Creation Category:
Constantin Virgil Bănescu (1982-2009)
14 august 2009, orele 11. Calc pe trotuarele stradelelor liniștite din spatele Liceului Ienăchiță Văcărescu din Târgoviște cu ochii subjugați de culoarea violetă pură a florilor de zorele care au năboit parcă, astăzi, într-adins toate zăplazurile din jurul clădirilor pe lângă care trec. Nu știu cu exactitate adresa casei Bănescu, dar pașii mă poartă până în fața unei mașini-platformă trasă pe trotuar și drapată cu un covor de casă pe care stau atârnate două fotografii și un portret excepțional în cărbune cu BOBIȚĂ. Într-unul din cadre, cu părul în norânduială, poetul abia ieșit din copilărie; în celălalt, Constantin Virgil Bănescu, neguros, sub o pălărie cu boruri largi din altă lume, o imagine recentă, fixată de ochiul aparatului de fotografiat probabil la Colocviul Tinerilor Scriitori din 15-17 mai 2009 de la Alba Iulia.
Poetul și traducătorul Constantin Virgil Bănescu a debutat în anul 2000, la numai 18 ani, cu volumul de versuri Câinele, femeia și ocheada, apărut la Editura Timpul. „Douămiist”, așadar, rapid asimilat în viața literară Grupului 2000 și Deprimiștilor – Grupării 33. O generație din care face parte, la rigoare, numai biologic și căreia i-a fost arondat mai curând grație boemei mediilor pe care le frecventa, dar de care eu spun că poezia sa nu este marcată. Cunosc bine alchimia acestei poezii și știu că, în faza aurorală a fost influențată de melosul eminescian(de care niciodată, altminteri, nu a fost saturat ori deziluzionat) și de universul La Baad-ului și al „rozariilor” lui Cezar Ivănescu. A fost singura școală de poezie pe care o recunoștea și de la care nu se sfia să spună că a învățat „sfânta și singura simplitate a spunerii”. Pentru Constantin Virgil Bănescu discursul poetic era mai înainte de orice o propedeutică muzicală ezoterică în stare să transmită, dincolo de retorica de circumstanță, o genuină stare de vibrație a sensurilor „de dincolo”. Poezia sa de început, lăsând adesea impresia că e dezlânată și plină de o „automulțumire” suspectă, poartă în fond cu sine secretul vagant, și tocmai de aceea afirmat întersițial atât de orgolios, al contactului cu formele apriorice ale cunoașterii.
Cine l-a auzit vreodată pe Virgil recitându-și transportat poemele va înțelege mai bine această stare de fapt, cât și funcția incantatorie și revelatoare pe care o atribuia el poeziei: „sunt niște năuciri de ordin superior, să fii mândru,/ce vezi tu nimeni nu mai vede,/sunt niște năuciri de ordin superior astea pe care le ai tu//vei vedea limpede îngeri, moroi, grădini construite pe nori,/vei vedea multe lucruri, multe multe, vei fi treaz, nu uita:/sunt niște năuciri de ordin superior//ca să-mi îndeplinesc vina mea de mesager până la capăt,/îți voi spune că aceste năuciri te vor omorî//mai mult nu știu (jagrat)” Influențat de Cezar Ivănescu, cu lecturi directe în germană și engleză, dar și grație eforturilor pe care le-a făcut de timpuriu pentru a deprinde sanscrita(!), Constantin Virgil Bănescu s-a apropiat – iar poezia sa a fost indubitabil marcată – de „învățăturile celui luminat”. Tânărul poet înțelegea într-un sens budhist propriu atât suferința și stea de auto-anihilare cât și propensiunile dorințelor sau realitatea existențelor multiple: „genunchiul:/ți-a fost dat/să ai în ce să cazi/când vrei/sa-ți amăgești vina //lumina apare și dispare./cât o să mai țină jocul ăsta?//timpul însuși/este neputincios/față de trecerea lui!//faptul că îmi amintesc/de vremea/ când mi se toceau/crepidele în mers/faptul că mă pot lipsi/oricând/de mine însumi//câtă suferință/ va fi în lumea morților/la învierea mea!” Chiar de la primul volum, din care de altminteri am citat exclusiv până acum, C.V.B. luase obiceiul de a marca scrupulos în titlul poemelor această filiație (kartari, jagrat, svapna).
La 20 de ani, cu volumul Floarea cu o singură petală, Editura Junimea, 2002, Constantin Virgil Bănescu se afirmă ca un poet deplin. Cuvântul e revelator. Expresia stihurilor are înălțime și ținută, menținându-se peste tot limpede și curată. Poezia a devenit în toate ale ei, cu câte știute și neștiute, calea spirituală predilectă de înțelegere a naturii lucrurilor, meditația epifanică uimită a miracolelor. Iată-l pe poet, asemeni unui înger desprins din somn în mireasma dimineții, lăsându-se cu voluptate cuprins în brațe de soarele care-i aurește trupul: „sunt cu Dumnezeu//aici totul e luminat/nu e noapte nu e amiază nu e înserare/să ne taie gândurile/să ne adoarmă trezia/să ne amăgească timpuria încarnare/prea puțin amânata aducere a noastră în carne//aici totul e într-adevăr luminat/iar lumina nu dispare (jagrat-lumina nu dispare)”. Circumscris de adâncul adevăr al rosturilor existenței („atât/îmi ia mie/să mă prefac în cerb/cât/îi ia sămânței/să se prefacă în apă”), poetul deschide „zăvorul întregimii” și toate actele sale în lume sunt ale unui iluminat. Viața e visul prefacerii permanente a existentului și în acest vis, ca într-un un pântec al lumii, se află ce nu am văzut, ce nu ne-am amintit, ce n-am putut închipui: „Pântecul lumii este trupul lumii.// Pântecul lumii este trupul sărat/și trupul dulce al lumii.//Pântecul lumii este lumea însăși,/însăși ea, lumea, neprimitoare/și neîncăpătoare, așa cum o vedem/seara sau dimineața,/când sângele ochilor înroșește cerul (Pântecul lumii)”. Revelația într-un asemenea câmp este percepută ca un act solidar de consimțire la ceea ce primim cu toții de dincolo. In această viziune, până și femeia – „ ea-cea-iubită-iubitoare-de mine/se ascunde printre faldurile cerului//iar trupul meu n-ar însemna nimic/fără ea („kartari. ea-cea-iubită-iubitoare-de-mine”)
Poezia erotică de o infinită delicatețe a lui Constantin Virgil Bănescu din acest volum de versuri tribulează între afirmarea unui cuplu siriac perfect („îngăduința asta/cu care ea îi privește pe ei/nu are nici un rost/când amândoi știm/că Domnul îi iubește/nespus de mult/pe cei ce au o singură ființă/de privit”) și senzația tot mai acută a păcatului care amprentează și împuținează trupurile și din cauza căruia, scrie poetul, „niciodată nu am reușit/să mă iluminez pe deplin”. Dincolo de semn și devenirea necurmată a semnelor pe care poemul nedomolit le poartă cu sine, mundanul existențial se-ntunecă, iar poetul percepe zi de zi un soi de spleen al cărnii care îl începe și îl sfârșește, o boală care devine mai vie ca sine, ceva care face ca totul să se întoarcă împotriva sa „până-ntr-atât încât/nimeni nu mai vede nimic/în bezna luminată a zilei (kartai. bezna zilei)” O stare morbidă de déja vu, deja connu, deja vecu umple paginile finale ale Florii cu o singură petală, o trăire complet opusă, oricum ai lua-o, viserăriei (svapna-gata) din deschiderea atât de frumos grăitoare a versurilor cu care începea:” chiar acum/mi se întoarce/sufletul/în trup//chiar acum mă văd/ scriind pe dealuri /așteptându-mi fluturii/ascuns/ într-un zid de apă//chiar acum/spun:/dorm ca să visez… (dorm ca să visez)”
De o remarcabilă forță estetică, volumul Același cer ce nu e, Editura Vinea, 2006, cu un final premonitoriu („la 23 de ani de viață/nu mai am ce să scriu până mor//și e/viață azi//e gura mea deschisă în fața morții gurii mele//e soare peste foc//e tot ce-aș mai scrie/ dacă aș mai avea ce să scriu până mor//e pielea cea mai întinsă a zilei//e ziua în care mor//ziua în care mor e încă o zi de viață – Ziua în care mor”) e în realitate un elogiu al înfrângerii stării de teamă față de aspectele întunecate ale mundanului și față de moarte. Poetul a găsit înlăuntrul său, în prezența unui Dumnezeu prietenos („care nu-si închide palma”), zidul de mătase, locul strălucitor („singurul loc pe care îl mai pot privi!!!”) pe care dorește și poate să scrie. Bucuria și forța de a plăsmui poemul îi vin acum doar din entitatea poemului cu care se identifică spiritual: „Încă mai cred/în ce-am văzut/în ce văd/de pe acoperișul acestei case în formă de pantof//încă mai cred/în ce-am văzut/în ce văd/de pe acoperișul acestui pantof în formă de casă//încă mai cred/în ce-am văzut/în ce văd/de pe acoperișul trupului meu//încă mă cred pe mine/mai mult decât Îl cred pe Dumnezeul meu” (încă). Devine evident că poetul a parcurs o inițiere care a avut darul să-l restituie unui sine olimpian și dionisiac, dezlegându-l mai curând doctrinar de vechea filosofie orientală prizată din surse europene, decât fixându-l în vreo dogmă.
Constantin Virgil Bănescu, născut la Târgoviște în 26 mai 1982, membru al Uniunii Scriitorilor, încununat cu Premiul Hubert Burda (Heidelberg, 2003), beneficiar al mai multor burse literare în Germania, a fost și un excelent traducător. Împreună cu poetul american Jean Harris, pe care, altminteri, l-a tălmăcit în românește pentru Observatorul Cultural și Bucureștiul Cultural, a tradus în engleză din Ștefan Bănulescu, Gabriela Adameșteanu și Stelian Tănase. A câștigat, alături de același Jean Harris, bursa pentru traducere pe 2007-2008 a Internațional Center for Writing&Translation la University of California, Irvine. De doi ani și mai bine lucra la alcătuirea unei antologii a poeziei americane contemporane.