Înainte să ne despărțim de lighioane, să ne mai oprim puțin asupra Dragonilor. Cum ziceam, în Torah (și, în general, Biblie), acest animal fantastic este extrem de rar întâlnit. Mai mult prin extrapolare putem echivala Leviathanul unui dragon. Mulți cred că la baza lui a fost un caiman, sau poate Tiamat, „zeița-dragon” a sumerienilor, Mama zeilor și personalizare a „apelor adânci”, a Oceanului (în sens biblic, a „adâncului de ape” deasupra căruia duhul lui Dumnezeu mișca). Numele ei are înțelesul de „sărat”. Un alt „balaur”, întâlnit în Psalmi, este Rahab, personificarea răului, a Dușmanului, cu care Dumnezeu va da bătălie pentru a reinstaura calmul, pacea...

De ce, totuși, dragonul este atât de rar întâlnit în literatura (și religia) iudeo-creștină? Aproape că nu există mare religie care să nu îl pomenească – și, de cele mai multe ori, în sens pozitiv. Ca și ruda lui mai „săracă”, șarpele, dragonul este un animal, fantastic desigur, cu un rol benefic pentru oameni. La chinezi este animalul (și zodia) bună prin excelență, simbol al Cerului, al Zeilor, al Împăratului. Uneori, pentru a delimita acțiunile nefaste ale unor „balauri”, aceștia au diferite culori, în care dragonul de aur este cel mai bun, iar dragonul negru cel mai rău. Există dragoni ai cerului, ai mării, ai aerului, ai focului, ai gheții...

La sumerieni, balaurul (dragonul) are un rol civilizator. El apare de la început alături de zeii supremi, Anunnaki – dar este un animal cu solzi și patru picioare, uneori cu aripi (de lebădă sau de liliac). Să ne amintim că și șarpele din Eden, înainte de a fi pedepsit să se târască, avea picioare (cum apare în numeroase picturi renascentiste). Imaginea acestui animal fantastic apare pe sigilii si tăblițe încă de prin 3500 î.Hr., și se numeaște Mus-hus. Este întâlnit fie în relație cu zeul suprem, Anu, fie cu zeul ce i-a luat acestuia locul, Marduk. Legendele amintesc și de un alt „dragon” cu rol civilizator, Oanes, ființă fantastică jumătate om, jumătate pește (sau șarpe) care a ieșit din apele Gulfului Persic pentru a-i învăța pe sumerieni agricultura. Desigur, „balaurul” sumerian prin excelență este Tiamat, zeița-mamă, „cea din care au ieșit toate” – dar și a adâncului. Probabil Leviathan, dar mai curând Rahab, „Furtuna”, amintit de Isaiah, este o reflecție a „dragonului” Tiamat.

Mai aproape de casă, grecii, nu au prea avut „dragoni”. Pentru ei, „drakos” era șarpele – iar acesta putea fi bun sau rău. Primul „șarpe” rău a fost Typhon, un titan cu picioarele din șerpi uriași. Se zice că el a fost atât de puternic încât a fost nevoie de efortul colectiv al zeilor olimpieni să îl arunce în Tartar. El nu e mort, și acum se manifestă prin cutremure și erupții vulcanice... Și tot el este părintele tuturor monștrilor care s-au abătut pe capul oamenilor: trăind în „pântecul” mamei, Gea, a impregnat-o, dând astfel naștere la tot felul de animale cumplite. Nu toți au fost „dragoni”, desigur. Printre ele se numără Leul din Nemeea, Cerberul, Gorgonele, Sfinxul, Echidna... Unele, ca Cerberul și Gorgonele, animale compozite, au șerpi fie în coamă, fie drept coadă...

Unul dintre acești „copii” a lui Typhon este Python, un șarpe uriaș. Acesta este folosit de Hera să se răzbune pe Leto, cu care Zeus o înșelase: șarpele încearcă să o ucidă pe Leto și pe cei doi copii cu care aceasta este însărcinată. Fugind fără odihnă de Python, neprimită niciunde, ajunge în sfârșit pe insula Delos, care în acel moment era ea însăși „plutitoare”, rătăcitoare, și acolo dă naștere zeilor Apollo și Artemis. Când Apollo a crescut, a răzbunat suferințele mamei sale ucigând șarpele cu ajutorul săgeților lui de aur. Iar Delos a fost răsplătită prin a i se da „stabilitate”. O găsim astazi în Arhipelagul Cycladelor. Așa cum șarpele uriaș python poate fi găsit în junglele ecuatoriale, atingând lungimi de până la 10-12 metri...

Dar un adevărat „balaur” este un alt copil al lui Typhon, Hydra din Lerna. Astăzi e greu de știut dacă aceasta nu era cumva „regina-dragon” a cetății, una dintre cele mai vechi cetăți din peninsula greacă. Era în exitență cu cel puțin două milenii înainte de venirea triburilor grecești... Oricum, în mlaștinile din vecinătatea cetății trăia această Hydra, ființă ca un fel de plesiosaurus cu trei capete „nemuritoare”. De câte ori i se tăia un cap, în locul acestuia creșteau două! De acest lucru s-a convins Herakles, care, printre alte munci, a avut și sarcina să scape lumea de monstru. Când Hydrei îi crescuseră deja douăsprezece capete, eroul semi-zeu a găsit soluția: de câte ori tăia un cap, cauteriza locul, împiedicând astfel creșterea capului la loc. Lupta nu a fost ușoară, a fost de fapt singura în care Herakles a avut nevoie de ajutor... Cei mai mulți văd în această legendă o explicație a puterii soarelui în vindecarea frigurilor și a altor boli...

Un alt „balaur” ar fi Scilla, un monstru care trăia în strâmtoarea Mesinei împreună cu „sora” ei Charibdis și devora marinarii corăbilor care treceau pe acolo – cum ne povestește Homer în Odiseia lui. Dacă de alți monștri aflăm cum au pierit, de aceștia nu mai știm nimic... În sfârșit, mai aflăm de un „balaur”, în legătură cu legenda Blănii de Aur. Acesta fusese pus să păzească Blana să nu fie furată. Iason, conducătorul Argonauților, a ajuns la el trecând o altă probă: dinții de balaur semănați a dat naștere la războinici de bronz, pe care eroul a trebuit să-i ucidă. Cu balaurul a fost ușor: fusese adormit de Medeea. Se pare că Medeea era mereu în relație cu balaurii: și la car avea înhămați doi... Oricum, interesant e faptul că această legendă este legată de teritorii în care trăiau tracii, respectiv dacii. Nu numai că la baza legendei Blănii de Aur stă, se pare, obiceiul dacilor de a aduna aurul din valea răurilor aruncând o blană de oaie în apă și adunând apoi pepitele de aur prinse în ea (dovadă că pe atunci nu numai munții, ci și râurile „aur poartă” – Arieș se numea Aureus, râul „de aur”!), dar argonauții au navigat, cel puțin parte din drum, pe Istru (Dunărea), iar războinicii daci aveau drept steag de luptă un balaur...

Un alt „monstru”, de data asta nu copil al lui Typhon, este cel întâlnit în legenda lui Perseus, strămoșul lui Herakles – legendă care a dat naștere cunoscutei legende a Sfântului Gheorghe, dar și a numeroaselor basme europene, peste trei mii de variante. Se spune că eroul, după ce a ucis-o pe Medusa, călătorea prin lume plutind cu ajutorul sandalelor înaripate primite de la Aeolus, zeul vânturilor. Așa a putut vedea, în Ethiopia, o prea frumoasă prințesă legată de o stâncă, așteptând să fie devorată de un monstru marin trimis de Poseidon. Eroul ucide monstrul, cu ajutorul sandalelor și a sabiei lui Ares, și o eliberează pe Andromeda, luând-o de soție... Se pare că monstrul nu era, totuși, un „balaur” sau „zmeu”, ca în basmele populare, nici „dragon” ca în basmul creștin, ci un fel de balenă ucigașă, sau poate o sepie uriașă sau caracatiță...

Cu aceasta ajungem la momentul în care biserica din ce în ce mai puternică în Europa, cea creștină, a pornit un război de anihilare împotriva nu numai a zeităților păgâne, dar și a oricărei forme de eres popular. Așa că dragonii, alături de spiriduși, pitici, nimfe, driade, zâne... tot felul de locuitori ai lumii „nevăzute”, fantastice, poate paralele, au devenit personaje negative, alături de vampiri, vârcolaci, diavoli, aspide, basilici... Dragonul și-a pierdut aripile de lebădă, care îl puneau alături de arhangheli, și le-a căpătat pe cele de liliac, alăturându-se diavolilor. A devenit „balaur”, „zmeu”, având ca unic rol răpirea de „fecioare” și distrugerea satelor... Împotriva lui s-au ridicat eroi „creștini”, de felul Sfântului Gheorghe, dar și Cuchulain, Feți Frumoși și prinți fără nume...

Asta deși prinții, mai ales în Marea Britanie, dar și în Franța, Spania, Italia... purtau în herb balaurul (sau mai mulți). Un caz aparte este Britania, respectiv Anglia de azi. Gaelii care o locuiau aveau la mare cinste dragonul (chiar și astazi steagul Țării Galilor poartă un dragon, roșu). Regele suprem, Marele Rege, atât în Britania cât și în Irlanda și Scoția (numită în vechime Caledonia și locuită de triburi celtice picții și caledonii; scoții au ocupat-o abia prin sec VIII-IX d.Hr., venind din nord-estul Irlandei...), purtau numele de Pen-Dragon. Nu era un titlu ereditar, ci acesta era ales dintre prinții/regii elegibili de către un consiliu al Druizilor, pe viață. Flamura sub care acest Pendragon lupta purta pe ea unul (sau mai mulți) dragoni roșii. Știm din legende că atât tatăl lui Arthur, cât și acesta, au fost Pendragon insulae. În legende, tatăl este numit Uther (Uthir, în gaelică, înseamnă „sălbatic”, „viforos”). Titlul a dispărut abia în secolul VIII d.Ch.

De unde au căpătat celții din Britania acest obicei? Se pare că sunt două teorii. Prima ar fi că, la un moment dat prin antichitate, un trib de „sciți” a migrat spre vest, ajungând eventual în Irlanda. Ei se numeau Thuade d’Anu, și țineau la mare cinste regina (sau mama) dragon. (Printre „reginele”-dragon se numără și Lilith, cea care a pătruns în folclorul creștin ca diavol – deși în unele cărți apocrife este numită prima soție a lui Adam). Interesant este faptul că încă din Sumer, zeitățile fertilității se numeau danu, dona, danoni... Mai sunt unii care, pornind de la tăblița de la Tărtăria a culturii Vinca (ce se întindea din actuala Serbie până în Transilvania și câmpia Panoniei), afirmă că de fapt sumerienii își au originea pe undeva între Balcani, Alpi și Carpați, poate chiar în zona Transilvaniei. Cert este faptul că marele fluviu european este cunoscut, din cele mai vechi timpuri, sub un nume asemănător, Donau, Duna, Dunai, Donaris, care se pare că avea semnificația de Marea Zeiță, iar așa-zisele „venus” neolitice, descoperite mai peste tot, se numeau „danoni”... Deci, o populație ce se numea „d’Anu” a ajuns, prin sec. VII î.Ch. în Britania și Irlanda. Aici ar fi introdus obiceiul de a numi Marele Rege Pendragon și să se pună pe steag un dragon...

Există însă o altă teorie care prezintă acest obicei ca fiind mult mai recent. Cercetători englezi și scoțieni vorbesc de faptul că împărații romani au dus în provincia Britania „sarmați”. Într-adevăr, sarmații erau o populație scitică, care trăia în Nordul Mării Negre. Iazigii, ramura lor vestică, au pătruns în zona dintre Carpați și Nistru în sec. I î.Hr., de unde, prin sec. I d.Hr. ajunseseră, amestecându-se cu dacii, până în Câmpia Panoniei. Ramura lor estică, roxolanii, i-au urmat ajungând la nord de Marea Neagră în sec. I d.Hr. Cu timpul au fost asimilați de triburile de daci liberi. Aliați cu aceștia, au atacat provinciile romane înființate la Dunărea de jos. Excelenți călăreți, folosind arcul și săgețile, purtând o armură ușoară de tip „solzi”, erau niște războinici de temut. Se zice că atacul lor în iarna anului 102 l-a forțat pe Traian, în ciuda victoriei, să accepte pacea cu Decebal. Iar atacul lor, pe timpul lui Hadrian, era cât pe ce să arunce pe romani afară din Dacia...

Totuși, se pare că nici sarmații, nici alți sciți, nu au avut niciodată un cult al dragonului. În schimb dacii, da! Steagul lor de luptă, faimosul „drako”, îi îndemna pe daci în luptă și înspăimânta dușmanii. Îl cunoaștem atât de pe Columnă, cât și din relatările scriitorilor antici. Tot mai mulți istorici afirmă faptul că dacii au ocupat un teritoriu mult mai mare decât se crede; de fapt, din Munții Pădurea Neagră („Karaorman”), la izvoarele Dunării, până pe Nistru și de pe Vistula până la Dunăre, cel puțin – și asta fără „cucerirea” lui Burebista (care, în afară de războaiele de „eliberare” a cetăților grecești de la sud de Dunăre, și cel de pedepsire a celților boii din Moravia de azi, și-a adus sub stăpânire diferite triburi de daci).

Deci, în nordul Mării Negre, alături de sarmați, trăiau dacii „liberi”, probabil triburi de carpi. Ei i-au atacat pe romani atât înainte de cucerirea „Daciei” (în realitate, teritoriul a cinci triburi dacice, doar), cât și după. Ultimul atac masiv se pare că a avut loc pe timpul lui Marcus Aurelius, spre sfârșitu secolului II d.Ch., deși împărați romani ca Filip Arabul, Constantin Chlorus, Constantin cel Mare, au dus lupte cu ei. Ultima dată sunt amintiți în istorie în legătură cu un atac alături de huni, în sec. IV d.Ch. Dar după atacul din 168, poate sub presiunea triburilor migratoare, dacii liberi se pare că au devenit clientari Romei; s-au descoperit peste 70 de tezaure care dovedesc schimburi comerciale pașnice între ei și provinciile romane de pe Dunărea de jos. Și se știe că cel puțin câteva cohorte de cavalerie de aliați daci au fost duse în Britania, unde au fost puse să întărească garnizoanele de la Valul lui Hadrian, împotriva atacurilor picților dinspre Caledonia.

Așa s-ar explica apariția unei caste de „cavaleri” care lupta călare (atât romanii cât și celții erau mai ales pedeștrii, cu deosebirea că celții foloseau și carele de luptă – le-au folosit până la cucerirea normandă), care purtau însemnul dragonului pe steaguri și herburi și au facilitat, poate, răspândirea creștinismului în zonă. Iar faimosul rege Arthur, care se pare că și-a avut cetatea de scaun la Carlisle, în sudul Scoției de azi („regatul Dalriada din acele vremuri), și nicidecum în sud-vestul Angliei, să fi fost de neam dacic...

Sunt teorii care își așteaptă încă o confirmare. Deși acest subiect al „dragonilor” are mai puțină legătură cu Biblia, am găsit de cuvință să îl tratez aici, înainte de a trece la alte subiecte biblice din Geneza. Teoria originii dacice a lui Arthur, susținută de unii cercetători englezi și scoțieni (care o atribuie însă „sarmaților”), a fost discutată de multe ori cu Gheorghe Bogdan, deci îmi aparține doar parțial.