Cartea - Al doilea patriarh

Creation Category: 

Isaak a avut toată viața lui noroc. Un credincios ar spune: normal, din moment ce l-a avut pe Dumnezeu alături tot timpul. În primul rând, era gata-gata să nu se nască. Știm că tatăl lui, Abraham, a avut copii și înaintea lui, și după, deci promisiunea cu „sămânța" se împlinea oricum. Dar Dumnezeu își pusese în cap să îi dovedească Sarei că ea, și nu altcineva, va fi Mama unei Mulțimi. În al doilea rând, știind prea bine ce avea să se întâmple, la pus (am zice noi, azi, „de ochii lumii”) pe Abraham să își dovedească credința. Chiar dacă șansele ca Isaak sa moară pe altar erau minime, cum s-ar zice, Abraham a trecut testul. Și „sămânța” din Isaak a sporit...


Pe urmă, Domnul (și Abraham) a vrut ca nevasta lui Isaak să nu fie Goi, ci din rasa pură. Așa că l-au trimis pe rob (și pe înger, să-i poarte de grijă) tocmai din Mesopotamia, în țara lui Avraam și a rudelor lui. Așa e? Nu prea. Pentru că pe timpul lui Avraam Mesopotamia nu prea exista! Numele acesta, care însemană (în grecește) „Țara dintre Râuri" i- a fost dat... de greci (desigur). Și asta abia la aproape 1500 de ani după Abraham, pe timpul lui Herodot. În Biblia ebraică apare numele Aram-Narahaim, care înseamnă „Aram pe râuri". Sigur, tot anacronism este și așa - aramiții au apărut în zonă la câteva sute de ani după Abraham. De fapt, era mai simplu să se spună că robul s-a dus la Haran. Știm că acolo își lăsase Abraham rudele. Cum am scris în altă parte, Haran era o cetate veche, era veche de o mie de ani la sosirea familiei lui Terah în zonă.

Pețirea fetei lui Betuel are accente de basm, ceea ce a făcut pe mulți să bănuie că povestea a circulat la început oral, fiind atât de cunoscută încât a fost inclusă în Biblie. Întânirea viitoarei mirese (sau prozelită) la fântână este un element care se mai întâlnește nu numai în Biblie (inclusiv în Noul Testament), dar și în foarte multe basme spuse de tot felul de popoare. Deci, se duce robul și când ajunge la Haran, văzând femeile și fetele venind la fântână după apă, se roagă „îngerului" să îl ajute. Și iată, o fecioară, exact din familia lui Abraham, îi dă apă și se apucă să îi adape și cămilele (chiar și atunci, cămilele erau mai mult sălbatice, nu cu saci cu aur în spinare...). Semn sigur că rugămintea i s-a împlinit! Ne putem întreba cât la sută a fost influența îngerului și cât la sută liberul arbitru, dar până aflăm răspunsul, să vedem ce mai face robul: se duce la casa fetei. Aici fratele ei (care, vom afla din povestea lui Iacob) este un adevărat scârțan lacom de bani, văzuse deja brățările de aur și inelul (idem) pe mâna Rebecăi, era deci hotărât să o vândă cât mai bine. Aflând că robul străin are zece (ZECE!) cămile încărcate cu „de toate", gesheftul a fost făcut imediat. Amănuntul că viitorul soț este și fiu de „rege" (păstor), chiar rudă mai îndepărtată (de fapt, văr bun cu Betuel), a ajutat, fără îndoială. Ne putem întreba, teoretic, dacă relația unchi-nepoată de văr intră sub incidența incestului, dar dacă chiar „îngerul" a netezit drumurile...

Apropos de acest frate, Laban „sirianul", fiul lui Betuel fiul lui Nahor. Ca o variantă, el apare și sub forma de „Laban Arameul, din Padan-Aram". Înțelegem de aici că Haran, Aram Narahaim, se mai numea și (nu, nu Mesopotamia, ci) Padan-Aram. Anacronisme peste anacronisme... Nu, Arameii au sosit mult mai târziu, și așa cum Mesopotamia a fost numită de greci așa, și Siria a fost numită „Siria" (de fapt, Syria") de către... romani! Numele de Suria a fost dat de babilonieni (deci, oricum la mai bine de 1000 de ani după Avraam) regiunii de pe Eufratul Superior - deci, cu aproximație, exact regiunii unde se afla Haran. Când au ajuns acolo romanii, ei au preluat denumirea de „Syria" (limba latină nu avea „u" - foloseau ori „y" ori „v"), dar cu timpul a fost aplicată regiunii de la nord de Iudea, pornind spre răsărit de la țărmul Mării Mediterana.

Așa. Și după ce Rebecah este întrebată formal dacă ea vrea să se mărite cu necunoscutul bogat (și care fată nu ar vrea? Decât să care apă de la fântână...), s-a suit și ea pe o cămilă rămasă fără aur și a pornit, alături de robul care din acel moment încetase să mai fie rob (deși niciunde nu ni se spune că Abraham s-a ținut de cuvânt), spre binecunoscuta localitate... ei, undeva în răsărit, că Isaak se mutase deja de la fântâna Lahai-Roi.

Autorii Torei, după ce termină cu Abraham și neamul lui prin Chetura și Ishmael și neamul lui, fac legătura la povestea lui Isaak proriu-zisă, cu genealogia lui. Așa aflăm că el a avut doi fii: Iacov și Esau. Dar asta nu a fost atât de ușor pe cât pare. Căci Rebecah, ca și Sara, era cam stearpă. Nu, nu din voia lui Dumnezeu, Isaak nu luase femeie măritată ca păgânul de Abimalec, și știu asta pentru că atunci când Isaak s-a rugat de El, El l-a ascultat și Rebecah a rămas însărcinată. Ba chiar a avut copii. Doi. Și ce făceau acei copii, pe când erau în pântecele ei? Eh? Nu, nu plângeau - asta e într-un basm românesc. Se băteau! Asta Rebecah a aflat-o ducându-se să-l întrebe pe Dumnezeu. Păi nu?! Dumnezeu purta pe atunci numele de „Dumnezeul lui Isaak" - o aflăm mai târziu din Torah. Deci, dacă tot era Dumnezeu poersonal, cum să nu-i răspundă nevestei robului lui? Ba i-a făcut și o profeție: două popoare vor ieși din cei doi copii și vor fi în război. Iar cel mic va învinge pe cel mare. Cum să nu iubească mai apoi Rebecah pe cel mic și să-l ajute să ia locul cuvenit celui mare - precum vom vedea?

Deci, ajunge Rebecah pe masa de naștere și primul iese unul păros - de chiar i-au zis „Părosul" (Esau). Ba mai avea și părul roșu pe deasupra. Ptiu! Povestea zice mai departe că ăla mare a poftit la un blid de linte roșie - și de aia i-au zis Edom („roșu") - dar ce nevoie mai era de linte, dacă el oricum era roșu din naștere? Eh? Așa s-ar întreba unul cu mintea la cap - sau cu mintea de tot dusă. Era nevoie de linte, cum să nu fie? Pentru că pe un blid de linte și-a pierdut Esau cel Roșcovan moștenirea! Vedeți dară de unde vine vorba românilor ortodocși când zic despre cei botezați a doua oară că și-au trădat credința pentru un blid de linte...

Dar să revenim. Ăsta, Părosul, ieșise înaintea celui de-al doilea cu câteva minute. Chiar secunde - are grijă biblistul să ne spună că Iacov chiar se ținea de călcâiul lui (de unde și numele). Deci, taman să nu fie primul și să ia cafteală poporul lui în viitor, dar nici prea târziu, să fie dubii asupra a oarece drepturi la moștenire. Dacă era loc, ar fi venit „la fotografie" pe locul doi... Dar pe locul doi era! Și ce să facă el decât să stea și să se socoată ce să facă să ia locul fratelui „mai mare"? A stat și s-a socotit, în timp ce blănosul umbla pe coclauri vânând. Și Rebecah îl iubea mai mult pe acesta mai mic, că era „un om liniștit care stătea acasă în corturi." Mai de fusta mamei, am zice noi. Și tot stând pe lângă mama a învățat lucruri folositoare - de exemplu, cum să gătească o supă de linte roșiatică. Și când să o gătească - exact când Roșcovanului îi plânge gura după o supă. Și cum să o vândă și pe ce. Pe moștenire, vă spun eu. Bun gheșeft - semn că era cu adevărat nepotul lui Abraham! Iar Esau zis și Edom, a leorpăit supa cu o bucată de pâine, a baut o cana cu apă, și s-a bucurat. Până a aflat că se vânduse pe un blid de linte...

Ei, nu știm cât de mult s-a mai bucurat după aia - dar evrei ce ascultau povestea pe lângă focuri precis râdeau și la sute de ani după întâmplare, pentru că între ei și edomiți nu a fost niciodată pace. Basmul reflectă o realitate cunoscută de prin sec. 8 î.Hr.: la venirea lor în zonă, evreii au găsit pe edomiți deja în regatul lor, în partea răsăritean-sudică a Mării Moarte. Deci, ei erau „mai mari". Au avut evreii multe conflicte ci edomiții, reușind până la urmă să-i „bată": pe vremea lui David a reușit să le ocupe regatul, pe care l-au ținut în stăpânire câteva sute de ani. Abia mai târziu, când regatul Iudeii ajunsese el însuși ciuca bătăilor, au reușit edomiții să se elibereze - se păstrează o stella de piatră neagră care amintește acest eveniment. Iudea și evreii nu au mai reușit niciodată să stăpânească acel teritoriu. Iar edomiții au migrat, în timp - probabil sub presiunea arabilor nabateni -, în Negev și li s-a zis „idumeani". Unul din ei, Herod „cel Mare" chiar a fost regele Iudeilor, într-o vreme!

Și acum dăm peste un interludiu care este de fapt, cred eu, un amestec de povești și tradiții puse grănadă de Editor, fără să le mai corecteze. Astfel, se repetă povestea cu Abimelec. Dă o foamete în țară și Isaak vrea să plece în Egipt - dar Domnul apare și face și cu el legământul făcut cu Abraham. Și îl sfătuiește să meargă în țara „filistenilor", la Gerar. Și Isaak, câlcând pe urmele tătânelui, vrea și el un gheșeft: își dă nevasta drept soră. Pe asta (probabil spre marea ciudă a lui și a Domnului) Abimelec nu o mai ia de nevastă, pentru că îl vede pe Isaak „jucându-se" cu ea... Aha, hoțomanule! a zis poate regele (biblistul nu ne spune aceste cuvinte, ci altele). Dar nu îi mai dă averi, oi și boi și robi și cămile, ci îl dă afară din țară. Mai târziu, pe când Domnul îl umpluse oricum cu grâu și cirezi de boi și turme de oi și poate și oarece cămile neîmblânzite încă... tot „filisteanul" a început să-l păzmuiască pe Isaak. Și lui Abimelec îi părea rău acuma că poruncise ca nimeni să nu se atingă de el sau de nevasta sa - așa că i-a alungat (din nou). Cum poate cineva să alunge pe cineva ajuns „mai puternic", nu știu. Dar se poate. Tot evreii au mai fugit din Egipt cândva (în viitor) - deși oastea lor depășea ca număr oastea lui Rommel când a atacat la Alamein! Nici mai mult nici mai puțin decât șase sute de mii de oșteni! Hm. Cred că nemții nu au avut atâți nici când au atacat Franța...

Și se duc robii lui Isaak și încep să sape fântânile pe care le săpaseră „robii lui Abraham" Atât de multe fântâni, că ne și mirăm de ce nu pomenesc autorii decât una și lată - la Bar-Sheeba. Și cum săpau ei o fântână, cum se luau ba la ceartă (Esec), ba la gâlceavă (Sitna), de li s-au pus fântânilor numele respective. Dar nu, ei nu călcau nici o lege (îmi spunea un pastor); fântânile fiind săpate de robii lui Abraham, Isaak avea drepturi asupra lor. Mai mult, după plecarea lui Abraham localnicii, nici mai mult mai puțin, surpaseră fântânile! Ei, să avem iertare, asta nu o mai cred. Nu am trăit eu în deșert, dar știu că așa ceva nu se face. O fântână, o oază, un izvor se apără cu arcul și cu dinții, dacă e nevoie. În deșert apa e mai scumpă decât aurul - chiar și decât petrolul! Nimeni nu ar fi astupat o fântână doar de grija să nu cumva să se întoarcă rătăcitorul cu pretenții. Și l-ar fi învățat acum și pe Isaak cel „străin" care sunt drepturile lui, dacă ar fi putut. Dar nu puteau pentru că văzuseră „filistinii" că Dumnezeul lui Isaak chiar era cu Isaak în toate cele. Așa că au ajuns la Bar-Sheeba, unde un rob (alt rob) a mai săpat o fântână (altă fântână?), unde au mai făcut un legământ (altul?) așa că au dat locului din nou nume (alt nume? Nu, tot Bar Sheeba). Atât de mult se bucurau evreii pe la focuri să audă de istețimea străbunilor și idioțenia „filistinilor", încât au spus aceeași poveste și despre Abraham, și despre Isaak, ba poate și despre Iacov. Or Editoriul, când a început să le pună împreună în Torah, le-a pus pe toate. Să nu supere pe nimeni. „Filistinii" oricum nu citeau Vechiul Testament...

Dar Esau, cum ziceam, a râs mai puțin, pentru că Iacov cel isteț, cu ajutorul mamei sale, i-a „tras-o" din nou. De data asta, atunci când Isaak, acum bătrân și orb, a vrut să-i dea binecuvântarea. Lui Esau, desigur. Se vede că el vorbea mai puțin cu Dumnezeu, altfel ar fi știut ce și cum... Așa, la sfatul mamei sale, Isaak a putut pune în aplicare planul lor: pe când Esau era din nou plecat pe undeva și Isaak vroia neaparat să binecuvânteze ceva, Iacov cel cu pielea fină a îmbrăcat haine de-ale fratelui său, și-a pus blană de oaie pe umeri și grumaz, și-a prefăcut vocea și s-a vârât la Isaak în cort. Și și-a dat Isaak binecuvântarea - tot pe un blid de mâncare, vânat de data asta.. Și o cupă cu vin, mirosind sudoarea și seul de oaie a mezinului isteț. Ei și ce?, ați spune - dar se vede că nu ați citit Biblia. E MARE lucru - căci Isaak avea o singură binecuvântare și nu mai multe. Ei, lucrurile s-au mai schimbat de atunci, popii dau câte binecuvântări vor ei: și la cununii, și la spovedanii, și la mașini, și la mingi de fotbal... dar pe atunci Dumnezeu dăduse lui Isaak o singură binecuvântare (știa el de ce...), astfel că bietul orb geaba a plâns, nu mai avea ce face. Îi făcuse pe toți frații lui Iacov robii ai acestuia. Eh? Care frați? Toți? Adică, Esau și cu cine? Dar probabil șocul fusese prea mare pentru bietul Isaak.

Ei, acum Esau a avut cu adevarat motive să vada roșu în fața ochilor - și să își merite porecla. Așa că ne dă o altă explicație a numelui lui Iacov. Căci zice „Da, nu degeaba i-au pus numele Iacov, căci m-a înșelat de două ori." Desigur, dacă nu ar fi fost vorba despre un Goi edomit, gestul lui Iacov nu ar fi fost deloc frumos: să fure prin înșelăciune dreptul fratelui lui. Dar așa... Iar Rebecah, care știa că Iacov cel isteț nu avea nici o șansă în fața lui Esau cel furios, l-a trimis tocmai în Haran, la fratele ei, să i se piardă urmele. Și să nu ia de nevastă vreo „het", așa cum făcuse spurcatul ei de copil Păros. Așa înțelegem și noi de ce erau Rebecah (și Dumnezeu) cu simpaticul, petrecărețul, sincerul, burtă-verdele vânător, Esau.

Cei doi frați și Isaak, tatăl lor, vor mai apare, dar aici începe povestea celui de-al treilea patrarh. Așa că ne oprim și noi aici.