran și să mă identific cu el. După trei secunde, am luat-o, rușinat, la fugă.
http://www.adevarul.ro/articole/telecomanda-lui-plesu-o-impostura/350722