Cartea 1: Byblos

M-au întrebat mai mulți, pornind de la articolul de fond al lunii trecute, de ce nu scriu mai multe despre Biblie. Dacă tot știi - au zis ei cu oarece ironie. Au fost câțiva care m-au luat și ei la întrebări, tot ironic: și pe asta o știi? De ce nu lași tu pe cei ce se pricep să o facă...

Well, cei ce se pricep nu prea o fac - adică, nu ne prea explică Biblia. Preoții ortodocși - că nu prea știu altfel de bibliști români - spun cam ce or zis alții. Tradiția, mai precis. Sunt mulți care au zis-o - tot felul de părinți ai Bisericii, sfinți, apologeți. E bine să știm ce au spus aceștia - doar că ei spun o parte a poveștii. Pentru cei ce cred, această parte este de ajuns. Când știi prea multe, începi să te îndoiești - cred mulți, chiar dacă nu toți preoții ortodocși.


Teologii, bibliștii, pastorii protestanți explică mai mult Biblia. Mai în amănunt, dacă nu neaparat mai adânc. Pentru ei Biblia este Cuvântul .lui Dumnezeu, alfa și omega, scrisă sub dictarea Sfântului Duh - doar prin ea ajungem să îl cunoaștem pe Iisus (Isus, cum zic ei). Așa că ei pot lua nu o pildă, ci chiar numai un verset, și vorbi o oră, sau chiar trei, sau chiar scrie o carte având la bază versetul respectiv. Cel mai ades aceste predici sunt, ca și cele ortodoxe (mult mai scurte) pline de învățăminte. Morale, dar mai ales teologice. Nu le găsesc decât un ‚păcat': ca și Evangtheliile, ele sunt spuse "ca să credem". Nu se urmărește adevărul - ci doar adevărul nou-testamentar. Cred și ei că "adevărul te eliberează" - dar ei îi dau alt sens: "adevărul te eliberează de păcat". El te "salvează". Îți asigură, eventual, accesul la Viața Veșnică. Cât despre ‚celălalt adevăr', cel istoric, cui îi pasă de el?
*
Încep cu acest articol o serie de articole în care o să încerc să spun ce au zis alții - deci, nu sunt găselnițele mele. Am folosit ultimii zece ani, poate chiar mai mult, citind tot felul de cărți legate de Biblie. Ortodoxe (în sensul de ‚conservatoare'), dar și din cele ocolite, criticate, ba chiar acuzate de scriitorii ‚oficiali'. Există un curent numit "critica formei" care, începând cu Reimarus încă de acum mai bine de 200 de ani a început să analizeze, comparând verset cu verset, fiecare carte a Bibliei - Vechiul și Noul Testament. Rezultatele sunt cel puțin surprinzătoare.

Ceea ce dă credibilitate acestor bibliști este faptul că ei nu au fost (și nu sunt) atei. Nu au scris în slujba comuniștilor. Majoritatea au fost (și sunt) fețe bisericești aparținând diferitelor denominații creștine - sau iudaice. Majoritatea sunt critici și analiști de talent - mulți chiar scriitori de talent - fapt ce a făcut ca operele lor să fie foarte populare. Unii au fost excomunicați, unii chiar au plătit cu viața îndrăzneala de a pune la îndoială tradițiile. Nu a făcut-o doar Curia Papală - Espinoza a fost excomunicat de Consiliul Evreilor. Pentru că a pus la îndoială paternitatea lui Moise asupra Torei... Majoritatea au fost și sunt oameni credincioși, în sensul că ei cred în Dumnezeu. Unii cred în Sfânta Treime...
*
Cum am ajuns să fiu preocupat de acest subiect? Am citit Biblia relativ devreme în viață. Aveam un unchi preot (ortodox, desigur), și găsisem la el în casă Biblia. Eram la vârsta poveștilor, deci pentru mine Biblia a fost o carte de povești, în primul rând. De aceea am și citit-o cu interes sporit până pe la Profeți... Cu timpul, am avut discuții cu unchiul meu, cu alți preoți - până când au spus că întrebările mele miros a hulă. Și da, am citit și acea carte în care lucrurile sfinte erau luate în batjocură, în care apăreau caricaturi cu Dumnezeu - fără a scandaliza preoțimea română sau pe credincioșii ortodocși: Biblia hazlie. Pe urmă am avut alte lucruri ‚mai importante' să îmi preocupe mintea - dar iată că, odată cu vârsta, m-am întors din nou asupra Bibliei. Atât de mult încât am decis să scriu o carte istorică despre o anumită perioadă biblică. Și pentru asta, datorită nevoilor de a mă documenta, am citit toate cărțile legate de acest subiect - pe care am putut pune mâna. Până să termin de scris la acea carte, mi-am zis să împărtășesc cu voi din cele citite. Să aflăm, împreună, cine a scris cărțile lui Moise și când, unde este Edenul și Saaba, de unde vin oamenii și pe cei căi, care sunt semințiile pământului, ce este adevărat despre David, care au fost urmările Exilului - dar mai ales, cine este acest Dumnezeu al nostru. Ce spune Biblia - dar ce spun și arheologii, analiștii, teologii, bibliștii, oamenii de știință.

Nu scriu ca să ajungeți să vă îndoiți. Adevărul ne eliberează, într-adevăr. Ne dă posibilitatea să avem un Dumnezeu personal, al nostru, în care să găsim sprijin la nevoie și înțelegere când va fi timpul să intrăm în împărăția lui. Va fi, poate, un îndemn să citiți Biblia - este cea mai importantă carte scrisă de Om. Indiferent dacă ești creștin, iudeu, ateu, agnostic, musulman, budist sau chinez, ea nu ar trebui să lipsească din lecturile voastre. Dacă nu o citiți ‚să credeți', citiți-o măcar pentru a vă bucura de talentul de povestitori ai celor ce au scris-o. De frumusețea imaginilor, de stilul lor, de bogăția de date care recrează o lume de mult trecută. Veți înțelege mai bine poveștile care și-au găsit drumul în filme: Exodul, cucerirea Ierihonului, Samson și Dalila, David și Solomon; sau în muzică: Estera, Nabucodonosor, Samson și Dalila. Mai ales, viața și patimile lui Iisus...

Încep prin a vă vorbi despre Carte. Este un subiect, sper eu, interesant, care va fi povestit în mai multe capitole. Să zicem, deci, că Biblia chiar asta înseamnă: Cartea. Numele îi vine din greacă (byblos), cuvânt care, la rândul lui, amintește de un oraș canaanit: Byblos. Orașul e vechi, este unul din cele mai importante orașe de pe coasta regiunii numite mai târziu ‚Fenicia', alături de Sidon și Tyr. Importanța orașului venea mai ales de la desele păduri ale Libanului, în care cedrul ocupa un loc de cinste. Din portul Byblos, acest lemn ajungea mai peste tot în lumea antică - mai ales în Egipt. Astfel se face că Byblos și-a făcut loc în miturile egiptene din cele mai vechi timpuri: trupul lui Osiris, tăiat în bucăți de către Seth, fratele lui rău, au fost adunate de Isis și ascunse într-un sarcofag în orașul Byblos, în ramurile unui copac, până când a putut fi înviat...

De ce anume grecii au numit ‚cartea' byblos? E greu de spus. Se știe că ei au primit de la fenicieni scrierea alfabetică, cea care stă la baza atâtor scrieri moderne (arabă, evreiască - dar și greacă și, prin ea, slavonă, latină, gotică...). Pe acele timpuri scrierea se făcea mai ales pe plăcuțe de lut - ca sumerienii și, în urma lor, akadienii, amoriții, asirienii, caldeenii, evreii, perșii - fie pe piatră, ca egiptenii. Scrierea Mesopotamienilor se numea ‚cuneiformă', datorită aspectului pe care îl avea: scrierea se făcea prin aplicarea unor bețișoare cu profil triunghiular în tăblița de lut moale. Prin uscarea - și chiar arderea - tăbliței de lut, acesta nu avea moarte. Astfel se face că avem norocul să citim și astăzi, la aproape cinci mii de ani de la primele documente scrise, mituri, legende, cânturi scrise de sumerieni și akadieni...

Tăblițele, deci, reprezentau ‚foile' cărții. ‚Cartea', cel mai adesea, era un coș de nuiele, mai rar un mare chiup de lut. Ca să îți duci ‚cartea' cu tine, aveai nevoie de cel puțin doi sclavi vânjoși... Și asta când ea nu era scrisă pe pereții unui templu. Se pare că, datorită nevoii de a transporta documentul, cineva a inventat un nou material de scris: papirusul. E de crezut ca el să fi fost inventat în Egipt, doar acolo se găsea din belșug această plantă, înrudită cu stuful. Și, într-adevăr, cele mai multe papirusuri s-au descoperit în Egipt. Numai că, tradiția se pare că atribuie canaaniților din Byblos inventarea sulului de papirus. Pentru canaaniți, dar și pentru urmașii lor, fenicienii, sulurile de papirus, ușor de transportat, erau un material de preferat.

Mult mai târziu, în perioada elenistică, locuitorii orașului Pergamon, tăiați de la accesul la piața de papirus datorită războaielor aproape continue dintre ptoleimeii din Egipt și seleucizii din Siria-Asia Mică, au inventat... pergamentul, folosind pieile subțiate de miel, ied și vițel. Pegamentul avea să rămână materialul de scris european sute de ani, până la pătrunderea hârtiei, invenție chineză.

Deci, Byblos, Biblia, este o culegere de cărți. Ele au fost, inițial, doar cinci, numite de către evrei Torah, sau Legea, și reprezenta Cartea lor sfântă. Aceste cinci cărți formează cea mai veche parte a Bibliei, Pentateuh - "Cinci Cărți" - și reprezintă ‚cartea sfântă' a evreilor. Prin Biblie ei înțeleg, cel mai adesea, Torah. Acestor cărți li s-au adăugat, în timp, alte câteva (creștinii socotesc 40 de cărți cu totul, evreii mai puține - grupate diferit), formând ceea ce noi numim astăzi Vechiul Testament. În această formulare ‚testament' are înțelesul de "legământ" (între Dumnezeu și poporul ales); cum creștinii se consideră a fi noul ‚popor ales', ei au un Nou Testament, adus de Iisus Christos.

Să nu credeți că Vechiul Testament, sau chiar Biblia, a fost ceea ce numim noi astăzi Biblia canonică. Asta pentru că, pur și simplu, mult timp nu a existat un ‚canon'. Prima dată când s-a pus întrebarea "ce anume includem printre cărțile sfinte" a fost când evreii au tradus Cărțile lor (sau, cum le numesc creștinii, ‚scripturile') în grecește: Septuaginta. Legenda spune că Ptolemeus Philadelphul a pus, din cauza mulțimii de evrei trăind pe cuprinsul Egiptului (peste 10% - în Alexandria, peste 30% din populație!) nu mai știau citi scrierea ebraică. Așa se face că cei 70 de traducători de la vestita Bibliotecă din Alexandria (de unde și numele ‚septuaginta' - a celor 70; deși alte tradiții vorbesc de 72) au tradus Torah și, ulterior, alte cărți.

Tradiția vorbește despre scrierea Septuagintei ‚dintr-o suflare' - adică, cei 70 au făcut fiecare o traducere a scripturilor și, ulterior, comparate, s-a văzut că ele erau identice - dar realitatea este că la traducere s-a lucrat mai bine de 200 de ani. Pe lângă cele cinci cărți ale Torei, au fost în timp incluse cărți ale profeților ‚mari' și ‚mici', scrieri (ca de exemplu, Estera, Iov, Pildele, Psalmii...) Procesul a continuat probabil până pe timpul lui Iisus, ultimele cărți introduse fiind cele scrise nu cu mult timp înainite, ca Estera, Ecleziastul, Daniel, Macabeii - unele cărți intrând în canon, altele regăsindu-le în Apocrife. De exemplu, Cartea lui Enoch, scrisă în sec I îCr., amintită de Jesse în epistola lui, a rămas printre apocrife...

Canonul Noului Testament a apărut mult mai curând, la mai putin de 150de ani d ela }nviere. Sub presiunea ereziei lui Marcion, care el însuși își făcuse un canon propriu (accepta doar scrierile din Noul Testament, și din ele doar evanghelia după Luca, Faptele și scrisorile lui Pavel, respingând orice scriere iudaică), spre sfârșitul sec. II AD Irineu vorbea despre doar patru evanghelii. Canonul așa cum îl avem s-a impus abia în sec. IV, după victoria creștinismului catolic-ortodox, când cărțile necanonice, în marea lor majoritate, au fost declarate ‚eretice' și distruse. Dar unele dintre cărțile ‚apocrife' sunt recunoscute chiar și astăzi de diferite denominații creștine. Evreii au impus un canon chiar mai târziu, deși încercări au fost de prin sec. VI, la Babilon. Forma pe care o are în prezent Vechiul Testament evreiesc datează de prin sec. XI.

Ce s-a luat în considerare în declararea unei cărți ‚canonice'? În general, să fi fostr scrisă sub inspirația Duhului lui Dumnezeu. De aceea, în cărțile ‚mai noi', ale proorocilor, nu ei vorbesc, ci "Domnul". Sau să prezinte întâmplări în care Puterea se manifestă direct, influențând viața popoorului ales. Există și excepții: Estera, în care nu apare nici măcar o dată cuvântul Dumnezeu. Mai ales, să fi fost scrisă în vechime.

Din anumite considerente, evreii cred că, odată cu darea Legii și reconstruirea Templului dupa Exil, Dumnezeu nu s-a mai manifestat în mijlocul poporului ales. Deci, ultima scriptură acceptată ar fi cea a lui Ezra. Acesta este motivul că cele patru cărți ale Macabeilor nu sunt recunoscute de ei (deși unii creștini recunosc parte din ele). Există și excepții: Ecleziastul (scrisă de Iisus ben Sira în sec. II îCh.), și Daniel, scrisă pe la 160 îCh.

Criteriile folosite de creștini sunt diferite - despre ele vom vorbi, poate, cu altă ocazie.

În articolele următoare vom vorbi mai ales despre Vechiul Testament - și în cadrul lui, mai ales despre Torah. Nu că m-aș feri de delicatul subiect al Noului Testament, dar consider că despre el se vorbește relativ mult în slujbele duminicale.