un articol de DR. IOSEF EUGEN CAMPUS
Note de lectură
MINIMUM NR.254-MAI 2008-PAGINA 54-55
TEL AVIV
Am crezut întotdeauna că adevărata poezie, poezia adâncă, se află la granița cuvântului. Frizează și reverberează tăcerea. Constituie un paradox. Și să vorbească, dar nu o poate face integral decît tăcând, într-un anumir fel, al ei. Precum pauza prelungă în muzică, care transmite mai emoționant adâncurile decât chiar sunetele cele mai măiastre.
Bianca Marcovici, poet autentic, a intuit și ea acest adevăr. La un moment dat, în poezia "Manele", ajunge să adreseze creatorului de poezie îndemnul solemn: "Aprinde-ți rugul tăcerii!"*Ca și în precedentele volume publicate, și în volumul, frumos intitulat "Lumini diafane" (Editura, Haifa, Israel), ea se luptă cu acel cuvânt, încearcă să destăinuie tăcerea, se străduie să realizeze irealizabilul, să înfăptuiească minunea realizabilă totuși prin artă. Profunzimea scrisului ei se vădește, între altele, prin inevitabila revenire a unor teme și tonuri care, venind din adîncuri, o obsedează.