„În anul porcului de câine al dinastiei Tang de răsărit, pe când zodia fecioarei călărea conjucția gemenilor, semne celeste au aprins răscoale printre supușii Împărăției Magonia: luna Ero suia în fiecare noapte ca un blid de sânge negru, comete treceau cu coada întoarsă, iar perseidele sclipeau ca artificiile, amenințând că vor da foc cerului de hârtie.
    Atunci au început să apară de dincolo de Marele Zid de Întuneric făpturi ciudate, cu pielea rozalie ca râtul de purcel fătat și bot de maimuță sacră, cu deprinderi neobișnuite ce loveau în tradițiile celor zece mii de ceruri, în care locuiesc cei zece mii de străbuni ce se sârguiesc pentru buna rânduială a lumii noastre.
    Eu, Li Bo, întâiul cronicar al Curții, stăpân peste toate armatele de la granița Marelui Zid, am intrat în Orașul Interzis pentru a-mi aduce omagiile neasemuitei Prințese Noeroko, binecuvântat să-i fie originalul din care cu toții ne luăm oglindirea…”

(Arhivele Imperiale ale Magoniei, sulul 14, sutra a patra)




    Am intrat în Orașul Interzis în ziua a cinzecea a lunii a șaisprezecea, după o lungă călătorie prin praful Imperiului, străbătând cu caravana de cotoi-soldat prin satele prăfoase și fără nume. Supușii se întindeau pe humus, întorcându-și capetele ca să nu ne vadă, dar lăsându-și pântecul vulnerabil. Disciplina încă se menținea în bună stare, dar nu știam până când.
   Intrușii ce apăreau de dincolo de Marele Zid de Nimic aduceau știri despre o lume stranie, cu alte legi și orânduiri. Iar invențiile lor tulburau ordinea stabilită de eoni, de când iluminatul imperator Qin a înconjurat Chitaiul cu Marele Zid de Neant, mărită-i fie replicarea.
     Aduceam cu mine câțiva spioni rât-de-maimu în cuștile de pe elefanți, ca să-i interogheze Prințesa Noeroko în Donjonul Vânturilor de Petale, slăvită-i fie neclonarea în toți eonii!
    Treceam de cele Nouă Cercuri de Apărare ale Orașului Interzis, și m-am întrebat iar de ce mai era nevoie de ziduri de protecție, de vreme ce Donjonul oricum plutea deasupra humusului, suspendat în vânturile de primăvară ca un castel noros. Dar poate era o tradiție a vremurilor demult scurse, când antigravitonul încă nu fusese descoperit. Ca și urcatul în Donjon prin nacele trase de manivele uriașe, când de fapt ele erau demult scoase din uz de către zeppelinele-cu-vânt.
    Ne-am aburcat în nacelele legate de liane și cotoi-lucrător au început să ne tragă spre Donjonul Plutitor. Aveam la mine doar câțiva motani-mercenar și ciudații maimu, bine legați.
    Urcam lent spre Donjonul ce atârna înfricoșător deasupra Orașului Interzis, ca un meteorit ce s-a răzgândit să mai cadă. Mi-am permis un moment de relaxare, ca să admir hățișul de acoperișuri colorate și turle de hârtie pe care leneveau mâțele-paria. Lumea noastră era cea mai frumoasă dintre toate lumile posibile, și asta mă umplea de euforie lirică. În sufletul meu de pisic-general eram un poet, și pregătisem un haiku potrivit cu starea unui cronicar întors din inspecția trupelor feline de la graniță:

trec nori după nori
în formă de lacrimă -
cine-i regretă?

    Am intrat în Donjon și am fost condus spre Taj Mahal, unde mă aștepta Prințesa Noeroko, Mare Ducesă de Médina Coeli, reîncarnarea marelui Jacques de Molay. Terasa era de o mărime înspăimântătoare, iar balustradele ei se deschideau asupra golului. Prințesa mă aștepta rezemată de parapet, fără să fi convocat Curtea, doar cu câteva pisici-de-companie, pentru protocol.
    Era acolo, înveșmântată în melancolii difuze și tăceri catifelate ca o blăniță electrizată, admirând panorama uluitoare a norilor și a capitalei de sub noi.
     I-am făcut o reverență ironic-condescendentă, așa cum cerea ultima modă a curteniei din dinastia Tang, după care m-am alăturat și eu contemplației.
    Priveliștea era fabuloasă: Donjonul plutea deasupra Orașului Interzis, iar printre cumulușii rotunjiți treceau pisici-burgheze pedalând agale pe velocipede. Cele trei luni se reliefau de-a lungul orizontului: No portocalie și cu fața ciupită de cratere, Ero pitică și ascunsă în cețuri diafane violete, iar măreața Ko deasupra tuturor, imensă și smaraldină, cu inele de gheață saturniene, pastelate ca un curcubeu irizat.
    Zeppeline-umplute-cu-vânt purtau supuși-telepat pe traiectorii leneșe, iar cei care-și făceau plimbarea de amiază în baloane lunguiețe nu uitau să ne salute din nacele, cu temenele glumețe.
Prințesa le răspundea înclinând ușor din cap.
Sub noi Grădinile Suspendate coborau în terase aeriene spre Orașul Interzis, cu arteziene împroșcând labirintele verzi de gard-viu tăiate în mantre complicate.
   M-am lipit de Prințesă, și i-am simțit electrizarea urcând pe blănița pufoasă spre grumazul albăstrui. Pupilele verticale s-au aprins cu pâlpâiri verzi într-o ferocitate de bun gust.
    Ne-am cuplat fără preludiu: fiecare celulă din mine s-a debranșat pentru a se recombina cu celulele ei. Pentru câteva minute am fost o singură entitate. Apoi creatura s-a invaginat pornind de la partea superioară, desfăcându-se în două făpturi: Prințesa Noeroko, Marele Original al Imperiului de Răsărit, Oglinda perfectă a celor zece mii de ceruri, Tao discret al bunei rânduieli în lumea pisicească, Zeița cu cap de mâță.
     Și eu, Li Bo, cronicar oficial, poet de curte, generalul armatelor ce străjuiesc Marele Zid de Negură de la hotarele Magoniei.
    Fengshuiul trecuse, extaz de bună calitate.
    Ne-am acordat gândurile pentru comunicare telepată, mințile noastre și-au căutat aurele opalescente cu fervoare.
Prințesa s-a scuturat de bulele luminoase care-i mișunau încă prin blănița fosforescentă și m-a întrebat plictisită:
- Care e riscul străinilor rât-de-maimu ce-au început să apară la hotare?
- Sunt prea deosebiți: au pielea rozacee ca un fund de tapir, pentru că au sângele roșu, nu albastru ca la noi. Seamănă cu niște maimuțici: asta pune în pericol dogma evoluției universale care ar trebui să ducă în toate lumile la inteligența pisicească. Deja marele preotese feline sunt îngrijorate: dacă templele plutitoare ale gheișelor se prăbușesc atunci tot Imperiul se destramă.
Intrușii nu se pot cupla ca și noi în marele orgasm al recombinării: ei rămân diferiți chiar și atunci când se împreunează. I-am văzut cum o fac. Se cordesc toată ziua, ca niște mâțe-paria pe cornișe.
     Iar pentru că sunt diferiți unul de altul se urăsc și se ceartă, se luptă mereu care să fie întâiul. Nu sunt identici ca noi, care suntem clonați după matrița ta, Prințesă-Mamă, Original Perfect ale cărui oglindiri fericite și pacifiste suntem. Aduc cu ei invenții stranii, ce răspândesc între supușii tăi sămânța revoltei.
    Spun că lumea lor e altfel, că nu e mereu senin cu nori ca aici, că uneori "plouă", deși nu înțelegem prea bine ce-o fi asta…
    Ei spun că-n lumea lor pisicile sunt proaste și sclavele maimuțicilor! Că sunt folosite la stârpitul șoarecilor, ori ca decor, sau pentru distracție, o, blestemată le fie minciuna!
Asta aprinde toate nemulțumirile ce dospeau până acum în norodul cotoiesc.
    Prințesa a tăcut îngândurată. Azuriul pieliței, ghicit prin blănița pocnitoare, s-a făcut vânăt de îngrijorare. Pe aleile aeriene ale Grădinilor Suspendate pedalau feline purtând oglinzi subsoară, altele pistonau încântate pe drezine. Departe corăbii-zburătoare târau liane, prin văzduhul aromat de vânturile de petale.
- Adu-mi prizonierii la interogatoriu, generale Li Bo! Am să-ți ascult haikaiul după ce decid dacă-i condamn la eterna invaginare sau le las viața ca să-mi fie măscărici de curte în cuști pentru totdeauna…
La un semn, cotoii-soldat au adus cuștile. Maimuțicile erau murdare și speriate.
- Prezentați-vă în fața Marii Prințese Noeroko! am strigat eu scoțând pe jumătate sabia din teacă. Tu, cel din colț, cu pipă și mutră zâmbitoare! Cine ești și ce cauți în Magonia?
Maimuțoiul roz a făcut o reverență politicoasă și a zis liniștit:
- Mă numesc Ambrose Bierce, om, scriitor. Am dispărut din lumea mea într-o regiune numită Mexic, pe când căutam aventura și o moarte onorabilă. Dar am ajuns aici fără voia mea, urmărind un fulger globular.
- Minți, rât-de-maimu! i-am strigat eu. Ești spion, și pregătești invazia lumii tale ca să cuceriți Magonia! Dar te vor tortura gheișele feline cu orgasme infinite până ce vei spune tot!
Pretinsul Ambrose Bierce a fost luat de motani-mercenar și târât în alt colț al terasei Taj Mahal, de unde nu mai putea să ne audă.
- Dar tu, cap-de-câine! Tu care râzi mereu ca un șoarece beat! Tu cine ești?
Creatura avea o pleată mare și neîngrijită. Sărea pe gratii cu mișcări dezarticulate, ca un robopisoi defect.
- Ha! Nu știi cine sunt eu, mâță infectă! Eu sunt Regele-Șopârlă, eu sunt zeul care vă deschide ușile percepției! Eram în camera mea din Paris, drogat în cadă, și m-am trezit aici… Ha! Ce prafuri de calitate! Halucinații a-ntâia! Dați-mi sake, pisici blestemate, shitheads, sau mă cac pe voi imediat! Să nu-mi spui mie Morrison dacă nu mă piș acum pe Prințesa voastră!
    Maimuța scoase dintre pieile ei stranii și colorate un falus imens și neîncârligat. Am făcut un semn și doi cotoi-soldat l-au izbit cu nunceagurile peste oase.
Cur-de-maimu a gemut nedumerit:
- A naibii droguri, totu pare așa real...
Motanii-telepat l-au târât cu forța spre colțul terasei Taj Mahal unde aștepta spionul Bierce.
   M-am holbat la un ciudat care avea pe frunte niște ochelari cu căpăcele.
- Tu! Spune-ți numele, și răspunde cum se cuvine slăvitei Prințese Noeroko, dacă mai vrei să rămâi cu sânge roșu în tine!
- Mă numesc Felix Moncla, sunt pilot de avion. Avionul e o chestie zburătoare care seamănă cu zeppelinele astea ale voastre, dar mai avansat, sau cel puțin bazat pe alte principii aerodinamice. Am ajuns în lumea voastră în timp ce urmăream un OZN. Acum îmi dau seama că era poarta de trecere dinspre lumea voastră spre Magonia. Apropo, cum funcționează zeppelinele astea? N-aveți vreun savant prin zonă să-mi explice schema, că mor de curiozitate!
- Nu tu pui întrebările aici, ci noi! Vrei să te punem la mașinăria-de-gâdilat până mori?
   M-am întors spre Prințesă și i-am zis:
- După cum vedeți, e greu să o scoatem la capăt cu ei. Pur și simplu nu știu să se comporte ca niște pisici civilizate! Eu zic să așteptați până mâine, iar eu mă voi ocupa toată noaptea de educația lor, cu mașina-de-adevăr…
   Noeroko a plecat fără nicio reacție. În codul curtenesc asta însemna: Scoate tot ce poți la ei, generale!
   Începea o seară grea pentru mine. Ca să mă pregătesc mental pentru jocul de șah între inteligențe am contemplat apusul Grădinilor Suspendate: corăbii-nori plutind cu liane despletite peste templele de hârtie colorată din Orașul Interzis, pisici-solomonare aruncându-și bule opalescente între aerobiciclete… Aveam să scriu un haiku reușit. Hotărât lucru, Magonia e cea mai frumoasă dintre toate lumile posibile.