Se scrie poezie de toată mâna la noi, nu spun nici o noutate, desigur… Pe Net găsești postate în fiecare zi zeci de „poeme” nou-nouțe scrise de la sugari la venerabilii barzi încununați cu ordine și premii pe care îi credeai oale și ulcele. Cititori bovarici mai mult sau mai puțin, mulți semeni de-ai noștri își fac cu sârg propriile clasamente, lectorii elitiști sau doar avizați asemenea. Există un top endogen al poeziei zilei, al săptămânii, lunii, anului; se discută și se întoarce prietenește și absolut gratuit pe toate fețele câte un fragment ba chiar și cantități mai mari de scriitură pe bloguri, în cafenele și în cluburile virtuale; pe ici pe colo, ies câteodată fum și pară; se editează masiv încă pe suport de hârtie și se pun în circulație adesea fără nici un discernământ tot felul de prostii anoste, se mai programează câteodată și lecturi în public, câte o dezbatere iute abandonată ia prim-planul, vremea trece cu chiu cu vai, însă certamente rar, rar de tot, mai vine cineva să spargă canonul așteptărilor unei piețe literare care se smintește cu semnul plus doar la zile mari. Însă chiar și așa, „verdictele” bunelor și onestelor recenzii, pe o parte, sau exegeza, ca act fundamental major de refacere a universului amprentei emitente, pe de altă parte, lipsesc...

Critica de întâmpinare și în genere așa-zișii cerberi de pază ai fenomenului nu se omoară la ora de față, am senzația, să citească atent mai nimic; leneșă și plictisită, cel mai adesea, pe fondul lipsei simptomatice a limbajului de specialitate, critica în genere se face că plouă, lăsând impresia, totalmente falsă, că tot ce era de spus s-a spus de când lumea. Paradoxal dar nu și de neînțeles pe această canava rămâne faptul că, deși nimănui poezia nu-i aduce vreun beneficiu, României îi place să fie percepută și alintată ca o țară de poeți, cât de poeți și cât de falimentar e perceput acest anacronism aici și aiurea cine să mai analizeze…