Creation Category:
Teşu Solomovici ne surprinde din nou publicând cartea "Ce i-a spus evreul N. Steinhardt călugărului creştin N. Steinhardt şi viceversa". Deşi nu ar fi vorba despre primul) nici despre ultimul evreu botezat. Isus a fost desigur primul. Fireşte, în împrejurări diferite, deşi de fiecare dată când se repetă reprezintă o imitaţie a unui gest primordial. Aici, în cartea lui Teşu, nu se discută talentul literar al lui Steinhardt, în afara oricărui dubiu, ci despre convingerile şi comportamentul său. Din acest punct de vedere, cartea lui Teşu este echilibrată, căci el acordă spaţiu atât argumentelor Pro cat şi celor Contra opţiunilor « călugărului evreu ». Dezerţiunea lui Steinhard este desigur pentru noi, evreii, o pierdere, căci rătăcirile sale îndelungate indică şi deficienţele noastre cultice şi educative. în schimb, pentru ortodoxia română, un câştig» căci Steinhardt a dat o nouă strălucire creştinismului ortodox. Nu a dat şi călugăriţa spaniolă Tereza de Avila (a cincea din cei unsprezece copii ai unui negustor evreu), prin reformele ei, o nouă strălucire catolicismului? Păgubos pentru noi este faptul că Steinhardt « a încercat să fie evreu », eşuând în tentativa stabilirii unei identităţi» nu genetice, ci spirituale, şi din cauze accidentale. De pildă, în căutarea unui iniţiator nimereşte la Şef-rabinul Niemirower, care vorbe o română "fantezistă ", deşi era tobă de carte, cu un bun doctorat la Berna. Intreprinderea iniţiatică fusese împărtăşită de prietenul său, Emanuel Neuman (Manole), alcătuind o pereche gen Don Quijote şi Sancho Pânza, cel din urmă sceptic şi raţionalist. Manole, rămâne ce a fost, evreu, stabilindu-se la Bruxelles, Nicu Steinhardt, cavalerul fără de prihană, în lupta cu morile de vânt, îndurând închisorile comuniste, neacceptând rolul de turnător, şi, în condiţii limită, botezându-se. Steinhardt, nu a avut însă tăria unui Rosenzweig, care, într-o ţară ca Germania, unde asimi-lismul evreiesc era foarte avansat, pe punctul de a se creştina, precum verii săi, a avut o altă revelaţie, şi anume că trebuie mai întâi să vadă bine ce abandonează, ajungând, prin opera sa chiar în vârful spiritualităţii evreieşti moderne. (El ajunge la concluzia că, pe căi diferite, iudaismul şi creştinismul, fiind la fel de valabile, conduc ambele Ia Mântuire. De ce atunci să renunţi la ceea ce eşti, prin destin? A fi evreu sau român, nu e o opţiune de partid!)
Al doilea cântar delabrat, martirologia evreo-română (Soah-ul, pe care Steinhardt nu îl pomeneşte nicăieri, rezumându-se la fraţii Guttman, tineri filosofi, asasinaţi în Pădurea Jilava de legionari, deplânşi însă şi ei, reprimaţi de Carol II, fără a aminti şi vesteji, asasinarea Iui Iorga, Duca ori Madgearu. Pe de altă parte, admiţând că din motive nu umanitare ci diplomatice, evreii din Bucureşti, au săpat mai mult la zăpadă, în cursul războiului, pe când soldaţii români mureau pe front (deşi Filderman îi propusese lui Antonescu, la începutul ostilităţilor, ca şi evreii să participe la dezrobirea Basarabiei ) evreii din provinciile româneşti erau deportaţi în Transnistria, lăsaţi să moară acolo de frig, boli şi foamete, sau săpând propriile gropi, înainte de a fi executaţi. Si atunci de unde ideea de a mulţumi lui Antonescu că nu ne-a ras pe toţi
Botezul târziu, pe motiv că vrea să-şi cruţe tatăl, arată totuşi că îndoiala l-a însoţit nu puţine decenii, ba a şi scris, cu Manole două cărţi evreieşti. Când totuşi s-a botezat, Steinhardt ştia obiecţia lui Nae Ionescu: -« Poţi să fii un bun român, dar nu român! »
Replica lui Steinhardt: "Cine crede ca vinul se poate preschimba în sânge, nu-i vine greu să recunoască faptul că duhul poate săvârşi mutaţii semiotice cu sângele, ceea ce nu e cu putinţă pe un plan omenesc devine cu totul posibil pe un plan divin. La Dumnezeu toate sunt cu putinţă!"
Cu toate acestea, gestul radical săvârşit de Steinhardt, rămâne cel puţin un mister, ca să nu-1 trecem la ura de sine, dacă nu cumva a intervenit o "amnezie a rădăcinilor ". Critica făcută iudaismului, pe baza cărţii lui Ezra, care caută la un moment dat să zăgăzuiască asimilismul, îl apropie pe Steinhardt de Garaudy, alt botezat, trecut de la comunism la...islam. Teşu lasă un spaţiu amplu criticii scriitorului israelian Alexandru Sever, rezumată astfel; "Mărturisirea de convertire a lui Steinhardt este a unui om ameţit care ştie bine pentru ce se mută într-altă .locuinţă, dar - lucru cu totul paradoxal - habar nu are pentru ce o abandonează pe cea veche" şi concluzionează: "După Auschwitz, orice convertire a unui evreu, sub raport moral, este absolut nelegitim !"
Pentru a fi însă drepţi, trebuie să recunoaştem că din iudaismul părăsit, i-au mai rămas lui Steinhardt destule cărămizi biblice şi post-biblice, dacă nu chiar...hasidice. Citez doar o notiţă, în aparenţă departe de subiectul nostru: "Bătrânul Haydn e întrebat pentru ce muzica lui religioasa este veselă în loc de a fi ceremonioasă şi solemna...Răspuns: pentru că ori de câte ori mi gândesc Ia Dumnezeu mă cuprinde veselia!"
Cartea lui Teşu, intitulată sugestiv CE I-A SPUS EVREUL STEINHARDT CĂLUGĂRULUI CREŞTIN STEINHARDRT ŞI VICEVERSA, (Ed.TEŞU, 2013), cu doua fotografii-ipostaze pe copertă, este bine documentată, binevenită, cu o prefaţă a academicianului şi criticului literar Eugen Simion, şi se încheie astfel :
"Evreul Steihardt a trăit cât a trăit ca evreu, apoi a devenit creştin, creştinul Steinhardt a trăit cât a trăit ca creştin fără să-1 urască pe evreul care a fost. Ar fi o operaţie imposibilă să cuantificăm evreismul din creştinul Steinhardt, sau creştinismul din evreul Steinhardt.
E Unul şi Acelaşi!"