Țin în palme modelul perfecțiunii
menina prin viciul comparației
alta din limbajul celei dintîi mitologii toscane,
apoi închid ochii în șoaptă, mai departe de viață
și mușc adînc, de neuitat,
ca și cum ne-am săruta în școli publice
dulce amar, cu inima prin care mergem
în armonii disonante
oricît de realistă pare culoarea lui Bosch
peste cîmpurile de zăpadă ale infernului,
fluturii se amestecau în veghe de noi
cu genunchii mai jos decît osul iliac
la culesul mierii cu mintea complet transparentă
umerii și palmele ascultînd liniștea

o ceremonie de nuntă,
din care lipseam doar noi...