ma façon de voir les choses inécrites
la solitude des arbres envahit notre existence de papillon

j'aime parfois sentir ses ailes ouvertes derrière lui
les toucher furtivement
ses pensées sont abandonnées au fleuve de l'oubli

il vit encore comme une seule lettre d'or tombée
dans l'ouverture de l'émerveillant
avant un fort bruissement d'aile
vers la libération
mon âme laisse les choses survenir
comme le bref cri de celui
qui s'est absenté longtemps

écoute la symphonie d'une superbe paire d'ailes
mon seul croquis de l'absence

Florin Dochia, “33 piatră, pasăre, duh”, (cu 33 de desene de Lidia Nicolae), Editura Fundației Culturale Libra, 2007

Atras de modernism, „A fi modern este o mare ocazie, a deveni postmodern, o fundătură”- („Ce este postmodernistul și ce vrea”, articol apărut în revista Aleph, Câmpina), Florin Dochia reușește nu numai să aspire, dar și să se ancoreze bine în neomodernism în volumul “33 piatră, pasăre, duh” , mai ales prin abordarea problematicii creatorului. Atinge aici o sublimă sacralitate într-un limbaj învățat de la Nichita Stănescu („de la mine vin binecuvintele”, „14”; „vesel fi-va soldatul strivindu-și o lacrimă”, „22”).