«Eugène Ionesco. Mise en scène d’un existant spécial en son œuvre et en son temps»
Flammarion, 2009
ISBN 978-2-0812-1991-5
624 pagini
25 euro

În colecția „Grandes biographies” a Editurii Flamarion în ianuarie 2009 a fost publicat volumul «Eugène Ionesco. Mise en scène d’un existant spécial en son œuvre et en son temps» de André Le Gall.

În calitate de fost elev ENA (Ecole nationale d'administration), André Le Gall a reușit să îmbine cu succes cariera sa în serviciul Statului cu o activitate literară remarcabilă, fiind considerat nu numai un autor dramatic cu zeci de creații remarcate de critică dar și autorul unor biografii celebre publicate la «Flammarion», ale marilor clasici Pascal, Racine, Corneille, precum și unor alte scrieri și eseuri.

Prin subtitlu se propune o punere în scenă remarcabilă a pieselor de arhivă studiate, pe lângă mărturiile sau memoriile contemporanilor săi, a extraselor din presă, a evenimentelor socio-istorice care au marcat trecerea prin Timp al celui mai mare clasic modern, reprezentantul teatrului absurd, dramaturgul francez de origine română Eugène Ionesco (Slatina, România, 26 noiembrie 1909 – Paris 28 martie 1994).

André Le Gall ne prezintă în această biografie amănunțită, grație sprijinului fiicei marelui scriitor, Marie-France Ionesco, o serie de fotografii, informații și documente prețioase ce completează cu succes profilul scriitorului Eugène Ionesco. Acest mistic deghizat în farsor modern de un spirit strălucitor, înarmat cu umor, devorat însă de angoasă, într-o pluralitate a identităților care îl locuiesc cu titlu permanent, poetul insolitului, Eugène Ionesco, așa cum îl caracterizează însuși André Le Gall, a fost ales membru în Academia franceză în 1970, devenind o personalitate literară de mare ținută. Fiul unui magistrat român căsătorit cu fiica unui inginer francez, Eugène Ionesco, va fi atras de filonul cuvintelor încă din copilărie, și va ajunge, nu inginer, cum dorea tatăl său ci datorită unui doctorat în poezia modernă, beneficiarul unei burse de studii, la Paris în 1938, ceea ce îi va schimba sensul vieții.

Anul 1950 este anul în care piesa de teatru « Cântăreața cheală » atrage atenția criticilor și publicului, devenind treptat un maestru al teatrului absurd. Eugène Ionesco este prieten încă de la București cu Mircea Eliade și Emil Cioran, o prietenie de o factură specială, ce o va inspira pe Alexandra Laignel-Lavastine (Prix européen de l'essai "Charles Veillon" 2005) să scrie «Cioran, Eliade, Ionesco: L'Oubli du fascisme», (Paris, Presses universitaires de France) «Cioran, Eliade, Ionesco: Uitarea fascismului», (Editura Est, 2004).

Volumul «Eugène Ionesco. Mise en scène d’un existant spécial en son œuvre et en son temps» alcătuit din zece capitole: «Images d’enfance et d’extrême enfance» ,«Premier épisode roumain» , «Solstice d’été» , «Douleurs roumaines» , «Second épisode roumain» , «Les chaises vides» , «L’ascension de Mont Parnasse par la face de l’avant-garde» , «Apothéose d’Eugene Ionesco» , «Bérenger sur la place» și «Contre la montre» .

«Lucrurile cele mai importante, cele mai semnificative pentru mine, lucurile care mă preocupă adânc total, nu le prea scriu aici. E lene pe care mi-o reproșez veșnic; îmi promit să scriu tot, să scriu măcar un ceas pe zi în caiet și uite, zile, săptămâni, luni trec și trece viața pe lângă mine, îmi alunecă printre degete și aici niciun semn despre această trecere, nicio urmă» va scrie în «Jurnal» Eugène Ionesco în 1937, purtându-și propriile dezastre interioare cu disperare, în marele salt în gol al propriului destin, niciodată mulțumit de propria sa identitate, de propriul său parcurs.

«La main peint toute seule» va declara Eugène Ionesco și va picta și va desena ca terapie, va expune în 1987 câteva litografii alături de Dubuffet, Manciet și alții, și pentru că «frumusețea lumii a fost consolarea sa» va accepta acest exercițiu în fața deznădejdii care îl macină. «Dacă aș înceta să pictez, aș fi disperat în totalitate» spune Eugène Ionesco căutând liniștea, o liniște în vacarmul provocat de toate cuvintele scrise ce le percepe ca pe niște zgomote reale, metamorfozate astfel. «Je rêve de silence»… A fost prieten cu Dali, Giacometti, Victor Brauner, Yves Tangui și mulți alții. Saul Steinberg îi va oferi în 1958 o caricatură la «Cântăreața cheală», Nathalie Dumitresco îi va trimite o lucrare cu un rinocer, Max Ernst tablouri.

Eugène Ionesco poartă indivizibila neliniște și dezrădăcinare într-o continuă luptă acerbă în fața tragediilor ce i-au devastat existența, spunându-ne că «ultima oară a zâmbit în urmă cu secole, alături de îngerul surâzător de la catedrala din Reims».

Eugène Ionesco a fost un scriitor și un militant al drepturilor omului, deseori luând o poziție radicală publică împotriva îngrădirii libertății de expresie, a oprimării și xenofobiei.

În februarie 1989, ceea ce se întâmpla România îl determină să ia atitudine în ciuda bolii și să trimită un adevărat rechizitoriu împotriva genocidului provocat de guvernul de atunci ce va fi înaintat Comisiei europene de Marie France Ionesco. «Dieu est de nouveau roumain» (Dumnezeu este din nou român!) va exclama la evenimentele din 1989.
Pe 30 decembrie 1989, i se va atribui, însă fără asentimentul său, calitatea de membru de onoare al Uniunii scriitorilor din România.

În acest an în care se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Eugène Dimitri Ionescu alias Ionesco, André Le Gall propune prin volumul «Eugène Ionesco. Mise en scène d’un existant spécial en son œuvre et en son temps», un punct nou de perspectivă privind viața și opera unui scriitor major care a schimbat prin geniul său mentalitatea unei întregi epoci.