Primăvara tîrziu, la crăpatul zorilor,
 cînd cerul se-acoperă de cețuri gingașe
 mă trezesc cu surîsul inuman al olimpienilor,
 ascultînd același verset din Kusa no zu
 ca și cum aș privi lăuntric, pe principii depășite demult,
 boala ascunsă a speței umane,
 obsesii care nu trec oricum dincolo de lacrimi
 n-ar fi destul, în definitiv ce mai contează
 un zeu cu orbitele goale întoarse spre neant
 de parcă ar fi și acolo invulnerabil,
 inaccesibil, de neatins și totuși
 prea vag chiar și vîntul strîns între trestii
 în miez de noapte, anxios
 cătun de munte peste care-a nins cucernic
 cu fluturii propriei noastre singurătăți,
 aceeași teamă îngăduită să fixeze îndelung
 un zid de lut văruit și otrava,
 ca o sete albă de nicăieri...