Volumul «Aristocraţia foielii» sub semnătura lui Paul Blaj a fost lansat în 2008 de către Editura «NAPOCA STAR», Cluj-Napoca.

Paul Blaj a debutat literar în «România literară» nr. 31/1997, fiind remarcat pentru calităţile sale creative încă de pe băncile liceului şi evidenţiat la concursurile de gen.

Până la această dată, Paul Blaj a publicat volumele de versuri: «Muream Vorbelor» Editura Napoca Star, Cluj, 2001, «Numen. Gestul Drumului» Editura Napoca Star, Cluj, 2001, «Monedele Tristhaliei» Editura Napoca Star, Cluj, 2002, «Valsul Vocalei» Editura Napoca Star, Cluj, 2005, «Graiul cu accent de mort» Editura Napoca Star, Cluj, 2007. Paul Blaj este prezent şi într-o serie de antologii: «Prinos» (cuvânt înainte de Mihai Blejeru), Editura Teodora, Tecuci, 2003, «Scutură-ne Toamnă» (prefaţată de Dionisie Duma), Editura Napoca Star, Cluj, 2005 precum şi în alte publicaţii «Pântecele Chitului» (publicistică I) de Petrică Birău (cu o prefaţă de Valeriu Bârgău), Editura CĂLĂUZA, Deva, 2002, Almanahul Revistei «Dunărea de Jos», 2007, «Ateneul Scriitorilor» editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2008, fiind prezent în «Nasc şi la Tecuci Oameni» mic dicţionar enciclopedic de Vasile Ghica, editura PIM, Iaşi, 2008.

Din punct de vedere structural, «Aristocraţia foielii» poartă amprenta bipolară a unui concept de factură nouă ce aparţine lumii virtualului în editarea unei cărţi, autorul propunându-ne o perspectivă lirică la două puncte estetice: fotografia şi poezia în corespondenţă biunivocă.
Ce resorturi intime dezvăluie această interactivitate la care câteodată contribuie discret şi personajul căruia i se dedică volumul, rămâne să aprecieze fiecare lector.
De asemenea, inserţiile de italice utilizate în texte aduc atmosferei întregului volum un atuu valoric de maximă intensitate creativă. Expresiile din engleză utilizate uneori au funcţia de a multiplica senzorial anumite semnale în această arhitectură intimă a Poeziei.

Per ansamblu, «Aristocraţia foielii» este un conglomerat organic liric al omului modern în raport cu osatura cotidianului desprins din mecanismul său, ce altora devine prea devreme rutină, transformându-se în second-hand life.

Doar în acest perimetru sentimental impregnat de cadenţa intimă a autenticului, autorul mărturiseşte simplu cum «sfinţeam gările cu îmbrăţişările noastre» într-o ierarhie cuminte, gestuală până când «frunzele cădeau împăcate cu cerul, da,/ frunzele decedau cu faţa spre tine» (Personificare de toamnă), conştient de posibilul anacronism ce-i desparte de realitatea fadă, imediată a celorlalţi «vom ajunge vietăţi de companie ale triştilor lumii,/iubita mea» (mormântul se lasă păşit de oricine). Paul Blaj ştie rezonanţele interiorităţii sale, dincolo de ecourile lumii «ca un bulgăre de zăpadă spart şi lipit de un zid vechi/ inima mea în corpul meu încă prezentă» pentru că iată, algoritmul său funcţionează perfect în avanscena vieţii: «sunt câteva nume care îmi adună viaţa de prin lume/într-un fâşâit de trandafiri uscaţi, cu destinaţia: gheenă» (Ghirlande, flori, despărţire... la ferestre/învechite, nevăruite, plouate). Se teme ca oricare altul, conştientizând toate aceste reprezentaţii efemere ale tinereţii în care starea de imersiune în inefabil este la maxim «uneori, depărtarea mea de Dumnezeu/ e precum gustul fructelor necoapte» şi se îndoieşte de el însuşi «cred că pe mine cineva m-a plătit să fiu trist» (noapte de pământ ars) chiar dacă totul este programat fericirii în cele mai mici detalii «nu realizam că te iubesc într-o piramidă,/ nedescoperită,/ unde liniştea e magică până la cromozomii de fier, indestructibili/ în ceea ce priveşte propria-mi născare» (cromozomii de fier).

Poetul este un pelerin modern al sentimentelor profunde «şi am auzit un tren din depărtare, unul ca acesta, în care doi tineri,/într-o ţară mediocră, merg împreună toată ziua, toată viaţa… » (Pretext de Crăciun).

Paul Blaj declanşează la maxim în acest cod nou liric, un fenotip al îndrăgostitului «la ştiri se anunţă că/înainte de a fi ceaiul ai fost tu,/cu toarta de un singuratic porţelan,/ca sorbitura la o împărtăşanie cu sinceritatea» (culoare de întoarcere comună) acceptând perfect structura şi resorturile lumii până ce îşi recunoaşte învins limitele «nu mai ştiu ce mi-aş fi dorit să tac, - te confund cu lipsa mea de orgoliu,/azi am trăit mai mult decât cuvintele mele, erau vorbe, doar litere aliniate… » (exact la mijlocul sărutului) pentru că «dacă vorbeam cu tine sau cu fericirea/mi-era totuna, libertatea ne chema iarna la ea acasă» (Te iubesc dus-întors). Totul este asimilat din acest arabesc sentimental în vers alb doar pentru că «cineva îngăduie să mă săruţi rece strălucitor/ca o pasăre oarbă asfaltul” (Cineva Îngăduie).

«În Muritoria online suntem» (cu un Homeless mai mult), precizează Paul Blaj câteodată doar cu tristeţe, fără patos sau emfază, atât de aproape de miracolul vieţii şi al morţii acolo unde «oamenii mor şi primăvara, peliculele de memorie/îmi aduc aminte că am o ţară frumoasă, că îndrăgesc/mersul pe jos printre guri anonime ce vorbesc româneşte» (e doar un... ). Totul pare să fie într-o conjuncţie subtilă cu realitatea fără a modifica constituţia lucrurilor, evenimentelor, şi tinde să deschidă orizonturile sale afective «poate noi nu existăm, doar norii şi Creţia,/şi poate ne vom cunoaşte moartea după moarte,/undeva sus/între cristal şi diamant.» (asfaltul cărţilor cu artere), în această lume unde Paul Blaj are conştiinţa valorii sale în devenire «aş putea fi gunoi, gândeam, şi atenţia ta mi-ar da contur,/ totul înspre normalitatea omenirii şi a firescului fără paşaport,/ apoi îţi netezeam ironia din ochi cum un soldat îndrăgostit/ răvaşul pentru iubita lui din spatele liniilor frontului,/ pot să te conduc câţiva paşi?» (cinşpe paşi cu Marlena Braester).

Dincolo de morfologia artei discursului interior, Paul Blaj confirmă tuturor haina ludică a interviului cu sinceritatea «nu cred că există maturitate, ci doar fiinţe pline/ de convenţii şi viitor nesigur,/că nu voi mai fi e clar, la fel şi voi cândva »(Aristocraţia foielii) şi acceptă itinerariul său predestinat de simplu muritor «sunt prea tânăr ca să vorbesc despre moarte, dar contez pe ea» (ferestrele nu au nume).

Există în poezia lui Paul Blaj profesionalismul nativ al unui crochiu liric fin, imperceptibil, stranie filosofie ukiyo-e (a lumii trecătoare care pluteşte) cu descrieri desprinse parcă din stampele epocii Edo şi grefate ad-hoc într-o altă lume contemporană gesturilor simple, cotidianului, demnă de o aristocraţie a bucuriilor mici, puzzle bine echilibrat şi gestionat cu o tandreţe impecabilă.

«Aristocraţia foielii» este în esenţă o metamorfozare scenografică în care ritualurile sunt bine dozate, ce oferă cu generozitate elementele atmosferei de perpetuum mobile viu, expresiv, dovada unui real savoir-faire în doi perfect, indiferent de fundal, indiferent de personaje secundare, de peisajul urban, printr-o translare naturală a momentelor de intimitate - "insesizabil intrau glumind în iarnă" - spre perfecţiune.