Premium Category:
Am citit romanul "Eseu despre orbire" al lui Jose Saramago cu mare însufleţire, scrisul tensionat m-a prins repede-n vârtej cu frazele lui lungi în care se amestecă toate perspectivele narative şi "limitatoarele" linii de dialog nu mai există! Ritmul este alert ca viaţa. E o cutezanţă atât de riscantă să mai scrii azi parabole, când nu mai există constrângeri, doar libertate de exprimare de-o parte, a scriitoruluiu, şi de alegere, de ceastălaltă parte, a cititorului, care nu mai are timp să desfacă simboluri, să mai accepte teatralitatea şi să caute adevărul în spatele fiecărei măşti.
Cartea avea din loc în loc pagini albe ca ecranele din spatele pleoapelor de după care personajele nu mai pot atinge lumea cu privirea, bănuiesc că e un defect al acestui exemplar, nu un chiţibuş tehnic, aş fi vrut eu! Trebuie să recunosc că aceste pauze chiar am început să le doresc de la o vreme, chiar aveam tendinţa să mai sar, ceea ce nu mi se-ntâmplă de obicei...
Rareori sunt cugetări care te mai pot opri, deşi ai impresia că deja le ştiai: "Din aluatul ăsta suntem făcuţi toţi, jumătate indiferenţă, jumătate răutate". Sau: "Evident, aici nimeni nu se mai poate salva, orbire e şi asta, să trăieşti într-o lume unde s-a terminat speranţa". Sau „Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, (...) Orbi care văzând nu văd”. Sau ceva legat de sufletul universal, ce afirmă singurul personaj care n-a orbit : ”În adâncul nostru este ceva care n-are nume, acest ceva suntem.”
Dacă e parabolă, aş fi vrut să găsesc adâncime, o percepţie filozofică originală, sau cât de cât! De la Celine n-am mai dat peste atâta scârnăvie, înţeleg "demonstraţia", lumea poate să fie aşa mizerabilă, se poate degrada foarte tare, ok, dar atât? Doar o demonstraţie scatologică a condiţiei umane pe cea mai de jos treaptă a degradării? Nu ştiam asta?
Oamenii toţi orbesc nuseştiedece, în afara soţiei medicului din al cărui cabinet a început flagelul,şi, după ce trec printr-un iad de kkt la propriu, îşi recapătă vederea tot nuseştiedece!!!
Orbii nu „văd” negru ci alb, un alb lăptos, oamenii sunt o prelungire a obiectelor şi nu invers: „Pe jos, pe lângă câţiva pantofi care şi-au pierdut picioarele...”
Cred că aveam alte aşteptări (începând cu titlul care promitea idee!!! continuând cu povestea care se desfăşura aşa nervos ..
Secvenţa cu biserica, în care imaginile şi statuile au ochii legaţi, mi se pare jenant de naivă...pentru cititorul inteligent...
Totuşi am luat cu mine, am decupat un poem al orbirii: ”Apoi se răsuci în direcţia în care ştia că se află oglinda, de astă dată nu întrebă. Ce-o mai fi şi asta, nu spuse. Sînt o mie de motive pentru ca creierul omenesc să se închidă, îşi întinse mâinile doar până atinse sticla, ştia că imaginea lui era acolo privindu-l, imaginea îl vedea pe el, el nu-şi vedea imaginea”....
Am încercat şi romanul "Eseu despre luciditate"...Prea lălăit, în stilul scrisului plicticos care reproduce realitatea minuţios rău de tot, până la plictiseală (nu nu e timpul cela din "Ulysses" (J. Joyce) al prezentului nesfârşit, nici urmă de parfum impresionist) . Aici perspectiva e suficient de omniscientă, se mută dintr-un cap în altul, analizează minuţios. Lectură potrivită pentru cititorul leneş... I se dă totul pe tavă, nu e decât un spectator ţintuit în scaun, dacă se poate legat şi cu căluş în gură ... Sau lectură pentru filozof, piatră de încercare ...
Într-o treime din roman sunt descrise faptele, reacţiile într-un oraş, în urma alegerilor, votării în alb (atenţie, tot alb!!!) în majoritate, într-un stil cenuşiu, documentarist!
Jose Saramago nu creează personaje, individualităţi, acestea n-au identitate, sunt nivelate ca-n totalitarism, ca nişte păpuşi pe sfoară fară chip, sunt nişte vehicule de cărat idei (idei cunoscute, contemporane, ale unei conştiinţe colective) servesc doar scopului eseistului în ambele romane -eseu. Altfel le-aş fi citit prin anii 80, când adevărul trebuia învelit în parabole (deşi ambele romane la care mă refer au fost scrise după 90, ok!) În fine, scriitori dragi, parabolele sunt pentru vremurile totalitare, nu vă chinuiţi lectorul... !
La Saramago albul poate fi negru, este culoarea manipulării.
Avertismentul e clar, când albul a fost convertit, când albul e alb şi negrul tot alb, doar conştiinţa te mai poate salva, alegerea libertăţii de exprimare, nesupunerea inteligentă în locul supunerii oarbe. Altfel, nu contează dacă hăul e negru sau alb!
Acest articol poate fi citit şi în Revista Nouă
Rareori sunt cugetări care te mai pot opri, deşi ai impresia că deja le ştiai: "Din aluatul ăsta suntem făcuţi toţi, jumătate indiferenţă, jumătate răutate". Sau: "Evident, aici nimeni nu se mai poate salva, orbire e şi asta, să trăieşti într-o lume unde s-a terminat speranţa". Sau „Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, (...) Orbi care văzând nu văd”. Sau ceva legat de sufletul universal, ce afirmă singurul personaj care n-a orbit : ”În adâncul nostru este ceva care n-are nume, acest ceva suntem.”
Dacă e parabolă, aş fi vrut să găsesc adâncime, o percepţie filozofică originală, sau cât de cât! De la Celine n-am mai dat peste atâta scârnăvie, înţeleg "demonstraţia", lumea poate să fie aşa mizerabilă, se poate degrada foarte tare, ok, dar atât? Doar o demonstraţie scatologică a condiţiei umane pe cea mai de jos treaptă a degradării? Nu ştiam asta?
Oamenii toţi orbesc nuseştiedece, în afara soţiei medicului din al cărui cabinet a început flagelul,şi, după ce trec printr-un iad de kkt la propriu, îşi recapătă vederea tot nuseştiedece!!!
Orbii nu „văd” negru ci alb, un alb lăptos, oamenii sunt o prelungire a obiectelor şi nu invers: „Pe jos, pe lângă câţiva pantofi care şi-au pierdut picioarele...”
Cred că aveam alte aşteptări (începând cu titlul care promitea idee!!! continuând cu povestea care se desfăşura aşa nervos ..
Secvenţa cu biserica, în care imaginile şi statuile au ochii legaţi, mi se pare jenant de naivă...pentru cititorul inteligent...
Totuşi am luat cu mine, am decupat un poem al orbirii: ”Apoi se răsuci în direcţia în care ştia că se află oglinda, de astă dată nu întrebă. Ce-o mai fi şi asta, nu spuse. Sînt o mie de motive pentru ca creierul omenesc să se închidă, îşi întinse mâinile doar până atinse sticla, ştia că imaginea lui era acolo privindu-l, imaginea îl vedea pe el, el nu-şi vedea imaginea”....
Am încercat şi romanul "Eseu despre luciditate"...Prea lălăit, în stilul scrisului plicticos care reproduce realitatea minuţios rău de tot, până la plictiseală (nu nu e timpul cela din "Ulysses" (J. Joyce) al prezentului nesfârşit, nici urmă de parfum impresionist) . Aici perspectiva e suficient de omniscientă, se mută dintr-un cap în altul, analizează minuţios. Lectură potrivită pentru cititorul leneş... I se dă totul pe tavă, nu e decât un spectator ţintuit în scaun, dacă se poate legat şi cu căluş în gură ... Sau lectură pentru filozof, piatră de încercare ...
Într-o treime din roman sunt descrise faptele, reacţiile într-un oraş, în urma alegerilor, votării în alb (atenţie, tot alb!!!) în majoritate, într-un stil cenuşiu, documentarist!
Jose Saramago nu creează personaje, individualităţi, acestea n-au identitate, sunt nivelate ca-n totalitarism, ca nişte păpuşi pe sfoară fară chip, sunt nişte vehicule de cărat idei (idei cunoscute, contemporane, ale unei conştiinţe colective) servesc doar scopului eseistului în ambele romane -eseu. Altfel le-aş fi citit prin anii 80, când adevărul trebuia învelit în parabole (deşi ambele romane la care mă refer au fost scrise după 90, ok!) În fine, scriitori dragi, parabolele sunt pentru vremurile totalitare, nu vă chinuiţi lectorul... !
La Saramago albul poate fi negru, este culoarea manipulării.
Avertismentul e clar, când albul a fost convertit, când albul e alb şi negrul tot alb, doar conştiinţa te mai poate salva, alegerea libertăţii de exprimare, nesupunerea inteligentă în locul supunerii oarbe. Altfel, nu contează dacă hăul e negru sau alb!
Acest articol poate fi citit şi în Revista Nouă
