un articol de GYÖRFI-DEÁK György

Am avut ocazia anul trecut, chiar în ajun de Sfântul Andrei, să ascult la Casa de Cultură Studențească din Timișoara conferința unei tinere cercetătoare, axată în special pe povestirile populare care se referă la strigoi, făpturi fantastice, spirite malefice ce nu-și găsesc odihna pe tărâmul celor drepți și se întorc ca să-i necăjească pe cei vii. Doamna Otilia Hedeșan prezenta, totodată, o excelentă analiză a modului cum apar, se dezvoltă și trec în neuitare povestirile populare, o amănunțită frescă sociologică a mediului unde acestea iau naștere și circulă, o descriere a psihologiei și artei orale a naratorului de la sate. Impresionat de modul exhaustiv de abordare, am lăsat să-mi treacă pe lângă ureche faptul că aveam în fața mea „un expert în draculologie“, un savant specializat în domeniul duhurilor răuvoitoare.

 Participasem la un spectacol rar, de idei și eresuri puse perfect în scenă, asistasem incitat la amalgamarea aurului generat de rigorea academică cu argintul viu al spiritului popular. Cunoscusem ceva în plus despre Marea Trecere și-mi stăruia în amintire corola de minuni a lumii...

A fost o plăcere să regăsesc pomul ale cărui roade îmi bucuraseră sufletul în friguroasa seară din trecutul sfârșit de noiembrie în paginile unei cărți publicată în seria CURSURI / STUDII UNIVERSITARE de Editura MARINEASA. Volumul cuprindea materialele care formaseră subiectul lucrării de doctorat susținute în 1996: Fenomenul povestitului - astăzi, dar fusese intitulat cu un anumit tâlc, tocmai spre a nu fi evitat de cei din popor, Șapte eseuri despre strigoi.
     Termenul de „strigoi“ are o anumită încărcătură emoțională și semantică proprie spațiului românesc. Autoarea își construiește polemic eșafodajul deductiv, propunându-și să demonstreze infantilismul afirmațiilor de genul: „dacă Dracula locuiește în castelul său din Carpați, așa cum arată cele mai multe dintre filmele proiectate în ultimele decenii, tăranul român acreditează existența strigoiului până la a-l integra viețuirii sale cotidiene.“ (Micheline Lebarbier Le chien hirsute. Quelques réflexions autour du conjoint-animal/conjoint-vampire a partir d'un conte roumain. Paris,1989.)
     Cuvântul derivă din latina populară, unde prin „striga“ se înțelegea fie o pasăre de noapte, fie vrăjitoarea care omora copiii nou-născuți. El este uneori sinonim și cu termenul de „moroi“, provenit din limba slavă. Alte forme inrudite sunt „priculici“, „vârcolac“ și „bosorcoi“. Forma modernă de „vampir“ și-a pierdut dintru început fiorul de mister și aura de groază după folosirea sa de către nea Iancu în O scrisoare pierdută. Cât despre Dracula, cercetătoarea demonstrează lesne că maleficul personaj al lui Braim Stoker n-are nici o legătură cu strigoii autohtoni. Răspunzând unei întrebări privitoare la acesta, o săteancă a declarat foarte mândră de știința ei: „Am auzit și de acela. Îi o marcă de votcă!“
     Coloana vertebrală a volumului este formată din cele patruzeci și trei de povestiri, unele deja existente în Arhiva de Folclor a Universității de Vest din Timișoara, altele culese de cercetătoare în cadrul unor investigații pe teren. Oamenii bătrâni cunosc semnele ce prevestesc apropierea morții: din oboseala trupului, din vise, din cântecul cucuvelei. Povestind despre strigoi, sătenii amintesc implicit credințele legate de derularea temporală tradițională a desprinderii sufletului celui mort de lumea celor vii și obiceiurile ce însoțesc ritualul de înmormântare: bocetul, cum se spală și se pregătește mortul, cum se sapă groapa, cum se rânduiește pomana, etc. Ne sunt împărtășite semnificațiile magice ale diferitelor acțiuni de protecție împotriva acțiunilor nefaste ale duhului derutat de trecerea într-o altă lume și calendarul manifestărilor ce formează cultul morților și al strămoșilor. Autoarea ne prezintă o serie de portrete ale naratorilor populari, precum baba Ruța din Topolovăț, Victoria Ieremie din Margina ori Aurelia Moholea din Pecica, raportarea acestora la cele povestite, perpetuarea narațiunilor de la o generație la alta, o analiză a relațiilor sociale dintre povestitori și restul comunității rurale. Cuvântul lor atârnă greu în cazul unui deces suspect, mai ales când printre săteni incep să circule variante contradictorii, cum a fost cazul lui Sâvuță din satul Chergheș, județul Hunedoara.
     Acest Sâvuță era stricat încă de pe vremea cât trăia, căci deochea oameni, animale, orice. Știa cum să lege o funie de-un lemn, de o mulgea și lua laptele tuturor vacilor și oilor din preajmă. Dar mai ales, se preschimba în câine și umbla după oameni, iar dacă aceștia se supărau și-i trăgeau câteva ciomege, revenea ca om și-i certa. Când Sâvuță a murit, au uitat să-i bage-o libră în gură, după cum ceruse și l-au îngropat așa, fără ea. Apoi au început să le piară oamenilor vitele, întrucât Sâvuță venea în chip de câine și le sugea sângele. Unul chiar a tras cu pistolul după el, dar i-a sărit pistolul din mână și n-a putut să-l împuște. La șase săptămâni de la îngropare, oamenii s-au hotărât. Au luat o damigeană de vinars și s-au dus să-l dezgroape. În jurul mormântului se tot învârtea o lumină albă, o vâlvă. Când au ajuns la sicriu și au desfăcut capacul, mortul părea proaspăt, de parcă abia fusese îngropat. L-au tăiat bucăți și l-au ars cu sicriu cu tot, iar vâlva a scheunat ca un câine și a fugit în pădure. De atunci, n-a mai făcut pagubă nimănui.
     Toate bune și frumoase, numai că o parte dintre chergheșeni ziceau că Sâvuță era un câine alb gulerat cu negru, în vreme ce ceilalți susțineau că, dimpotrivă, era un câine negru gulerat cu alb. Chemată să tranșeze disputa, Cornelia Vasiu, experta incontestabilă în astfel de probleme, a decis autoritar („pe acela l-am văzut io“), dar cu multă diplomație, că era vorba de un câine sur.
     Toate acestea s-au întâmplat demult, la hotarul din secole, într-un trecut nedefinit și incontrolabil. Însă Otilia Hedeșan a avut șansa să asiste în Pecica, începând de la sfârșitul lunii august și cam până în perioada alegerilor din 1992, la „nașterea“, mărirea și decăderea unui presupus strigoi. Totul a pornit de la actul sinucigaș al lui Văsălie Gladiș, care, având mai mult pământ decât putea să-l muncească, s-a suit dis-de-dimineață pe un balot de paie și și-a pus capul în ștreangul legat de creanga unui măr din grădină, unde l-a și găsit mai târziu vecinul său, inginerul Miheț. După ce l-au îngropat, sătenii au început să vânture zvonul că Văsălie se întoarce noaptea împreună cu niște pitici, bate coasa s-o ascută, aduce fân și trifoi și le dă de mâncare la cai și la porci, că trage apă din fântână și-i adapă, că umblă cu bicicleta prin grajd și „țângălește“, apoi trage să se culce lângă nevastă, care, speriată, s-a refugiat la părinți și apoi mai departe, la Arad, în spital, dar tot n-a putut scăpa de el, până ce, zic unii, o femeie din Cocota nu i-a bătut un cui de fier în inimă. Povestea a fost în mare vogă până a venit vremea culesului porumbului, iar apoi debutul campaniei electorale i-a pus definitiv capăt. În mod interesant, remarcă tânăra cercetătoare, „nu vecinii care stau perete în perete cu Gladișii au variantele cele mai limpezi, ci cei care mulează acele pretinse informații după canoanele discursului narativ tradițional.“ Majoritatea povestitorilor o arată drept sursă a informațiilor pe Draghina Gladiș, soția decedatului, care, însă, în perioada respectivă s-a mutat la părinți și a lipsit mai tot timpul de la locul presupuselor manifestări ale strigoiului. Intervievată ulterior, femeia și-a structurat propria variantă asupra evenimentelor, dar care „pare mai degrabă o povestire retrospectivă, în care sunt colate și ordonate toate zvonurile care au circulat prin zonă.“
     Lucrul nu trebuie să ne mire, deoarece modul cum este structurată comunitatea tradițională duce la o polarizare a povestitorilor: pe de o parte sunt profesioniștii, oameni competenți, cu intervenții ample, ponderate, bogate în detalii, armonios alcătuite, ce dovedesc o anume cunoaștere a resorturilor lumii; pe de altă parte sunt protagoniștii ocazionali, ce își formulează opinia doar când sunt provocați și depășesc arareori dimensiunea unui singur episod, de dimensiunii reduse, puternic marcat de împrejurările comunicării acestuia.      Deși par destul de libere la un prim nivel, superficial, textele „profesioniștilor“ apelează tot timpul la rigoarea modelului tradițional. Poveștile lor „au o permanentă funcție terapeutică. Presupunând un model plasat, inevitabil, într-un trecut exemplar și încheiat, aceste povestiri reduc necunoscutul la cunoscut și asigură reinstaurarea ordinii și liniștii comunitare.“
     Scrisă cu mult spirit, cartea Otiliei Hedeșan folosește ca pretext motivul popular al spiritelor ce se reîntorc acasă după moarte, ca să redea cât mai fidel adevăratul spirit al culturii populare. 

 OTILIA HEDEȘAN n. 20 iulie 1962, Pecica, Arad

Experiența profesională:

Școala Generală: Pecica, jud. Arad (1968 – 1976); liceul: „Ion Slavici", Arad (1976 -1978) și Liceul Pedagogic (1978 – 1980), Arad; între 1980 – 1984, secția de Română – Latină a Facultății de Filologie a Universității din Timișoara. Doctorat: în 1996, cu teza Fenomenul povestitului astăzi, sub coordonarea Prof. Dr. Eugen Todoran. 1984 – 1989: profesor la Liceul Industrial din Sânnicolau Mare, Timiș; 1989 – 1992: asistent la Catedra de Literatură Română și Comparată a Facultății de Litere din Timișoara; 1992 – 2001: lector în cadrul aceleiași catedre; din 2001 conferențiar la aceeași catedră.

Domenii de cercetare:

etnologie, folclor românesc, povestit, povestire, mitologie româneasca, calendar popular, etnografia comunităților istorice românești, istoria etnologiei, civilizație românească.

 membru fondator al Societății de Antropologie Culturală din România; membru fondator al Societății de Științe Etnologice din România; membru al Uniunii Scriitorilor din România; membru în colegiul de redacție al „Analelor Banatului", seria „Etnografie"; membru în colegiul de redacție al revistei „Conviețuirea / „Együttélés", a Catedrei de Româna a Universității din Szeged, Ungaria.

 Lista publicațiilor:

Cărți: Șapte eseuri despre strigoi, Timișoara, Marineasa, 1998, 322 p., ISBN 973-9496-08-3. Curs de folclor. Lecții despre calendar, Timișoara, Tipografia Universității de Vest, 1998, 241 p.; ed. a II-a, Timișoara, Editura Universității de Vest, 2005, 418 p., ISBN 973-8433-94-0 Pentru o mitologie difuză, Timișoara, Marineasa, 2000, 307 p., 973-9485-88-X. Folclorul. Ce facem cu el?, Timișoara, Editura Universității de Vest, 2001, 175 p., 973-85552-3-X.