Jacques Prevert spunea:

Paris est tout petit
C’est là ça sa vraie grandeur
Tout le monde s’y rencontre…

Și cu toate astea, deși locuiesc de mai bine de 40 ani în acest oraș, deseori mi se întâmplă să descopăr cartiere noi, cel puțin noi pentru mine, tot atât de interesante ca și Parisul turistic văzut și revăzut de milioane de vizitatori în fiecare an. E drept că în general atunci când trăiești într-un cartier sau într-o zonă oarecare a Parisului, oricare ar fi ea, nu ai în principiu niciun motiv de a te duce în altă parte. La Paris fiecare cartier e o lume “per se” în care găsești tot ce vrei. Mai mult, în funcție de gusturile și mijloacele tale, poți alege un cartier snob, cum este al XVI-lea arondisment, boem, cum este Cartierul Latin, “de afaceri” cum e “La Défense” sau magrebin, precum “La Goutte d’or”. Poate de aceea, după mai bine de patru decenii locuind în zona de vest a orașului, îmi rămân atâtea cartiere la celălalt capăt aproape necunoscute. E drept că ani de zile spuneam, mărturisesc cu un oarecare orgoliu colorat de snobism, că mă duceam mai des la Santiago de Chile decât la Bastille! Poate și pentru că, așa cum îl vezi prin ochii turistului grăbit, estul parizian nu pare a prezenta vreun interes artistic sau cultural. Reputate ca fiind cartiere “populare” – eufemism care ascunde lipsa de interes a autorităților conjugată cu mijloacele limitate ale locuitorilor pentru a întreține un patrimoniu altădată sclipitor – aceste zone în general compuse din case mici cu maximum două etaje, au fost abandonate sub pretext de “insalubritate”, în special în anii ‘70 – ‘80, în ghiarele promotorilor imobiliari.

 Aceștia, fără niciun scrupul, s-au grăbit să dărâme cartiere întregi, construind în noile spații eliberate superbe “ansambluri moderne” cu 10 sau 20 etaje, care amintesc realizările “socialismului victorios” de pe alte meleaguri. Și care, cu timpul s-au degradat în așa fel încât au devenit un fel de bidonville-uri verticale, deseori locuite de imigranți nou veniți din cine știe ce meleaguri îndepărtate unde au învățat că baia servește mai ales pentru a crește capra! Însă, dacă ai curiozitatea de a te plimba fără un țel precis prin aceste zone, poți avea uneori surpriza de a întâlni, la umbra unor zgârie-nori impersonali, insulițe rămase neschimbate de aproape o sută de ani, părculețe tradiționale de cartier, uneori chiar și prăvălii cu meșteșugari care par că n-au auzit încă de existența “super-market”-urilor.

* * *

Aflat între cimitirul Père-Lachaise și zona “Porte de Montreuil”, cartierul Saint-Blaise a scăpat ca prin minune de furia “construcțiilor moderne”. E drept că deseori, atunci când îl traversezi, ajunge să-ți ridici privirea spre cer ca să întâlnești umbra zgârie-norilor din vecinătate. Însă la nivelul străzii, devenită de câțiva ani pietonală, ai zice că nimic nu s-a schimbat de un secol.

În 1860, Parisul, sub autoritatea baronului Haussmann, se extinde. Capitala anexează comunele vecine, printre care Belleville și Charonne. Cel din urmă e un vechi sat de viticultori și zarzavagii, cu un caracter predominant agricol. În 1822 existau în cartierul Charonne 102 “guinguettes” (cafenele populare unde se putea și dansa), la numai 800 locuitori! Ele purtau nume reprezentative: “L’Entonnoir” (Pâlnia) sau “Au Petits Cochons sans pareil” (La Purcelușii fără egal) și pinta de vin costa acolo de două ori mai puțin decât la Paris. De altfel, numele actual al străzilor din cartier amintește caracterul lui “campagnard”: rue des Grandes-Champs, des Haies, des Prairies, des Vignoles (prescurtare de la “Vignobles”) etc.

Însă, în a doua jumătate a sec.XIX, în câteva decenii, cartierul se va industrializa în mod accelerat, așa că prezența fabricilor de lumânări, chibrituri, cauciuc, a turnătoriilor de aramă și fontă a schimbat cu desăvârșire aspectul regiunii. Tot atunci, în 1867, este construită și o gară de mărfuri, devenită azi restaurant cu numele “La Flèche d’Or”, care aducea în cartier materialele necesare manufacturilor instalate. Printre ele, lemnul reprezenta o parte importantă: la Charonne s-au instalat 112 ebeniști, 60 fabrici de mobilă, 4 manufacturi de piane, gatere și lăcuitori.

Era epoca de aur a industriilor locale, care a durat din 1890 până în 1960. Astăzi, majoritatea acestor localuri au devenit locuințe, chiar dacă uneori au păstrat structurile și fațadele de altădată. Însă avantajul acestor transformări este că ele au adus în cartier o populație tânără, deseori de artiști în căutarea unor ateliere de creație, cu copii și tineri care animă viața în zonă.

Deja, ambianța generală amintește cea a secolului XIX. În inima cartierului, biserica Saint Blaise este o copie a celei din Saint Germain des Près, însă înconjurată de un mic cimitir ca la țară, cu morminte dintre care cele mai vechi datează dinainte de 1791. Aici poți întâlni și câteva locuri de veci ale unor personalități bine cunoscute cum ar fi Robert Brasillach (jurnalist și scriitor de dreapta, executat în 1944), parte din familia lui André Malraux, câțiva actori sau scriitori celebri din sec. XX. Un loc aparte îl deține mormântul lui François Bègue, zis “père Magloire” care afirma că fusese secretarul lui Robespierre. În tot cazul, el a rămas în istorie mai ales datorită dispoziției testamentare prin care lăsa o sumă de bani locuitorilor orașului cu condiția să vină să bea un pahar de vin la mormântul lui, după funeralii.

Alături de biserică, juxtapusă străzii numite “rue des Balkans”, se află grădina Debrousse, o mică parte din parcul ce înconjura în sec. XVIII castelul din Bagnolet. Aici se poate vizita “le pavillon de l’Hermitage” construit în 1734 pentru ducesa de Orléans, cu plafoanele decorate cu picturi de epocă, recent restaurate.

Marie Françoise de Bourbon, ducesă de Orléans, poreclită “Madame Lucifer” de către soțul ei, Regentul Franței, era renumită pentru talentul ei de modistă. De la ea vine numele de “bagnolette”, o variantă de pălărie pe care o inventase și care poate fi recunoscută în tabloul pictat de Watteau în 1720. Aceste “bagnolettes” au fost la modă de-a lungul domniei lui Ludovic al XV-lea, devenind o bonetă de interior din dantelă sau mousseline, vara, și din satin sau stofă, iarna, purtate în “négligé”.

Tot aici se afla un lac, ale cărui ape alimentau, începând din 1606, locuința seniorului de Bagnolet, mai apoi castelul ducesei de Orléans și care, în secolul XIX, vor fi propuse orașului la un preț exorbitant. Tot din acest lac provenea și apa utilizată mai târziu de fabrica de săpun Schweitzer; însă în 1950 el a fost secat în urma scandalului provocat de înecul unui tânăr de numai 13 ani.

E drept că odată ce ieși din zona pietonală a străzii Saint-Blaise dai din nou de agitația și de viața modernă a unui cartier parizian oarecare. Totuși, unele fragmente din străzile înconjurătoare îți pot aminti prin geografia lor (pasaje acoperite, fundături, curți strâmte mărginite de locuințe sau ateliere) ambianța Parisului de acum o sută de ani. Aici s-au aciuit în ultimele decenii, în mare măsură incitați financiar de primăria Parisului, nenumărați artiști (nu numai pictori, sculptori, fotografi, legători de cărți, dar și dansatori sau cântăreți de tangou sau flamenco).

Începând din 1988, s-a format asociația “Les Ateliers du Père Lachaise Associés” care crează în fiecare an, primăvara, evenimentul cartierului, invitând trecătorii interesați să întâlnească, timp de 3 sau 4 zile, în cadrul unei acțiuni “Portes Ouvertes”, pe câțiva dintre creatori, vizitând atelierele lor. Acești artiști sunt aleși de colegii lor pentru calitatea exponatelor și reprezentativitatea lor artistică. În fiecare atelier este pus la dispoziția vizitatorilor un clasor cu biografia și parcursul artistic al creatorului. În același timp, câțiva din sponsorii manifestației (baruri, restaurante, librării) expun parte din operele acelorași creatori.

* * *

Dacă această manifestare ar fi existat înainte de 1986, probabil că turistul amator de sculptură ar fi putut vizita pe “rue des Prairies”, chiar lângă parcul unde se află “le pavillon de l’Hermitage” și la o aruncătură de băț de biserica Saint Blaise, atelierul și locuința artistului român Gheorghe Apostu.

Născut pe 20 decembrie 1934 la Stănișești, în județul Bacău, Gheorghe Apostu a studiat la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din București, unde a avut ca profesori pe Ioan Lucian Murnu, Constantin Baraschi, Boris Caragea, Ionel Jianu, Petre Comarnescu, Costin Ioanid. Creația lui Gheorghe Apostu a fost dominată de influențele populare, un adevărat continuator al stilului dezvoltat de Constantin Brâncuși. Apostu a participat la expoziții colective din Paris, Middelheim-Anvers, Sao Paulo, Veneția. El a realizat numeroase sculpturi în aer liber la Grenoble, Măgura, Costinești, Voroneț, Balta Albă – București. În 1965, una dintre sculpturile sale din ciclul “Tatăl și fiul”, fiind remarcată de André Malraux, pe atunci ministrul Culturii, a fost cumpărată de statul francez și expusă azi la muzeul din Belfort.

În 1982, după ce expune în Italia, Gheorghe Apostu decide să se instaleze la Paris. Aici primarul orașului, Jacques Chirac, îi acordă în 1983 atelierul din “rue des Prairies”.

Ultima lui creație, făcând parte din ciclul “Tatăl și fiul”, va fi instalată în grădina aflată în vecinătate, la no. 19, rue Pelleport. Despre acest ciclu, Monica Lovinescu spunea în 1967:

“Apostu nu crează personaje, ci filiații. Descendențe. Un arbore genealogic care, din tată în fiu, se urcă înspre strămoși. El nu ne oferă personaje, ci dialogurile lor secrete. Ce-și spun ei, fără încetare, acest tată și acest fiu, dacă nu certitudinea de a coborî din același copac? Și nu comunică ei, fără intermediul cuvântului, nici cel al gurii care emite enunțuri, chiar prin seva arborelui, cu o știință mult mai veche, cea a murmurului pe care vântul îl oferă de la începuturile timpurilor copacului? Fără îndoială că există o familiaritate a lui Apostu cu pădurea.”

Gheorghe Apostu se stinge din viață la 13 octombrie 1986. El este înmormântat în cimitirul Père Lachaise, locul lui de veci fiind străjuit de o sculptură monumentală, un adevărat menhir preistoric, un Crist răstignit.

* * *

Când am plecat “în cercetare” la celălalt capăt al Parisului, într-un cartier în care nu pusesem niciodată piciorul, nu-mi imaginam că, în plus de o lume dispărută în alte locuri de vreun secol, voi întâlni și un artist român de renume! Însă ăsta e miracolul acestui oraș:

Paris est tout petit…
Tout le monde s’y rencontre
Les montagnes aussi…*

Adrian Irvin Rozei, Paris, mai 2009

—-
*Parisul e foarte mic !
Aceasta e grandoarea lui
Toata lumea se întâlnește aici
Chiar și munții…

 

 

Legenda
1. Cimitirul din jurul bisericii pare neschimbat de un secol
2. Mormantul sculptorului roman in cimitirul de la Pere Lachaise
3. Pana si afisele balurilor sunt in urma cu o suta de ani!
4. Strada fara masini aminteste Parisul sec XIX