S-au împlinit anul trecut la mijlocul lui iulie 10 ani de la dispariția lui Mircea Nedelciu. După suma manifestărilor publice (modeste și anonime) dedicate comemorării celui mai important prozator optzecist, cum părea la un moment dat a-l recepta unanim critica noastră de întâmpinare, ai zice că aura scriitorului și a optzecismului în genere s-a resorbit de la sine, în ultimii cincisprezece, douăzeci de ani, antrenată într-un natural proces de torsiune, destrămare și nivelare.
Pornind de la o astfel de stare, astăzi, extrem de dura situare din Istoria critică a literaturii române a operei antume a scriitorului apărută după 1989 , făcută de Nicolae Manolescu („Cărțile de după 1989 ale lui Nedelciu nu mai prezintă același interes. O parodie după Povestea poveștilor lui Creangă e doar trivială. Romanul Zodia Scafandrului, autobiografic, e dovada epuizării mijloacelor unui scriitor care a fost considerat la început o mare promisiune. Neținută din nefericire!”) parcă nu mi se mai pare atât de exagerată, ci doar reductivă ca abordare. Pentru că nu cred să uite cineva că, în fond, critica românească postbelică, influențată constant mai bine de trei decenii de „cronicile” lui N. Manolescu, nu a fost efectiv niciodată, și nici n-a inspirat, o metodă inovativă în stare să susțină retorica noilor forme promovate de ultimile generații de literatori. Rumoarea reală creată în jurul „textualismului”, bunăoară, nu a putut, din păcate, ține locul procesului interior extrem de necesar al reînnoirii sincrone a limbajului criticii de susținere și inovării disciplinei. Observație valabilă, în parte, și pentru metoda domnului Manolescu care și-a alcătuit Istoria destul de „rigid”, după un criteriu unic de valorizare, cel estetic…
Familiarizat și dedulcit cu teoriile limbajului (Tel Quel), cu „noua critică” și „noul roman francez”, de unde împrumută și prelucrează ideologic câteva elemente de „inginerie textuală”, foarte inventivul constructor care a fost Mircea Nedelciu, în ciuda importanței de circumstanță pe care i-a arătat-o la un moment dat critica timpului, a fost cu adevărat înțeles și prețuit în mod real doar de conclavul prietenesc și foarte specializat al colegilor din cenaclul Junimea (Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene ș.a.). Criticii generației lor (un Ion Bogdan Lefter, o Monica Spiridon, un Gheorghe Crăciun - m. 2007!, un Mircea Cărtărescu etc.) ar fi trebuit, dacă nu au făcut-o la timp, să creeze măcar aposteriori acel cadru de ideologie literară, vorba lui Cărtărescu, care să recreeze climatul și să recupereze valoarea valențelor unei mișcări literare care se știe că și-a preparat singură mijloacele de a lupta împotriva establishmentului literar al epocii, abhorând într-un mod atât de tranșant și de ingenios, la urma urmei, tirania convențiilor și, mai ales, fixația redundantă a așa-zisei teme a obsedantului deceniu.
