Elegie pentru o epavă cibernetică - Marina Nicolaev și George Ceaușu

un text de Marina Nicolaev și George Ceaușu

...anacronic strivit de privirile celorlalți. Plecase însă, li­niștit și senin, nelăsînd nici un semn. Ultimul gest de tandrețe s-a destrămat ca o mătase greoaie.

Marca 42 G+, generația a treia ; Epsilon se numea, spuse ea, întrezărind o vagă speranță.

Cibernofrenul rămase îndelung pe gînduri, ca pentru a-și reîncărca bateriile. Abia atunci ea observă că semnul gurii i se mișca încet, însă nu se auzea nici un sunet. Unicul ochi, din fruntea cibernofrenului, o fixă atent și deveni luminos. Apoi trupul namilei începu să se clatine ca un metronom stri­cat:

Omul are colți de fier, izbucni vocea dură, imperso­nală. Mașina suferă în tăcere.

Nu știți nimic de Epsilon, marca 42 G", generația...



 

Omul are colți de fier. Mașina suferă în tăcere, repetă glasul, mestecînd cu ură cuvintele.

„E nebun — o maladie cibernetică", își spuse și spaima o înfioră. „Pe unde să trec ?" Cibernofrenul se postase în mijlocul drumului. La fiecare nouă clătinare, era pe punctul de a se prăbuși, dar se redresa mereu, în ultima clipă. Reuși să se strecoare pe sub un braț al lui, luînd-o la fugă ; mănunchiuri de conductori nichelați îi barau calea, îi înlănțuiau gleznele.

Omul are colți de fier ! Mașina suferă în tăcere! urlă cibernofrenul în urmă, atît cît îi permitea volumul cu­tiei de rezonanță.

Se opri din goană abia între movilele de resturi metalice acoperite de tufișuri filamentoase, ce ecranau reverberațiile vocii din depărtare;  obosită, se așeză pe una   din   trepte (treptele urcau în spirală, într-o babilonie de forme, spre nicăieri), își privi orologiul biologic, pe care pulsau și ora, si data în ritmul bătăilor inimii. își acoperi cu palma încheie­tura brațului, înăbușind bătăile orologiului și, concentrîndu-se cu greu, încercă să-și regleze fluxul vital.

Închise ochii și umbra lui se așternu peste avalanșa de­taliilor risipite în memorie: un calculator hidos, din care se chinuiau, aplecați asupra pupitrului, să scoată împreună cîteva mesaje inteligibile, cardiogramele acelea ciudate, le com­parau între ele, semănau izbitor, era o undă emoțională care deregla circuitele; optaseră în cele din urmă, în hoinărelile lor pe dimensiunile timpului, pentru facultatea de istorie des­coperită în secolul al XX-lea — se plictisiseră de noțiunile arbitrare de fonetică interstelară — era în spatele facultății un parc, un morman de frunze în cădere troienind vechile frunze uscate, toamnă reavănă printre șuvițele de soare, banca lor, ascunsă într-un colț uitat... La cursurile de inițiere în arheologia timpului se hazardau să descifreze împreună în casetele de reproduceri spațiale (kibiosbi — cărți galbene; însemnele uitate ale școlii ukio-e, „a lumii trecătoare, care plutește".

Aștrii gemeni ai zilei se înălțaseră, poleind în argintiu-roșcat fațetele și muchiile metalizate ale reliefului — un sche­let cu o platoșă de solzi și aripi cenușii, lamelare.

Se ridică și o porni din nou, șchiopătînd. încercă să nu se desprindă de drumul subțire trasat printre stîlpii cromați, trotuarul rulant era defect, fîșiile benzilor, șerpuind pînă de­parte, înțepeniseră suspendate într-un alt timp, timpul care încetase să se tîrască peste întreaga planetă, gîndaci cu picioare sîrmoase foșgăiau prin unghere, își făcu loc prin re­țeaua de fibre arămii dar, deodată, brațul drept i se prinse în încîlceala filamentelor, lumina aștrilor se infiltra pieziș, atunci îl zări prin jungla de sîrme și fiare, sesiză și zgomo­tul sacadat al pașilor pe carapacea trotuarului, robotul scîrțîia ialnic, împiedicîndu-se ori lovindu-se de muchiile tăioase, reuși să se desprindă din rețeaua de fibre și să se apropie de el, se repezi să-l susțină cînd îl văzu căzînd, se zgîrie într-o sîrmă care trasă pe fața ei un semn, robotul căzuse gră­madă, cîteva piese din scutul de la piept i se desprinseră și se rostogoliră cu un clinchet, se apleca spre el, robotul gemea lent și egal, un semnalizator îi pîlpîia pe piept. 

— Numele Epsilon..., îi șopti ea, însă un fior de groază o îngheță: robotul nu mai reacționa — un morman de ma­terie metalizată. O convulsie a brațelor, o ultimă zvîcnire a trupului anunțaseră moartea a încă unui robot reformat.

Porni din nou. Fîșia îngustă a trotuarului era, din cînd în cînd, întreruptă de obstacole. Oboseala îi difuza în întreg trupul un dizolvant. „Te rog sa nu rîzi", îi spusese cîndva lui Epsilon, mergeau împreună pe fîșia trotuarului, făcu­seră cunoștință întîmplător, el își spusese numele, ea ezita, „numele meu nu este semnificativ, îl poți afla, dar te rog să nu rîzi", endomobilele fulgerau pe autostrada suspendată, „mă numesc Bonifaciu al II-lea", „a, desigur, foarte interesant", îi răspunse ei încurcat, „de pe vremea cînd erau în vogă nu­mele de personaje istorice", continuă ea, metropola era inun­dată de o lumină cețoasă în care se împleteau șerpii fosfores­cenți ai reclamelor, „m-au conceput ca femeie, dar au înscris în osatura biocibemetică numele ăsta oribil, știi însă ca nu­mele e un parametru esențial, era prea riscant ca ei să mai schimbe ceva, și-au cerut și scuze, după ce mi-au explicat gre­șeala; oamenii ăștia sînt alcătuiți dintr-o substanță foarte curioasă, trebuie să recunoști, iar lumea lor e inepuizabilă".

„Nu — i-o tăiase el, sec — Pămîntul e mic și urît".

Prima pală de vînt scrîșni în jungla metalică, șuierul se înteți (vîrtejul întunecase aștrii), norii se îngrămădiră deasu­pra, ploaia acidă se stîrni ca din senin, tamburinînd pe car­case în rafale prelungi, se îndesi — metalul sfîrîia, parcă în suprafețele lucioase   se înfipseseră colții unor rozătoare.Se adăposti sub platoșa unui computer stricat. Picăturile, prelingîndu-se în măruntaiele înțesate de circuite, scoteau mii de sunete, pe fundalul unui foșnet care îi reamintea de tre­cerea roboților prin sala de comandă — roboții de plexiglas, tip al III-lea mileniu, demodat de prietenoși, se perindau prin salonul alb (iar ea stătea nemișcată la pupitru, în fața tablou­lui de comandă strălucitor și anost) — ploaia scăzu deodată, furia de moment a naturii parcă se mai potolise; cu o ul­timă tresărire, vîntul ridică în aer cîteva cioburi sclipitoare, ploaia se auzea gîlgîind, încercînd să se insinueze prin orifi­ciile imensei mașinării, umplînd concavitățile sau prelingîndu-se prin jgheaburile subțiri.

In careul D-2 al Orionidelor nu se întîmplâ nimic de mi­lioane de ani tereștri, un spațiu sordid, lipsit de vegetație, iar cele cîteva stații menite să capteze undele ionice sînt dezolant de automatizate. Aurora artificială încercuiește cabana elipsoi­dului central, temperatura devine insuportabilă: prima reac­ție după injectarea fiolelor antiemotive, acționînd mai ales asupra anxietății. Prea multă liniște. Nisipul picură (Epsilon a pus în cabină o clepsidră medievală), prea multă liniște, un nou fir de nisip, numai ei singuri, în această parte a univer­sului pe o rază de mii de ani-lumină (abia în timpul de ge­nerare a Galaxiei a IlI-a sînt implantate grupuri de androizi cu caractere umanoide); fiecare nouă plecare în misiune o hărțuia: oare va reuși vreodată să înregistreze prin videofonul spațial impenetrabilii lui ochi albaștri?

Acolo, însă, doi ochi răi pîndeau din spatele unei ruine de circuite și elemente integrate. „O planetă a epavelor", își spuse. „Dar tu, Bonifaciu al II-lea, încălcînd Robotica inter­dicțiilor, deci trecînd în rîndul damnaților, ai avut un scop pentru care merita să riști." Prinse curaj — curajul celui care nu mai avea nimic de pierdut. Reperă ochii sticloși, ascunși în pata de umbră, un țipăt prelung sfredeli aerul și o încrîncenă, se aplecă și culese de jos o lamă lucioasă de oțel, ca o sabie, o repezi spre movila de fiare, o felină ieși la iveală cu pașii elastici, gata să se repeadă (o foarte sofisti­cată jucărie electronică), felina se opri și mieună iarăși, pi­sica miorlăia în timp ce pleoapele îi pîlpîiau peste ochii fos­forescenți. „O ultimă descărcare energetică ?", se întreba, în timp ce felina se strecura spre un culcuș mai primitor.

Zzzzzt ! o alungă clovnul, furios.

Felina îi tăiase calea. Bonifaciu al II-lea îl văzu pe clovn apropiindu-se, remarcînd că partea din stînga se mișca mai lent decît cea din dreapta, ca un ecou al gestului inițial. Clovnul rostise ceva, buzele îi erau desfăcute, însă abia atunci se auzi întrebarea :

Cine ești ?

Bonifaciu al II-lea.

Nesemnificativ. O epavă oarecare pentru Gensuym.

Nu. Caut o epavă : Epsilon, marca 42 G+, generația a treia, răspunse ea, tresărind de încordare.

Clovnul o ascultă cu atenție, apoi se clătină. „Oare toți sînt nebuni ?" — se întrebă ea. Răspunsul lui se lăsă în­delung așteptat:  

Pe Gensuym nu mai există alt nume decît Gensuym. Cimitirul acesta îngroapă totul. Nimeni nu există pentru ni­meni. Totul este o inexistență unica. Dacă...

Vă rog, ajutați-mă — îl caut de mult, îi întrerupse ea perorația.

Dacă îl cauți, n-ai să-l găsești sigur, continuă el. Daca ai să-l găsești, n-ai să-l recunoști sigur. Dacă ai să-l recu­noști, n-are să mai fie el. Sigur. Una din trei. Nu-l mai gă­sești : transplant de spațiu. Nu-l mai recunoști : transplant de mască. Nu mai este el: transplant de memorie. Nu te uiți la mine..., rosti clovnul, măsurînd-o cu singurul lui ochi viu. Nu sînt urît! trîmbiță el cu o voce tăioasă. Nu sînt res­pingător de urît! Sînt un ciber! Ca și tine, scorpie..., dărîmâtură cibernetică!

Criza lui de furie nu o sperie ; îl privi cu atenție. O ființă ciudată — trupul îi era alcătuit din două părți, sepa­rate de o linie șerpuitoare: o parte alburie, care se mișca și alta verde, moartă — o mască rigidă. Ar fi putut să-l tragă brusc de mîna stîngă și atunci trupul lui s-ar fi despicat pe jumătate iar partea din dreapta ar fi rămas în picioare, sec­ționată vertical, cu firele multicolore curgînd din locașuri, în timp ce cauciucul părții stîngi ar fi căzut, flasc, la pămînt.

Vino, spuse Jumătate-de-ciber, cu glasul de asta dată calm; furia îi trecuse. Să-ți arăt ceva. In laboratorul colo­nadelor, nu e departe.

Ii întinse mîna vie (cealaltă îi atîrna moale pe lîngă corp — degetele erau reci și pumnul i se închidea ca o gheară). O porniră împreună prin hățișuri, făcîndu-și loc din ce în ce mai greu.

In laboratorul colonadelor (sau ceea ce mai rămăsese din el, o încăpere îngustă, năpădită de ierburi și rugină) rămase îndelung în contemplarea unei vietăți contorsionate.

E un 42 G-... ?

Un archaeopterix ciudat, deformat din punct de vedere structural la nivelul carbonului, așezat pe un soclu de faianță.

In orice caz, generația a treia, remarcă Jumătate-de-ciber, evitînd să-i răspundă...

Ar fi norocul lui" — gîndi febril. Blocaj neprograma: Scurt-circuit de memorie. Poate un efect întîrziat al singură­tății din Orionide.    Apoi a intrat în acțiune subrutina de revitalizare. I s-au refăcut toate circuitele, i s-a schimbat memoria — cea veche păstra prea multe sechele. După care fusese aruncat într-o altă misiune — cu toate cîrpelile astea — și nu se mai văzuseră. Dar conștiința lui, de fapt, con­știința care o interesa pe ea, dispăruse. Nu reușea să înțe­leagă : putuse Epsilon să treacă peste limitele autoprogramării ? Numai pentru o altă conștiință ? Cea veche devenise in­suportabilă ?

Nu poate fi el, răspunse hotărît, contrazicîndu-și pro­priile îndoieli.

Sufletul de rezervă, șopti ca pentru sine Jumătate-de-ciber, exclamînd apoi : — Sufletul de rezervă, ce superba tentație! Și zîmbetul lui răutăcios, de pe jumătatea vie a fe­ței, se făcu hîd. Dar ea apucase să-i spună :

Mi-e teamă de conștiința ta ciuntită, nu de trupul tău înjumătățit! — și să-i întoarcă spatele, luînd-o la fugă. Uni­cul ochi al lui Jumătate-de-ciber pîlpîia, scoțînd scîntei, mi­rosind a ars. Ea încerca sa alerge, împiedicîndu-se la fiecare pas.

Fugi !... Fiarele astea sînt niște strigoi... Nici o grijă, însă, ai să ajungi ca și mine... un vagabond într-un cimitir de mașini... un șacal scociorînd după hoituri metalice... Fugi ! Fiarele de aici sînt niște strigoi... care îți sorb sufletul, în­cetul cu încetul... auzi cum bolborosesc pe dedesubt... ne cau­tă... auzi cum ghiorăie măruntaiele flămînde ale lui Gensuym...

Se îndepărtă tot mai mult, tăindu-și drum prin mozaicul de fațete lucioase, înțesat de conductori, dar glasul lui Jumă­tate-de-ciber îi răsună încă mult timp în auz.

Frîntă de oboseală, se lăsă pe un morman de fiare, frun­tea îi căzu pe genunchi, solul, sub picioare, începu să se to­pească unduind, apoi încremeni : suprafața aridă a unei planete ; dintr-o văgăună, pe jumătate ieșit în afară, o fixa Păianjenul, modulul pentru cercetări la sol pe planetele cu suprafață dură. Ochii Păianjenului se multiplicaseră deodată, verzi și sfredelitori.

Încet, încet se cufunda în somn.

Se trezi brusc, zvîcnind în picioare — ațipise — siste­mul de sori gemeni plutea în înserarea roșcată, atunci auzi Păianjenul gemînd din toate încheieturile, apoi punîndu-se în mișcare. Tîrîndu-și labele grele. În întregu-i trup, furnicătu­rile se întețiră, Păianjenul aici?, nu era un vis, Păianjenul vor­bea, toate piesele i se treziseră la viața și scrîșneau ca tot atîția colți înfometați, puteai să-l salvezi, acum e prea tîrziu, n-ai ce căuta pe Gensuym, rînji Păianjenul, era imposibil, în­cercă ea să se dezvinovățească, am încercat, orice, dar trans­plantul de energie, dar eliminarea convergenței parametrilor esențiali, hîrîi Păianjenul, nu au dat nici un rezultat, îngăimă ea, dar dezvoltarea structurală a neuronilor sintetici, doar e o metodă curentă în chirurgia cibernetică, scrîșni Păianje­nul, n-au dat nici un rezultat, bolborosi ea, am încercat tot ce se putea, pînă și intervenția la Marele Consiliu, vrei să e cred ?, scrîșni din nou Păianjenul, apropiindu-se și mai mult, ei nu-și puteau permite fabulații energetice, mi-au spus că un ciber consumă mult iar unul defect, și mai mult, și în lipsa mea l-au îmbarcat cu destinația Gensuym, cînd am revenit din misiune el era de mult în cimitirul epavelor, spuse ea dis­perată, un miros respingător plutea în aer, dihania își zăn­gănea carcasele în apropiere, afirmau că e un model depășit, Epsilon, un model depășit, deci, i-o întoarse Păianjenul, și îmi spui că nu știai nimic, nu, îl iubeam, strigă ea, îl iu­beam, și de ce nu ați rămas atunci împreună pe stația orbi­tală ?, nu mai puteam suporta pustiul, și Epsilon voia sa trăim printre ceilalți, dar monstrul nu-i mai dădu răgazul sa se dezvinovățească, fălcile lui i se înfipseră în braț, ea se zbătu, nu, gemu, nu sînt vinovată, colții lui se strînseră, forfecîndu-i brațul, nu, gemu.

Puzderie de stele răsăriseră iar cerul sc ridicase ca o platoșă strălucitoare, sfîșiată de neguri la orizont. Cimitirul de roboți respira lent și egal, dar zgomotul se răsfrîngea mai mult în adine. „Ce coșmar", își zise. își privi brațul. Muti­lat. Pîrghiile încheieturii ieșiseră din cot, într-o vîlvătaie de fire. Dar nu simțea nimic. Lovitura sau poate spaima îi ani­hilaseră centrii senzitivi ai brațului. Si totuși, o forță pîna atunci ascunsă renăștea în adîncul ei. Dori să-și miște palma: și în clipa aceea simți că va fi în stare să o facă ; degetele începură să se miște încet, unul cîte unul.

Se ridică. înaintînd, simțea cum prinde puteri noi, cu fie­care nou pas.

Demult, într-o noapte ca asta, Epsilon o întrebase :

„Oare ce mai fac stelele?" 

„N-am idee."

„Poate ai să afli. Măcar pentru mine."

„Sigur am să aflu. Nu vii și tu ?"

„Nu. Sînt un sedentar. Tu, însă, ești destinată capsulelor spațiale. Ai să fii mereu scuipată în cosmos, la fiecare în­toarcere."

Cimitirul se ridică spre cer, cu o mișcare aproape imper­ceptibilă, ca o fortăreață sinistră.

 

 

Povestire publicată în antologia "O planetă numită anticipație" alcătuită de Alexandru Mironov și Dan Merișca la "Junimea" 1985