Cartea - Primul rătăcitor

Creation Category: 

Cartea - Primul rătăcitor

 

Înainte de a începe povestea lui Avram, Editorul face din nou o pauză. Folosind scrierea sursei P („Preoțească”), dă din nou genealogia neamului lui Shem până la Avram. Vedem că vârsta petriarhilor începe să scadă. După ce Șem trăiește șase sute de ani, fiul lui, Arpacșad trăiește „doar” vreo 440, ca și fiul acestuia Eber – dar începând cu Peleg vârsta se reduce la ceva peste 200... De asemenea, vârsta la care patriarhii dau naștere întâilor lor născuți scade dramatic – de la 100 la cca 35. Avram va fi excepția.

Apropiindu-ne de patriarhul Avram, vedem că bunicul lui Nahor a născut pe Terah, care la rândul lui a născut trei fii: Avram, Nahor și Haran. Haran l-a născut pe Lot, care va apare mai departe în povestea noastră, dar apoi a murit „în fața tatălui său”, în cetatea Ur a Chaldeii.



Avram este primul și cel mai important patriarh legat direct de istoria evreilor. Locul deosebit pe care îl ocupă în Biblie este recunoscut atât prin numărul mare de pagini dedicate lui, cât și prin întâlnirile lui cu Dumnezeu – dar mai ales prin Legământul încheiat de el și Dumnezeu. El este primul care își părăsește religia, încetează să se închine idolilor primind religia monoteistă a unicului Zeu, dar și cel care, ascultând îndemnurile acestui zeu personal, își părăsește locurile și familia pentru a călători în Canaan, viitoarea țară a evreilor.

A fost Avram un personaj istoric? Este extrem de greu de crezut, mai ales că nu există absolut nici o dovadă în afara Bibliei. Totuși, personajul biblic Avram-Abraham pare să fie foarte viridic, are substanță. Doar Moise, David și câțiva profeți îl vor egala în aceasta. Oricum, dacă se ia de bună cronologia biblică și data când a avut loc Potopul, se poate zice că omul Avram a trăit undeva pe la 2200 î.Hr. Pe atunci, orașul în care se născuse, Ur, era vechi de peste 1300 ani! Era unul din cele mai importante orașe sumeriene, situat pe coasta Golfului (din acel timp; acum ruinele sunt la circa 140 km de Golf)). Era înconjurat nu numai de ziduri puternice, dar și de irigații extinse, care îl făceau să fie unul din cele mai bogate orașe din zonă, la care se adăuga probabil un intens comerț pe mare. Și era centrul religios al cultului zeului Sin, zeul Lunii, în cinstea căruia se ridicase un impresionant zigurrat. Pe la 2500 î.Hr Ur ajunge în culmea gloriei, dar pe la 2250 este cucerit de Lugal-Zaggisi și apoi de Sargon din Agades. După căderea Akadului, Urul cunoaște o nouă perioadă de înflorire, pe la 2050-1950, înainte să fie cucerit definitiv de forțele babiloniene. E foarte posibil ca Avram să se fi născut în acea perioadă. Fiind considerat semit, e posibil ca el să fi fost membrul unei familii sosite odată cu semiții akadieni, astfel că, odată cu revenirea la putere a sumerienilor („regatului al III-lea”) familia lui să fi fost discriminată și să fi preferat să părăsească cetatea.

Oricum, în acest loc întâlnim unul din cele mai mari anacronisme din Vechiul Testament. În cartea Genezei scrie – și de atunci toți credincioșii știu aceasta -, că Avram este din „Urul Chaldeii”. Din păcate pentru autorii Torei, chaldeii sunt un popor semitic care a ieșit din peninsula Arabiei  abia pe la 1150 î. Hr. S-au infiltrat treptat în Mesopotamia și, profitând de problemele asirienilor (care stăpâneau Mesopotamia) au ocupat, ca vasali ai acestora, zona de sud a regatului. Mai târziu au cucerit Babilonul și au contribuit la distrugerea Asirie, punând bazele imperiului babilonian condus de Nabucdanezar, care s-a extins până în Egipt. Oricum, pe timpul scrierii Torei, chaldeenii erau cel mai puternic popor în zona unde era situat Urul. Nimic rău în faptul că autorul a precizat cititorilor la care Ur se referă, pe înțelesul lor – dar problema intervine atunci când susții că aceste cărți au fost scrise de Moise, la patru sute de ani înainte de venirea chaldeilor. E ca și cum un istoric ar susține că Giacomo Caboto a trimis o scrisoare regelui Angliei în care scrie: „Azi dimineață am atins coastele Canadei”...

Iată că Avram și familia lui a pornit spre nord, spre zona ocupată de semiți, popoare înrudite cu ei. Dacă luăm de bună afirmația din Deuteronom, ei erau poate chiar urmași ai lui „aram”, deci nu evrei, deși genealogul îi prezintă pe linia lui Arpacșad. Acest lucru e totuși greu de crezut, arameii ieșind din Arabia la câteva sute de ani după Avram – doar dacă nu e vorba de un alt anacronism. Într-adevăr, sunt cercetători care susțin că Avram s-a născut în Haran, familia lui fiind din această localitate, și că mai curând ar fi corect să se spună despre el că ar fi „Avram din Haranul arameilor”...

Oricum, în acea perioadă, în zona mijlocie a Eufratului, cam acolo unde azi e zona de graniță a Irakului, Siriei și Turciei, se afla regatul Mari, unul din marile centre comerciale și politice ale vremii. Haranul era unul din cele mai importamte orașe ale acestui regat, aflîndu-se  situat pe râul Balikh, care se varsă în Eufrat la circa 60km sud de cetate. Oraș de graniță a Asiriei, vechi antrepozit comercial al acesteia, important centru pe drumul comercial care lega Sumerul de Mediterana (aflată la circa 150km vest), cetatea se numea „Charan” (ca în limba germană; de aceea nu există nici o legătură între numele cetății și cel al fratelui lui Avram, Haran). Cetatea a devenit cunoscută și pentru evenimentele istorice ce au avut loc în preajma ei: trei bătălii extrem de importante. Aici trupele imperiul Asirian au fost zdrobite definitiv de babilonieni, tot aici armata romană condusă de Crasus a fost anihilată de parți, oprindu-se tandințele expansioniste spre east ale Romei, iar mai târziu, în sec. III AD, împăratul Valens este învins și luat prizonier de persani. Tot de această zonă este legată povestea prrimilor oameni pe pământ: aici se pare că s-au așezat după ce au fost alungați din Grădină...

Se pare că nu Avram a fost primul care s-a gândit să plece spre Canaan. Torah zice că primul a făcut-o tatăl lui, Terah, care și-a luat fiii și nepotul, pe Lot fiul lui Haran ce murise, și a pornit pe drumul comercial ce străbătea, de-a lungul a peste o mie de mile, Cornul Ambudenței. Doar că s-au oprit la Haran, cu toții. „Preotul” ne dă și numele nurorilor: nevasta lui Avram se numea Sarai, pe când soția lui Nahor era Milca, fiica lui Haran. Cum e greu de crezut că aceasta îi era mătușă, bănuim că Nahor, cel ce va rămâne în Ur-ul „Chaldeii” s-a însurat cu propria lui nepoată, sora lui Lot. Se pare că pe atunci legile stricte ale „adulterului” la evrei erau mult mai laxe... Oricum, Nahor dispare din povestea noastră, doar un urmaș al lui prin Milca, Betuel, intervine datorită faptului că este tatăl unei fete numite Rebecca, ce va deveni soția fiului lui Avram, Isaac.

Pe când Avram împlinea vârsta de șaptezeci și cinci de ani, ne spune biblistul, i se arată Domnul. De ani buni acesta (Avram) trăia la Haran, unde se pare că nu i-a mers deloc rău: adunase mulțime de vite, averi și slugi. Devenise un fel de „rege-păstor” – lucru care îi va da prestanță în momentul când va ajuge în Canaan. Din cuvintele Domnului – și nu vom ști niciodată prin ce l-a recunoscut Avram), Acesta (Domnul) locuia în Canaan. Nu este decât prima dată când în Torah apare ideea că Dumnezeu este legat de anumite locuri, unde are puteri – dar nu are în locuri în afara locurilor lui. Vom discuta acest aspect la momentul potrivit.

Deci, Domnul îi zice „Vino în țara pe care ți-o voi arăta”. Mai mult decât atât, în schimbul părăsirii neamului și casei lui, Domnul face Legământul: „Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta... Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta și voi blestema pe cei ce te vor blestema; și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” Păi cum să nu pleci când ți se fac astfel de promisiuni? Românii pleacă dacă li se promite o slujbă, sau doar posibilitatea de a face ceva bănuți – prin orice mijloace.

Canaan este numele regiunii de pe malul Mării Mediterana, cuprinsă între Orontes spre nord și peninsula Sinai spre sud, având râul Iordan și Marea Moartă spre est. Vechii locuitori ai zonei erau probabil înrudiți cu populațiile anatoliene, constructori ai celei mai vechi civilizații omenești încă din timpul neoliticului. Cea mai veche cetate din zonă este Ierihon, care dateaza de mai bine de opt mii de ani! Mai vechi decât el se pare că este numai Catal Huyuk, cetate din centrul Anatoliei... Ei s-au amestecat cu migratorii semiți, rezultând poporul generic numit „Canaan”. Ramura nordică a canaaniților este cunoscută sub numele de „fenicieni”, și sunt cei ce au întemeiat marile cetăți de la Sidon, Tyr, Byblos... Se pare că tot ei sunt cei ce au întemeiat orașul Damasc, devenit capitala sirienilor – cea mai veche capitală a lumii cu existență neîntreruptă!

Canaaniții, populație semitică, au intrat în regiunea respectivă cândva pe la 3000 î.Hr, amestecându-se cu popuația băștinașă. Au dat naștere unei civilizații importante pentru umanitate. Cultul fecundității, a Baalilor și Astartelor, comun tuturor popoarelor semite (mai puțin evreilor) a pus greu la încercare existența iudaismului (iahvismului). Cum vom vedea, multe sărbători agrare și-au făcut loc în tradițiile ebraice. Canaanul este amintit pentru prima dată în scrierile egiptene pe la 1800 î.Hr. – adică pe când Avram își făcea drumul spre țara promisă lui... Nu mult timp după acea, forțele egiptene cucereau Canaanul.

În drumul lui spre Canaan, Avram nu a părăsit mai deloc cultura cu care era obișnuit. Influența Sumerului de-a lungul Cornului – în adevăr, chiar pe malurile Nilului, era de netăgăduit. Să nu ne mirăm că multe legende și mituri sumeriene pot fi recunoscute printre cele biblice. Limba akadiană era limba cancelariilor, inclusiv la curtea faraonilor. Iar limba neamurilor întâlnite, inclusiv sau mai ales a canaaniților, era înrudită cu cea vorbită de el. Poate chiar identică, zic unii cercetători. Ajuns la poalele stejarului din More, Domnul i s-a arătat din nou și i-a promis că îi va da „toată țara aceasta”, deși era locuită de canaaniți... Dar, zic cei pioși, Pământul este al Domnului de dat (doar el l-a făcut!) cui vrea el – de ce nu lui Avram? Și, pe de altă parte, Canaan a fost deja blestemat de Noe, tocmai bine să devină robul unui semit. De ce nu lui Avram? - întrebăm noi din nou...

Bineînțeles,. Avram a ținut secretă promisiunea Domnului – dar a înălțat un jertfelnic. Și pentru că forțele lui erau puține (și încă nu se prea baza pe puterea lui Dumnezeu, probabil), Avram și-a pus corturile la munte, acolo unde le stă bine oilor și caprelor, între Betel și Ai. Și acestea sunt cetăți anacronice pe timpul lui, Betel va fi stabilit abia de nepotul lui, Iacov, pentru că Avram a pus temelie nu cetăților, ci unui nou altar.

Pe el a „chemat Numele Domnului”. Care a fost acest Nume? Luîndu-ne după una din cele două surse principale ale Torei, Sursa J, Avram a chemat chiar numele lui YHWH; totuși, sursa E ne spune că nimeni înainte de Moise nu a știut adevăratul nume al Domnului. Numele Domnului cel mai cunoscut patriarhilor a fost, se pare, El-Shadai, Prea-Puternicul. Dar și mai des a fost cunoscut drept „Domnul lui Abraham” (respectiv, „Domnul lui Isaac și Domnul lui Iacov”) – de ajungi să te întrebi dacă e vorba de un singur, unic dumnezeu, sau de trei dumnezei personali...

Avram nu a stat mult nici în creierul munților, ci a pornit „tot spre meazăzi”. S-a întâmplat să dea o foamete prin acele locuri, de a-i zice că dumnezeii de le aveau în grijă vedeau de alte treburi (și nici nu e de mirare: cu cât te cobori spre „meazăzi”, tot mai mult te afunzi în deșert....) –, așa că patriarhul, însoțit de nevastă, slugi și oi, a pornit spre salvarea dintotdeauna a neamurilor din zonă: Mițraim. Cu Lot după el, probabil. Nu, scriitorul uită să spună că îl ia și pe Lot cu ei, dar cum mai târziu ne spune că îl scoate și pe Lot din Egipt, și nu amintește niciunde că acesta s-a refugiat de foame mai târziu acolo...

Probabil lui Avram îi stătea gândurile în altă parte, decât să se uite după nepot. Iată că se apropiau de Egipt și avea cu el „o femeie frumoasă”. Atât de frumoasă încât pe bună dreptate nu putea decât să fie îngrijorat de ce se va putea întâmpla acolo, printre sălbaticii ăia de africani. „Când vor vedea Egiptenii vor spune „Asta e nevasta lui!” Și pe mine mă vor omorî.” Păi nu? Probabil așa făceau egiptenii pe-acele vremuri: cum vedeau o femeie mai frumoasă, cum îi tăiau bărbatul!

Ei, pe acele vremuri egiptenii aveau iaca și ei acolo, o civilizație doar de vreo două mii de ani. După ce uniseră Regatul de Sud cu cel de Nord, făcând un regat mai mult lung decât mare, se apucaseră să construiască piramide. Și, apărați de deșerturi din toate părțile - mai puțin spre nord-est, de unde le veneau tot felul de „rătăcitori” -, s-au pus pe șlefuit la civilizația lor. Au inventat și scrisul (hieroglific), de au scris tot felul de cărți (nu Biblia, e drept...). Li se terminase Regatul Vechi și cel Mijlociu era pe cale să înceapă, și egiptenii erau pe cale să ocupe Canaanul, să ducă și pe-acolo obiceiul lor de a omorî bărbații femeilor frumoase...

Deci, Avram a gândit un șiretlic (nu știm dacă la inspirația Domnului...): să o dea pe Sarai drept soră. Unii mai puțin pioși (sau, dimpotrivă, excesiv de pioși) zic că, probabil, Sarai chiar îi era soră! Mai vitregă – deci Avram nu mințea prea mult. Cum era să spui că dreptcredinciosul Avram se preta la minciuni sadea?

Și iată că lucrurile s-au întâmplat exact cum bănuise Avram, ceea ce ne lasă să credem că ori avea o rețea foarte bună de informatori, ori poate Domnul îi șoptise la ureche: egiptenilor atât de mult le-a plăcut baba de șaizeci și cinci de ani, că l-ar fi tăiat – dacă nu ar fi apucat să spună că-i este soră. Așa că pe Sarai au dat-o de nevastă Faraonului, iar pe Avram l-au îmbogățit „cu oi, boi, măgari, robi și roabe, măgărițe și cămile.” Probabil cămilele erau cam sălbatice, că vor fi domesticite abia peste vreo mie de ani, cam pe vremea Haldeii...

Ee, dar Domnul ce face? Dă cu pedeapsa în Faraon. Stă și se socoate Faraon ce și cum, și nu pricepe: „ce are Domnul ăsta cu mine de mă bate cu tot felul de urgii și pe mine, și casa mea?” Dar până la urmă tot se prinde (sau poate îi șoptește și lui Domnul la ureche) și se duce la Avram și îi spune: „Ce mi-ai făcut? Pentru ce nu mi-ai zis că e femeia ta?” Ne dă autorul de înțeles că Faraonul călcase Legea (Torah, mă-nțelegeți?), ajungând să trăiască în adulter. Că una este să te însori cu sora unui bărbat și cu totul alta cu femeia unui om care încă trăiește. Dacă îl omorau egiptenii, era cu totul altceva... Mai zice Faraon: „Acum ia-ți nevasta și pleacă!

Bineînțeles, Avram nu a stat să i se spună de două ori: și-a luat nevasta și tot ce agonisise vânzându-și nevasta, și a plecat. Că doar nu era să dea înapoi sălbaticilor de egipteni (și tâmpitului de Faraon) oile și boii, și robii, și măgărițele, și cămilele (oricât de sălbatice erau încă acestea)... Și s-a suit în țara de la „meazăzi” cu Lot cu tot – și nu știm dacă în gând nu își zicea „Bun geșeft! Pe unde oi mai găsi eu un Faraon, vreun Rege, măcar vreo căpetenie, ceva, să mi-o dau pe Sarai drept soră? Cât e încă tânără...”

Dar Domnul e bun, iar Avram preacredincioasa lui slugă, așa că l-a ajutat să repete șiretlicul cu Abimelec, regele Gerarului – deși Sarai cea frumoasă se apropia acum de 90 de ani... În urma acestui geșeft Avram s-a ales doar cu „oi și boi, robi și roabe” și, pentru că Abimelec nu avea, probabil, cămile încă sălbatice, acesta i-a dat și o mie de arginți pe deasupra. Doar o mie, că nu apucase să se atingă de femeia cea frumoasă – îl oprise Domnul.

Dar despre alte aventuri ale istețului rătăcitor, strămoș în fapt al meu și al vostru (cum se va vedea mai departe), voi vorbi data viitoare.