Alessandro Baricco este cunoscut publicului din România în primul rând prin monologul dramatic „Novecento”, apoi prin romanele traduse în ultimii ani, „Mătase”, „Ocean mare”, „Castele de furie” și cartea de eseuri „Barbarii”.


În „Novecento”, un roman miniatural finalmente, autorul a scris un monolog dramatic destinat actorului Eugenio Allegri și regizorului Gabriele Vacis, care l-au pus în scenă în 1994, la Festivalul de Teatru de la Asti. Textul a avut un succes răsunător odată cu ecranizarea lui în The Legend of 1900, regizat de Giuseppe Tornatore în 1998, cu Tim Roth în rolul principal. Contrar așteptărilor, filmul se ridică cel puțin la nivelul cărții printr-o trăire pasională a personajului principal (jucat excelent de Tim Roth), printr-o relație permanentă cu muzica, pe care o preferă, prin care se exprimă mai bine decât în cuvinte, ca și personajul de pe hârtie.

Alessandro Baricco are el însuși o formație lirică, a început cariera prin a scrie cronici muzicale, apoi, din 1993, a inițiat o serie de emisiuni TV dedicate liricii, cu titlul „Dragostea e un pumnal”, prin care încearcă să apropie publicul de lumea poeziei.

Într-adevăr, așa cum remarcă și autorul în prefață, povestea e uimitoare, de ajuns cât să țină strâns acest text micuț în jurul ei, cât să susțină atenția de la un capăt la altul. Povestea o spune un trompetist, norocosul angajat pe un vas de croazieră, Virginia, doar pentru că știa să improvizeze („Când nu știi ce este, înseamnă că e Jazz”). Cânta ragtime „fiindcă e muzica pe care dansează Dumnezeu, când nu-l vede nimeni.” A rămas pe acest vas 6 ani, unde l-a cunoscut pe Danny Boodmann T.D. Lemon Novecento, un pianist foarte talentat, care și-a petrecut toată viața pe vapor. Acesta a fost găsit în sala de bal a vaporului, pe pianul care-i va fi predestinat, de către un marinar, Danny Boodmann, care-l l-a îngrijit ca pe propriul lui copil. Avea doar vreo zece zile micuțul și stătea cuminte în cutia de carton în care îl lepădaseră probabil niște emigranți săraci. Episodul e povestit în tempoul muzical întrebare – răspuns, puternic ritmat asemenea stilului ragtime. Când Novecento a împlinit 8 ani, părintele său adoptiv moare și talentul său de cântăreț și compozitor îl salvează de la debarcare, astfel este inclus în orchestra care cânta pentru călătorii de la clasa I.

Pentru trompetist, Novecento era însăși povestea sa interesantă, pe care acesta i-a servit-o stând pe o bombă (despre care vom afla în final, prilej pentru autor să creeze un mic sferoid teatral), este legat de poveste, ca de oceanul cu ritm atât de muzical, naratorul i-a reținut această vorbă de duh: „Nu ești terminat cu adevărat când ai o poveste a ta interesantă și pe cineva căruia să i-o spui”, care nu este decât relația istorică dintre creator și beneficiarul cititor, redusă la unitate.

Pianistul a rămas legat de vapor, n-a coborât niciodată și e ciudat că are această perspectivă întoarsă despre pământ, ca a pământenilor despre ocean, iar felul în care e văzut oceanul din porturi îl farmecă într-atât încât ajunge odată să vrea să părăsească nava, însă în ultimul moment se-ntoarce. N-a coborât niciodată pe pământ de teamă, n-avea acte, nu era înscris nicăieri, n-avea identitate, nu exista decât în spațiul vast al oceanului.

Ritmul monologării este acela de jazz, o improvizație pentru pian și trompetă în cea mai mare parte, contrapunctic în duelul muzicienilor, o scenă memorabilă în care cel mai mare jazzman, Jelly Roll Morton, „cel care a inventat jazzul” vine să-l cunoască pe muzicianul apelor, a cărui faimă se dusese pe pământ, unde Novecento nu pusese piciorul niciodată, fiind numit de adversarul său „cel care cântă doar dacă stă cu fundul pe ocean”.

Textul e întrerupt de indicații regizorale, membrii echipajului sunt prezentați în stilul sclipitor al spectacolelor, condimentat cu ironii pe măsura defectelor acestora, iar povestea pianistului se confundă cu aceea a jazzului.

În celebra scenă a duelului celor doi muzicieni, Novecento dă prima replică simplu, cu o melodie ușoară, pentru copii, stârnind râsete, îngrijorare, suspiciune, jignire pentru pianistul pământean. Apoi îl copiază, imită piesa cântată de oaspete, un blues care-l mișcase, ca, în final, să-i preia foarte puțin din temă și să improvizeze în stilul free jazz, foarte bogat și colorat, cu o diversitate de idei melodice și un tempo divers, uimindu-i pe ascultători și pe adversarul său, pianistul pământean: „Toți au respirația tăiată, cu ochii fixați pe pian și cu gurile căscate, par niște adevărați idioți. Au rămas așa în tăcere, complet buimăciți, chiar și după formidabila aia dezlănțuire de acorduri de la sfârșit cântată parcă cu o sută de mâini, iar pianul stătea să explodeze dintr-o clipă în alta.”

Grafia textului este și ea muzicală cu multe rânduri fragmentate, scurte, asemenea versurilor, pentru sacadarea, sau întețirea ritmului povestirii, a tăcerii (linii oblice multiplicate (/) la începutul unor rânduri întregi de blanc), semn al grijii față de tot ceea ce ține de cosmosul textual, pentru că Alessandro Baricco este în „Novecento” poet și filozof, scriitor și tehnician, numărându-se printre marii creatori postmoderni pentru care, în configurarea operei, experimentul are un rol decisiv.

Alessandro Baricco, “Novecento” , Editura Humanitas,

Articolul poate fi citit și în Revista nouă, nr 1, 2010