Profunzimea inocenţei, lectură critică de Liana Vrăjitoru-Andreasen

Premium Category: 

Profunzimea inocenţei

lectură critică de Liana Vrăjitoru-Andreasen, McAllen, Texas.

 Photobucket

 

Poate cea mai neaşteptată lectură şi cea mai proaspătă în viziunea ei asupra universului, mi-a oferit-o cartea lui Dragoş Merişca, Poveştile mele de pe vremea când nu ştiam să scriu. De ce spun asta? Ce poate fi mai proaspăt, mai creativ, mai nou, decât meditaţiile unui copil despre lumea în care abia a început să se înfiripeze (cel puţin din punctul nostru de vedere), ca un “eu,” ca persoană, ca om care are ceva de comunicat = o poveste. Povestea lui, spre deosebire de altele, este chiar de la începutul începutului vieţii, între un an şi ceva şi puţin mai mult de şase ani, înainte de a intra la şcoală. Tatăl lui, redactorul de radio Lucian Merişca, a fost cel care i-a înregistrat şi i-a transcris apoi gândurile, ideile, speranţele.

Participând încă de la trei ani la şedintele cenaclului de science fiction Quasar, nu e cu totul de mirare că subiecte neconvenţionale populează poveştile băiatului, însă este uimitor cât de departe poate zbura mintea unui copil care încă nu a citit nici o carte... De pe la un an şi două luni, conform înregistrărilor de pe CD-ul audio ataşat cărţii pentru autenticitate, Dragoş deja începea să îşi imagineze un alter-ego în blocul de vizavi – bineînţeles, un alter-ego mai cuminte ca el… După ce a împlinit doi-trei ani, copilul a început să se întrebe ce e timpul, ce e universul, care e rostul lui. Ce este şi mai uimitor este că acest copil pare să îşi fi format de foarte timpuriu un sistem de valori morale proprii, ajungând chiar sa dea sfaturi de comportament părinţilor. Poate noi, adulţii, nu obişnuim să asociem înţelepciunea cu vârsta frăgezimii absolute, vârsta abia-înmuguririi, dar Dragoş-Sebastian Merişca dovedeşte contrariul în cartea lui (carte pe care, în timp ce o vedea crescând împreună cu el şi cu poveştile lui, o voia pe atât de mare ca Biblia!). Într-o întâmplare trăită de tată şi fiu, copilul îşi opreşte tatăl să culeagă o floare pentru că, spune el, “E mai importantă viaţa unei flori, decât fericirea unui om.” Poveştile lui Dragoş cel mic par să aibă toate o morală a lor, inocentă şi prin care invită adulţii în lumea lui. Într-o altă scriere, el împacă diamantele cu sarea de bucătărie, găsindu-le la fiecare un rost pe lume. Conform altei înregistrări, băieţelul rezolvă prin magie problema lăcomiei unuia care ar vrea să fie mereu Crăciun. Dragoş este un mic filosof, dar unul generos care vrea ca toţi – oameni şi alte fiinţe – să fie mulţumiţi. Ce ar fi să fie chiar aşa?...

Însă băiatul-povestitor nu este un adult într-un corp de copil, ci ştie să fie copil chiar când îşi ia un rol atât de copleşitor (acela de autor). Cautând o poveste nouă şi încercând să explice unde se ajunge luând-o pe scări în jos prin corpul unui leu viu de nisip, copilul rezolvă lipsa momentană de inspiraţie prin joc: “hai să ne ducem pe balcon, că eu am acolo nisip şi tot ce-mi trebuie!...” Tot într-un joc, observat de tatăl lui şi relatat ca “happening” spre sfârşitul cărţii, micul Sebastian are prima dezamăgire în dragoste şi prima realizare cum că dragostea este mai importantă decât banii. Judecând pripit, el işi va vinde păpuşa favorită unui crab-trecător-pe-acolo, pentru ca mai apoi să îşi dea seama că şi-a trădat inima prin alegerea facută. Eroul ajunge să plângă sincer, până ce tatăl găseşte o rezolvare, astfel încât copilul care suferă îşi obţine din nou păpuşa. În acelaşi timp, el e conştient că trăirile lui sunt în curs de a deveni poveste scrisă şi nu obiectează ca drama lui să fie păstrată în scris. Singura lui obiecţie este la încercarea tatălui de a continua povestea după ce el, Dragoş, a considerat-o încheiată. Suferinţa lui, da, este subiect de poveste, fiindcă e “educativă,” dar reacţiile copilăreşti de la sfârşitul întâmplării - “Iu-huu!, sunt inteligent!” - i se par (copilului) o lipsă de profesionalism din punctul de vedere al scriitorului şi nu le vrea în poveste…

Tot el îl roaga pe tatăl-culegător de text să nu utilizeze cuvinte pentru adulţi, pentru ca şi alţi copii să poată citi. Cu un suflet gingaş, altă dată el vrea să îşi ferească părinţii de groaza unui vis urât şi refuză în consecinţă să îi sperie povestindu-le! Nu poţi să nu rămâi fermecat de sensibilitatea şi bogăţia sufletului de copil care se întrezăreşte printre rânduri, cu grija pentru alţii, chiar şi pentru cititori. Emoţionante sunt ultimele cuvinte ale cărţii, în care copilul a descoperit însuşi scopul literaturii, în acelaşi timp cu rolul lui în viaţa părinţilor. La întrebarea tatălui, “Să văd dacă poţi să-mi spui la ce foloseşte o poveste,” el răspunde cu căldura fiului şi scriitorului din el: “Ca să te facă pe tine fericit, tati.”. Simplu.