Constantin Cozmiuc 

(sursa foto: http://www.hgwells.ro/cenaclu/autori/constantin-cozmiuc)

După decembrie 1989, lumea a răsuflat ușurată că a scăpat de o belea și a încercat să se protejeze de cele viitoare, luând politicul în răspăr. Scriitorul Ștefan Cazimir a fondat Partidul Liber-Schimbist, care l-a propulsat în Parlament, o dovadă că românii gustă glumele inteligente. Tinerii "cu sânge în peniță" au editat primul "săptămânal de moravuri grele": "Cațavencu". Tot atunci, în Timișoara revoluționară, scriitorul Constantin Cozmiuc și prietenii săi de la "Gazeta de Vest" (fostul "Forum Studențesc") au creat, cu multă voie bună, Societatea Viitorilor Deținuți Politici.

Constantin Cozmiuc, căruia toată lumea îi spunea Coco, s-a afirmat după debutul în fanzinul "Paradox '83", unde a apărut povestirea "Păpușarii", scrisă împreună cu Emilian Blănariu. Primul premiu a fost cel de la Consfătuirea anuală a cenaclurilor de anticipație, pentru povestirea "Colții tăioși ai speranței", Cluj, 1984; au urmat apoi premiul special al juriului pentru povestirea "Așteaptă-mă în visul de mâine", la Concursul de literatură și artă de anticipație, Lugoj, 1985 ; Premiul I pentru nuvela "Maidanul cu extraterestri", Iași, 1986; Premiul special al juriului pentru povestirea "Timpul este umbra noastră", Craiova, 1987; Premiul revistei "Știință și tehnică", pentru literatura de anticipație, pe anul 1987; Premiul pentru povestirea "Șopronul cu neuristori", Pitești, 1988 și, tot pentru povestire, 1989, Timișoara.



An de an, concursurile de la cea mai importantă întâlnire națională îl aveau ca laureat pe Coco, la o categorie sau alta. Unii n-au putut suporta ideea. Este adevărat și faptul că Almanahul Anticipația implica un mare volum de muncă, realizat în bună parte de entuziaști, care nu erau plătiți pentru munca lor, iar premiile puse la bătaie cu ocazia consfătuirilor reprezentau o soluție de a împăca lupul cu iezii și capra cu varza. Banii plătiți ca drepturi de autori după tipărirea lucrărilor distinse constituiau o sumă apreciabilă. Ieșenii au suportat cu greu faptul că în 1986 au fost învinși pe terenul propriu. Revista "Opinia studențească" a publicat un articol evident rău-voitor, unde autorul era pus la zid pentru că în "Maidanul cu extraterestri" a scris "detalia" (citez: "imaginea nu se poate detalia nici cu cele mai drastice tratamente"), în loc de "detaila", cum i se părea autorului diatribei că ar fi fost corect.

Am profitat de toată această animozitate în primăvara anului 1987, când cenaclul "H. G. Wells" de la Casa Studenților din Timișoara a fost invitat să viziteze cenaclul "Solaris" de la instituția similară din București. Cum tocmai ne pregăteam să tipărim un nou număr al "Paradox"-ului, am socotit că este un bun prilej să verificăm ținuta unora dintre prozele propuse pentru publicare. Întrucât Traian Urdea își uitase textul acasă, l-am rugat să lectureze în public, atunci când i-a venit rândul, povestirea lui Coco, "Așteptându-l pe Khron", însă fără să divulgăm numele autorului. Am folosit intenționat o formulă ambiguă: "Acum îl rugăm pe Traian Urdea să ne citească un text". Am afirmat cu vreun cuvânt că textul era al său?

Principalul vizat era Cristian "Terminator" Popescu, un alt vehement contestatar al succeselor literare obținute de colegul nostru; ne propusesem să provocăm una dintre bine-cunoscutele sale ieșiri impulsive, presărate din belșug cu expresii colorate, ca apoi să râdem în voie de ea. Din păcate, CTP-ul a părăsit sala de ședință înainte ca lectorul să termine de povestit năstrușnicele aventuri ale pilotului intergalactic. Traian era un hippy bonom, un Hagrid avant-la-lettre, un munte de om, bărbos și pletos, fan, prieten și uneori coleg cu rockerii de la "Celelalte cuvinte" - părea cu totul și cu totul inofensiv, ca să zicem așa - era în ton cu atmosfera protectoare și tandră de intimitate familială, creată de dialogul năstrușnic dintre tatăl nonconformist și fetița sa deosebit de inteligentă. Suspansul a fost prelungit de regula de fier, respectată cu sfințenie în Timișoara, conform căreia autorul a spus ceea ce a avut de zis în textul prezentat și are dreptul să ia cuvântul abia după ce toți ceilalți cenacliști au terminat ce-au avut de comentat.

În general, vorbitorii au vorbit elogios despre această mică bijuterie sufletistă, publicată ulterior în magazinul "Helion 1987". Când, în sfârșit, a venit timpul să vorbească, Traian Urdea a precizat cu modestie că laudele nu i se cuvin, deoarece el venise fără să-și aducă un text propriu, povestirea este a lui Constantin Cozmiuc, căruia îi va transmite cu plăcere toate opiniile auzite. Pentru o clipă, s-a făcut liniște, apoi a urmat erupția. "Am știut!" - s-a ridicat primul Cristian Lăzărescu, pe atunci student la fizică, în prezent regizor de film. "Cum se putea ca nava lui Khron să se răsucească brusc și să aterizeze pe spate!?! Numai Cozmiuc putea să scrie o tâmpenie ca asta!" Alții s-au grăbit degrabă să-i țină isonul, noroc că era ultima dintre lucrările prezentate și instructorul de la "Grigore Preoteasa" s-a grăbit să tragă concluziile.

Ne-am băgat atunci în groapa cu lei de dragul celui mai bun dintre noi și zău că a meritat distracția.

După Revoluție, la pe atunci celebra Editură Tehnică, condusă până în 1990 de viitorul președinte Ion Iliescu, a apărut "Rebeliune în Cosmos", romanul scris de Coco în colaborare cu istoricul William Marin, lucrare trecută la index pe vremea lui Ceaușescu, după ce profesorul universitar timișorean a cerut să fie exclus din Partidul Comunist Român (episod șocant - doar fusese unul dintre vechii ilegaliști, dinainte de război), pentru că își depusese actele ca să plece în străinătate (când mi-a povestit întâmplarea, Coco a descris-o mult mai plastic: "omul s-a sictirisit până a ajuns până la faza cu: «băga-mi-aș actele!»")

1990 a fost un an al emulației. Coco, fără să bănuiască apropiatul declin al cercetării românești, și-a păstrat slujba de la Centrul de Chimie și a încercat să-și pornească propriile afaceri. A fondat revistele "Mozaic" și "Timișoara - mon amour". După intempestiva scumpire a hârtiei și falimentul presei protestatare, a colaborat cu mai toate ziarele și revistele apărute în capitala bănățeană, cu precădere la "Renașterea bănățeană" (unde a susținut ani de zile o pagină intitulată "Zona Crepusculară"). A urmat cea mai grea perioadă din urbea de pe Bega. Orașul a fost invadat de contrabandiștii îmbogățiți de pe urma războiului din Iugoslavia; în locul micilor case familiale abandonate anterior de șvabi, au apărut niște căsoaie cu turnulețe și intrări spectaculoase, cu trepte din marmură italienească, unde avea prețuire numai cultura de manele.

Coco a rezistat, deși, rând pe rând, au început să-i dispară prietenii, secerați de molima analfabetizării cu ștaif. La moartea lui Damian Ureche, a reluat "Poetul la masa de smarald", un text pe care cenzura comunistă îl trunchiase înainte de apariția în Paradox '87. Pe situl www.hgwells.ro, menținut cu multă încăpățânare, întru folosul generațiilor viitoare, de scriitorul Dușan Baiski, veți găsi atât forma definitivă a povestirii, cât și savurosul "proces verbal" de la prima ei lectură în cenaclul timișorean. Este o minunată îmbinare a SF-ului cu alchimia și poezia, destinată să reprezinte un adevărat testament literar.

Iată, a venit ceasul negândit și neașteptat, când va trebui să recitim această povestire și să medităm asupra tâlcurilor ei ascunse. În 23 octombrie 2007, în urma unui accident stupid, Constantin Cozmiuc a plecat "să ne aștepte în visul de mâine", la doar 55 de ani. Nu știu cum o fi Dincolo, acolo unde, de câtva timp, s-a adunat spuma generației optzeciste: Radu Honga, Dan Merișca, Laurențiu Turcu (Val Antim), Mircea Nedelciu, Szász Géza, Alexandru Ungureanu, Doru Pruteanu etc. Dar, dacă se vor auzi vreodată râsete din Rai, e semn că acolo, cu neastâmpăru-i caracteristic, Coco a reușit să-i împace pe toți și să fondeze "Societatea Viitorilor de Ţinut Minte".



Györfi-Deák György

sursa: http://proscris.110mb.com/Ps51-54/gyuri51c.htm