În joc e ceva mai adînc și mai periculos: criza limbii indică criza țesutului intim al unei comunități. Între energia unei națiuni și sănătatea limbii sale e o relație strînsă, a cărei dereglare ar trebui să îngrijoreze.

În joc e ceva mai adînc și mai periculos: criza limbii indică criza țesutului intim al unei comunități. Între energia unei națiuni și sănătatea limbii sale e o relație strînsă, a cărei dereglare ar trebui să îngrijoreze. Evident, nu se poate impune prin decret igienizarea vorbirii zilnice. Dar unele instituții, școala și presa în primul rînd, ar trebui să se simtă mai intens responsabile, mai atente, mai active. Nu sînt.

Televiziunile, de pildă, ar tre­bui, cred, să-și creeze mici departamente de supervizare­ lingvistică, prin intermediul cărora cîțiva experți să asigure „controlul de calitate" al limbii folosite în emisiunile curente. Ei ar începe, să zicem, prin recoltarea probelor insalubre și ar face, încet-încet, educația minimală a „pacienților".

Cîteva maladii ar trebui tratate la nivel național. Îmi vin în minte, cu titlu de mostră, două asemenea maladii. Prima este înlocuirea cuvintelor „normale", consacrate, îndestulătoare semantic, prin termeni prețioși, țanțoși, simptome ale unui anumit parvenitism cultural. A spune „a viziona" în loc de „a vedea", sau „a lectura", în loc de „a citi" e o afectare inutilă.

Nu spui nimic în plus. Spui doar că ești băiat „fin" (sau fată fină), că iei fandoseala lexicală drept inteligență, că ți se pare șic să vorbești țuguindu-ți buzele. „A viziona" un spectacol, „a lectura" o carte sau un articol nu sînt ocupații de om cumsecade. Omul cumsecade vede și citește. Și pentru că vede cum trebuie și citește bine, nu spune niciodată că „a vizionat" și „a lecturat".

Un alt delir generalizat este frecventa folosire a lui „ca și" în loc de „ca". S-a creat obiceiul ca, în anumite cazuri, să se evite o cacofonie brutală prin substituția cu pricina. Ca să nu spui „ca casa vecinului", spui „ca și casa vecinului". În loc de „ca condiție" preferi să zici „ca și condiție".

Personal, consider, pe de o parte, că fobia cacofoniilor e ușor nevrotică și atestă o specie de semidoctism calofil, iar pe de altă parte, că, pentru a evita cazurile groase, limba română oferă soluții mai elegante și mai firești. Poți spune „asemenea casei vecinului", sau „drept condiție". Uimitor e însă altceva: „și"-ul salvator e folosit și cînd nu e nimic de salvat.

Ce cacofonie eviți cînd spui „ca și soluție", în loc de „ca soluție"? Sau „ca și profesor", în loc de „ca profesor"? Or, această anomalie s-a răspîndit galopant, așa încît rareori mai auzi, în asemenea cazuri, versiunea normală. Las sociologilor și psiho-sociologilor sarcina, după mine imposibilă, de a explica astfel de aiureli.

Deocamdată, tot ce pot spune e că de cîte ori vizionez emisiuni în care se vorbește despre ce lecturează unii și alții, mă simt, ca și scriitor, destul de iritat.

sursa:http://www.adevarul.ro/articole/telecomanda-lui-plesu/355085