Mircea Nedelciu și experimentalismul

Creation Category: 

S-au împlinit anul trecut la mijlocul lui iulie 10 ani de la dispariția lui Mircea Nedelciu. După suma manifestărilor publice (modeste și anonime) dedicate comemorării celui mai important prozator optzecist, cum părea la un moment dat a-l recepta unanim critica noastră de întâmpinare, ai zice că aura scriitorului și a optzecismului în genere s-a resorbit de la sine, în ultimii cincisprezece, douăzeci de ani, antrenată într-un natural proces de torsiune, destrămare și nivelare.

Pornind de la o astfel de stare, astăzi, extrem de dura situare din Istoria critică a literaturii române a operei antume a scriitorului apărută după 1989 , făcută de Nicolae Manolescu („Cărțile de după 1989 ale lui Nedelciu nu mai prezintă același interes. O parodie după Povestea poveștilor lui Creangă e doar trivială. Romanul Zodia Scafandrului, autobiografic, e dovada epuizării mijloacelor unui scriitor care a fost considerat la început o mare promisiune. Neținută din nefericire!”) parcă nu mi se mai pare atât de exagerată, ci doar reductivă ca abordare. Pentru că nu cred să uite cineva că, în fond, critica românească postbelică, influențată constant mai bine de trei decenii de „cronicile” lui N. Manolescu, nu a fost efectiv niciodată, și nici n-a inspirat, o metodă inovativă în stare să susțină retorica noilor forme promovate de ultimile generații de literatori. Rumoarea reală creată în jurul „textualismului”, bunăoară, nu a putut, din păcate, ține locul procesului interior extrem de necesar al reînnoirii sincrone a limbajului criticii de susținere și inovării disciplinei. Observație valabilă, în parte, și pentru metoda domnului Manolescu care și-a alcătuit Istoria destul de „rigid”, după un criteriu unic de valorizare, cel estetic…

Familiarizat și dedulcit cu teoriile limbajului (Tel Quel), cu „noua critică” și „noul roman francez”, de unde împrumută și prelucrează ideologic câteva elemente de „inginerie textuală”, foarte inventivul constructor care a fost Mircea Nedelciu, în ciuda importanței de circumstanță pe care i-a arătat-o la un moment dat critica timpului, a fost cu adevărat înțeles și prețuit în mod real doar de conclavul prietenesc și foarte specializat al colegilor din cenaclul Junimea (Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene ș.a.). Criticii generației lor (un Ion Bogdan Lefter, o Monica Spiridon, un Gheorghe Crăciun - m. 2007!, un Mircea Cărtărescu etc.) ar fi trebuit, dacă nu au făcut-o la timp, să creeze măcar aposteriori acel cadru de ideologie literară, vorba lui Cărtărescu, care să recreeze climatul și să recupereze valoarea valențelor unei mișcări literare care se știe că și-a preparat singură mijloacele de a lupta împotriva establishmentului literar al epocii, abhorând într-un mod atât de tranșant și de ingenios, la urma urmei, tirania convențiilor și, mai ales, fixația redundantă a așa-zisei teme a obsedantului deceniu.



L-am cunoscut foarte bine pe Mircea Nedelciu și știu că în ultima parte a vieții, grav bolnav, era foarte îngrijorat în privința viitorului literaturii sale și a grupului în care a debutat, a poststructuralismului și experimentalismului textualist în genere. Nedelciu urmărea cu atenție evoluția prozei optzeciștilor, interesat deopotrivă atât de filonul realismului ficțional spre care s-a îndreptat în anii ’90 un Mircea Cărtărescu cât și de cel cu spectru foarte larg (satiric, parodic, etc.) al reductivismului minimal cultivat inconsecvent, printre alții, de Ioan Groșan, Sorin Preda și alții. În cadrul dezbaterilor organizate de ASPRO în sediul TNB (Lăptăria lui Enache), cât l-au mai ținut puterile, Mircea Nedelciu a încercat să resuscite interesul tinerilor creatori și critici pentru inovarea și reformarea formelor de literatură, creând în acest scop, susținut fiind de ASPRO, și un râvnit Premiu pentru experiment, realizat de prietenul său pictorul Ion Dumitriu, întitulat Cornul de Berbec.

Posteritatea critică a lui Mircea Nedelciu, în ciuda marii influențe pe care a avut-o în cadrul grupului generaționist este modestă. In afara studiului Experimentalismul literar postbelic românesc semnat de Monica Spiridon, Ion Bogdan Lefter și Gheorghe Crăciun (1998), în care rolul său vizavi de generarea experimentalismului optzecist este bine subliniat, de câteva teze de doctorat netipărite ale căror subiecte sunt inspirate de universul operei fondatorului „ingineriei textuale”, precum și de monografia Mircea Nedelciu alcătuită de Al. Th. Ionescu (2001), în rest, aș zice, nimic notabil ca recapitulație ori sinteză…

Iată însă și surpriza… La începutul anului 2009 este pusă în circulație, cu data preparației tipografice în 2008, Dictatura auctorială, subintitulată Eseu despre proza experimentală a lui Mircea Nedelciu de Ioana Geacăr. Poetă delicată și discretă cu intermitente ieșiri eseistice inspirate mai cu seamă de spațiul literaturii franceze, la prima vedere, nimic, dar absolut nimic nu o recomanda pe Ioana Geacăr în postura de exeget (și încă unul, cum se va vedea, destul de calificat) al operei lui Nedelciu. Dar așa potrivește uneori destinul întâmplările! În fine, cel care scrie a văzut altele și mai și…

 Fără ambiții demesurate, epurată aproape programatic de orice tentație polemică, Dictatura auctorială (un titlu la care, personal, nu ader) este o lectură independentă și foarte aplicată (în totul valabilă), „bucată cu bucată”, a pieselor din cele patru volume antume de proză scurtă(1979-1989), precum și a romanelor lui Mircea Nedelciu, inclusiv Zodia Scafandrului apărut postum. Mai mult formal, analiza propriu-zisă este precedată de un capitol de numai cinci pagini (Postmodernism & Experimentalism) care, dacă nu servește ca avant propos necesar ori cuvânt înainte încearcă totuși să racordeze discuția despre proza experimentală a lui Mircea Nedelciu la unele dintre teoriile modernității imediate. Nu știu dacă e vorba de o inapetență speculativă, dar Ioana Geacăr își refuză obstinat plăcerea de a teoretiza despre postmodernism (ce nu s-a spus!?), la fel cum refuză a fixa teoretic însuși conceptul de experimentalism la Mircea Nedelciu (despre asta e vorba, nu?), preferând a-l lăsa pe cititor, dacă ține cu tot dinadinsul, să-l deducă, inducă, ghicească etc. Din citatele de autoritate la care recurge se poate concluziona că exegetul dă credit concepției după care postmodernismul este o întreprindere culturală (Linda Hutcheon?) care ar putea să marcheze cadrul unei bătălii, pentru zămislirea a ceva nou. Încă activ astăzi, el s-ar manifesta prin contradicții (academic-popular, sau elitist-accesibil); pluralizare, amestec; ironie, descentralizare, prodiere, intertextualitate etc., etc. Exacerbat în postmodernism, ca dominantă a epocii căreia îi dă un aspect de sumă culturală, expertimentalismul îi pare, autorului nostru „deși rămâne, după părerea sa, încă, un concept nebulos, fără un program estetic, cu o arhitectură acvatică, greu de prins”, mai de grabă o atitudine, decât un curent literar (…), o atitudine a unui mare autor de a transgresa limitele timpului său. Fără subtilități de prisos așadar, Ioana Geacăr lasă să se înțeleagă că experimentalismul, ca inovație a backgroundului cultural, este miza pe care trebuie să parieze orice scriitor mare, no just Nedelciu…

Pe tot parcursul cărții, exegeta recitește proza scurtă, încercând, cu emoție, să vadă, mai ales, cum a rezistat acest gen de scriitură timpului, dincolo de trimiterile ori conotațiile aluzive (esopice) din sfera social-politică atât de prizate de cititorii anilor ’80-’90. Lectura metodică, alertă și tenace (I.G. își creează din mers o predicație critică sincopată și abreviată, vie, netributară uzajului curent) învederează de la bun început faptul - pentru a nu lungi vorba - că textele din primul volum, mai ales, rezistă și înfruntă cu succes timpul, tocmai pentru că, preocupat îndeosebi de tehnică la debut, Nedelciu a scris evident mai înainte de orice o literatură tehnică, derobată ostentativ tocmai de balastul mesajului, lipsită de transcendență, cu o singură coordonată, orizontalitatea… Mai apoi, ceva mai preocupat de estetic, poate, în Efectul de ecou controlat - al doilea volum de proze scurte -, parodiind masiv realul, scrie I.G., Mircea Nedelciu a încercat, printre altele, de exemplu, să impună parodic o specie saprofită, balada în proză, ecou al literaturii angajate din perioada comunistă, id est: „care folosea tonul înalt în poezia oficială, de glorificare a nimicului”.
 Frapată evident de plăcerea întelectuală a reconstituirii realului din fragmentarismul și jocul de puzzle al textelor volumului pomenit, tehnică împunând cititorului „specializat”, în multitudinea perspectivelor despletite de text, când o insolită viziune browniană ,când amintindu-i maniera fovișilor și a pointilistilor, când varietatea tehnicilor de filmare, Ioana Geacăr se lasă cucerită pe măsura elaborării eseului său de o lectură fidel-infidelă (care i-ar fi plăcut cu siguranță lui Nedelciu!), ceea ce, până la urmă, nu e decât modul ei onest de a adera la maniera provocatoare de a scrie a prozatorului. În acest sens, inventariind pedant nucleele prozastice și resursele autoreferențiale ale operei, ori invocând abordări teoretice din afara programului ei (Eliade, Fox Madow Ford, Deleuze, W. Kayser, Faulkner, E.W. Parks etc.), Ioana Geacăr oferă feedback-ului lecturii textului lui Nedelciu un suport ideologic suplimentar, or, această îmbogățire și nu mai puțin trădare constituie implicit chiar propria ei variantă (să-i spunem intertextuală) de răspuns la întrebarea pe care și-a pus-o din capul locului vizavi de valabilitatea și perenitatea prozei celui mai important prozator experimentalist postbelic.

Simptomatic, lectura creativă a Ioanei Geacăr întâmpină în analiza pe Amendament la instinctul proprietății (al 3-lea volum de proze scurte) o agasantă reacție de respingere provocată de tiranicele interpuneri auctoriale care, prin desele metatexte (amendamente) ale personajului-autor, violează tocmai libertatea ideală a personajului-cititor. Angrenat de plăcere în jocul textual, aproape fatal, cititorul împreună cu exegetul sfârșesc prin a recunoaște că nu sunt decât cobaii experimentului labirintic al scriitorului postmodernist (i.e. Nedelciu).
Pe de altă parte, la un nivel comprehensiv superior, permanenta raportare a textelor noi la cele din volumele anterioare (prin personaje, medii de viață comune, aceleași locuri și peisaje etc.) o fac pe eseistă să considere – și aceasta este poate cea mai originală prefigurare a grilei ei de lectură – că integrala prozei scurte a lui Nedelciu seamănă sau chiar este un adevărat roman fragmentat și intersectat… Interesant de observat, dincolo de amănuntul că Ioana Geacăr nu-și ia nici o precauție când discută romanele lui Nedelciu, ignorând aproape orice determinism istorico-artistic, de la culoarea social-politică a epocii, să zicem, și discernabilile influențe letriste ale structuralismului francez, până la dezideratele programului ideologic generaționist al literaturii optzeciste (prefețe, scrisori, interviuri, polemici), este faptul că exegetul extrage din experimentalismul schemelor tehnice și încărcătura artistică a prozei scurte (mai cu seamă din ultimul volum: Și ieri va fi o zi - 1989), scheletul pe care se vor dezvolta (preluând teme și motive, personaje, notele personale de poetică experimentală, dar mai cu seamă, cel mai puternic liant - autorul ca personaj al operei sale) romanele. Pe această linie, dezvoltând o idee mai veche din Tipografi și topografi, metaromanul Tratament fabulatoriu (o alegorie a societății comuniste), notează exegeta, „e scris cu aceeași experiență de scriitor experimental, prin combinarea tehnicilor exersate în proza scurtă, prin amestecul de mărci gramaticale, stiluri, genuri și specii literare, eșantioane de limbaj, fragmentarism, amestecul vocilor, mai ales că dialogurile nu sunt marcate grafic”.

Repunând pe tapet problema spinoasă a experimentalismului lui Mircea Nedelciu, cultivat, la rându-i, de generația optzecistă mai ales ca virtuozitate tehnică (textualistă), eseul Ioanei Geacăr are meritul, chiar dacă pune în paranteză una din laturile lui cele mai importante, aceea de mișcare de rezistență etică și ideologică, de a încercui unul dintre momentele cele mai interesante ale modernismului literar românesc, experimentalismul post-avangardist și orientarea textualistă a optzeciștilor.
 
 
Articol aparut in revista Arges nr. 5/2010