Sigur asta nu e poezie

Sigur, asta nu e o poezie

Şi,  de altfel,  e cu totul vulgar să te gândești la poezie

Mai ales, greu să vorbești serios despre asta

Încercăm disperați să ne vindecăm speranța

Puterea noastră vine din imaginația noastră

Suntem numai una dintre improvizațiile Universului

Cealaltă este Universul însuși

E greu să te gândești fără tristețe la viitor

Iar, uneori,  ne e rușine de bucuria deşănțată

Cu care ne umple o existență efemeră

Stai cu nasul și buzele lipite de hubloul  astronavei

Privind universul ca un viciu ascuns

Ochii mei iradiază neutroni

Neînțelegere -

Neînțelegerea între noi pornește de la faptul

Că nu putem vorbi toți deodată

Sau putem vorbi, dar nu folosește la nimic

Acum

Rupeți-vă de mine și fiți iarăși

Ca la început

Voi înșivă.

Aceasta este cheia care nu slujeşte la nimic

Aceasta este cheia care nu slujeşte la nimic.

Este atât de mare și de apropiată, 

încât e imposibil de văzut cu ochiul liber.

Cu toate acestea,  nimeni nu s-a plâns că îl deranjează.

Din neatenție sau din păcate,  nimeni nu o bagă în seamă. ..

Se spune că, folosindu-te de ea, ai putea deschide și închide când vrei

uşa de la cabina în care te afli și de la cabinele tuturor celorlalți,

ușile din podea, de pe tavan sau din ferestre

uşile de apă,  de pământ sau de cer

care plutesc neștiute în jurul nostru.

Dar ușile sunt făcute ca să fie închise.

Ba ușile sunt făcute ca să fie deschise, spune fratele meu.

…Cheia care nu slujeşte la nimic are capătul rotund

ca pielea Soarelui, ca Pământul sau ca țeasta unui om.

Înstelat, însingurat

ce ciudat să fii aici

în cupola rotitoare a stației orbitale

ca într-o lume străină

cu o memorie străină

comete străine arzându-ți retina

un sânge străin făcând vârtejuri negre în acest corp străin

o electroencefalogramă străină

o durere străină,  o foame străină

o plictiseală străină o ură o iubire o mână o voce

o privire însingurată de sine

sub stele străine

Dincolo de orașul inteligent

Iată,  sunt nebun

Am venit pe jos până la marginea orașului nostru perfect.

Acolo, la graniţă, începe să crească,  de capul ei, iarba.

Ea e verde, e liberă.

Eu, sunt așa cum sunt, de ne-resetat.

Fagurii suspendați ai zgârie-norilor și rețelele subterane și videomirajele cotidiene

Au rămas în urmă, 

departe...

Mă scutur de cenușă, de programe și iau loc în iarbă.

A fi matur înseamnă în primul rând

A ști cum să-i plictisești cât mai tare pe ceilalți.

Adorm cu fericirea altora în gând

Și cred că întreaga viaţă e o obsesie.

Stele negre

Înainte de a intra în crio-capsulă

Am văzut pe chepengul transparent, deasupra pernei mele

Un păianjen negru

În colț, sus, printre barele nituite

Țesuse, dezorientat de imponderabilitate,

O pânză strâmbă,  ciopârțită,  inutilă,

Ca un fractal desenat de un copil.

I-am rupt trei picioare, ca să semene cu o stea.

O stea neagră.

Apoi, am adormit.

M-am trezit înghețat de frig și am aprins lumina:

Era ca și cum

Între mine și vidul cosmic nu mai exista nimic

Iar acel nimic de acum

Era plin de stele.

Mai mici și mai mari.

Stele negre.

Dragoş Mondian

(Poezii scrise în colaborare, Dan şi Lucian Merişca)