Deci, ploua într-o țară. Ploua și era o ploaie scurtă, s-a terminat to'mai... Și a răsărit curcubeul. Un om, stând el în casă la geam, a văzut curcubeul și i s-a părut minunat. Acel om, din acea casă, s-a dus într-acolo, a pornit spre baza/ capătul curcubeului. A mers, a mers, mai a mers, dar curcubeul s-a stins, nu a mai ajuns la el. Trebuie să te miști foarte repede, să alergi foarte repede, ca să prinzi din urmă curcubeul. La el nu poți ajunge că se stinge până atuncea, nu poți să ajungi ca să te tragi ca pe tobogan, pentru că până să ajungi tu la el, el dispare...
Am inventat povestea asta pentru tine, tati, ca să te fac fericit. Am născocit-o pur si simplu. Ce poveste ? De fapt, nu e chiar o poveste. Eu am un aparat care se cheamă aparatu/mașinăria pentru visuri cu care intru în visele oamenilor și voi doar visați că aveți un copilaș și tot orașul e adormit și mă visează numai pe mine. Și ei nu știu că sunt adormiți. Nici tu nu știi că dormi, tati. Asta-i toată povestea, tati. Să nu vă treziți niciodată.
* * * - După cum vezi, oamenii mai fac și lucruri care nu folosesc la nimic. Sau cred în ele. Ca povestea asta. - Dar nu-i adevărat, povestea mea folosește la ceva, tati. - Da? Să văd dacă poți să-mi spui la ce folosește o poveste. - Ca să te facă pe tine fericit, tati.
