Strig cu glas amar al celor fără de căință:
Ar fi oare cu putință să zaca-n albie de vorbe,
silfidă, fără umbră, vremelnica-mi ființă?
Cobor din vârf de munte, alene, ca un fulg
și mă topesc în vale, străină,
pe-un ac de brad fecund
de verde. E iarnă încă, albă,
la rădăcină de gânduri fără verbe
visez la străzi pustii cu stâlpi și stele
de plastic, lumină de-mprumut.
E cald în mine, zgomote ascult
