Florin Dochia, “33 piatră, pasăre, duh”, (cu 33 de desene de Lidia Nicolae), Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2007

Atras de modernism, „A fi modern este o mare ocazie, a deveni postmodern, o fundătură”- („Ce este postmodernistul şi ce vrea”, articol apărut în revista Aleph, Câmpina), Florin Dochia reuşeşte nu numai să aspire, dar şi să se ancoreze bine în neomodernism în volumul “33 piatră, pasăre, duh” , mai ales prin abordarea problematicii creatorului. Atinge aici o sublimă sacralitate într-un limbaj învăţat de la Nichita Stănescu („de la mine vin binecuvintele”, „14”; „vesel fi-va soldatul strivindu-şi o lacrimă”, „22”).

 În lupta sa straşnică de a ieşi din postmodernism, care vom vedea că nu-i reuşeşte întru totul, poetul descoperă transcendenţa, verticalitatea care le lipsea optzeciştilor, colegilor săi de generaţie.       

Întregul volum, cuprinzînd 33 de poeme, este o artă poetică în care creatorul trebuie să joace  rolul lui Cristos pe pămînt, pînă la asimilarea identităţii Acestuia: “eu cu sudoarea pe frunte, / călcînd pe apele veneţiei printre gondole”(“9”),” tîrziu, las zaţul în cană şi cobor/înapoi pe cruce, îmi înfig cuiele în glezne şi în palme şi aştept răbdător buretele cu oţet”(“6”) , “ce să vă spun despre mine? doar că unul dintre voi mă va vinde” (“13”), “de-acum mă odihnesc pe scîndura scrisului” (“33”).               

Metafora trupului pe cruce de carte, răstignit pe masa de scris a inspitit-o şi pe graficiana Lidia Nicolae care a adăugat acestui volum cu migală tot atîtea desene de trupuri fără chip, însă foarte expresive, 33 de studii prezentate sub genericul “Trupul şi revelaţia”şi în cadrul unei expoziţii personale la Cîmpina.   

Dacă în antichitate poetul era considerat o harfă, o gură prin care vorbesc zeii (Platon), romanticii l-au supradimensionat, l-au aşezat pe tronul părăsit de mult de Dumnezeu, şi această postură a făcut carieră, fiecare autor adăugînd o nuanţă în plus sau în minus, după orgoliu.               

Pentru Florin Dochia, creatorul este un înlocuitor de Dumnezeu, idee împărtăşită şi de Constantin Noica, pe care îl citează în motto-ul de la început, un  generator al acestui volum : “Nu uita că Dumnezeu te-a trimis pe lume să-l înlocuieşti: să dai sensuri, să creezi, să duci începutul său înainte.” (Constantin Noica- “De Caelo”).

La fel, Kierkegaard considera că artistul e de esenţă divină, “un autor trebuie să dea întotdeauna ceva din făptura sa, întocmai  cum Cristos ne nutreşte din trupul şi sîngele său”(“Jurnal”).           

În  “33 piatră, pasăre, duh”  Florin Dochia trece cu uşurinţă şi  modestie de la un plan la altul, din realitatea contemporană la aceea a lui Isus.

În contemporaneitate, artistul e un scrib care trăieşte intens actul creaţiei pînă ce ajunge să se transforme în carte şi să se ofere cu voluptate: “azi am luat cartea şi am desfăcut-o filă cu filă/cum dezbraci un fluture de aripi ;/ ca un cocon m-am învelit în coperţi ;/ ca un sîmbure în carnea fructului,/ca o sevă în capilare; ca o pradă în fălcile leului m-am învelit în coperţi ;/ acum citeşte-mă…”  (“1”).                 

Spaţiul poetului postmodern  este cel al bibliotecii, ( după care stă ascuns şi  giacomo),  iar cînd pleacă din acest sanctuar, despărţirea îi dă fiori ancestrali, astfel încît presimte într-un timp comprimat  incendiul bibliotecii  din Alexandria: “urc în metrou cum contele leopardi/în trăsura din faţa castelului/aud sirenele pompierilor prin gurile de aerisire/sau e doar semnalul atacului asupra alexandriei”(”5”). Rar apar şi vecinii, şi atunci cînd o fac, îl privesc “promiţător”.               

În planul scribului, nevoia de purificare este covîrşitoare ( “să mă spăl de umbră în fiecare/ seară – un ritual pe care l-am moştenit din tată-n fiu”, “18”, iar în cel sacral, simţurile sunt acute: “aud foşnetul prafului sub picăturile de singe, fibra lemnului cum se frînge încet sub/greutatea trupului meu obosit”(“11”)              

În vis îl vizitează un “prinţ auriu”, care se proclamă “doctor de cercuri bolnave” şi vrea să cucerească lumea de dincolo, a dragostei.               

Importante sunt într-o astfel de întreprindere , în asumarea rolului cristic, ideile şi giumbuşlucurile tehnice.

Cîteva astfel de artificii  au efect tonic şi ludic ca inserţia- paravan între spaţii temporale, între planul psihic şi cel fizic ale personajului poetic, sau o intruziune a unuia în celălalt:” atenţie se închid uşile,/urmează staţia vatra luminoasă fără peron”, accentul   grav, teatralitatea, referenţialitatea, ironia (mult mai fină!). Sunt trucuri experimentaliste  învăţate în cadrul generaţiei optzeciste.             

Florin Dochia recurge la puterea muzicii în acest proiect liric foarte pretenţios. Mircea Eliade observa (în “Jurnal portughez”) “Ce libertate de creaţie dă muzica” pentru că “spune atît de mult şi cu atîta sinceră grandilocvenţă” mai mult decît o pot face cuvintele, care trec prin mai multe constrîngeri.

Jocurile sonore, rimele interioare,  versul liber  creează un fundal sonor imnic, elevat. Prins în vraja sunetului însă, autorul scapă din chingă prea lesne cuvintele riscînd  uneori, de dragul sonurilor, tensiunea logicii discursului poetic.            

Memorabil îmi pare poemul cu numărul 6, o parabolă a lectorului îndrăgostit de cărţi, care păstrează din fiecare cîte ceva: “ ţin pe noptieră un caiet cu idei furate/în care citesc dimineaţa, la cafea,/fără să ştiu  de cite suliţi e soarele pe cer;/ prima pagină conţine idea de bine;/acolo mă uit cel mai des, pentru că/nu reuşesc să învăţ cuvintele pe de rost;/de altfel şi mesajul e destul de anost/şi transparent – mult mai uşor e de/ memorat idea de rău, cu toate variabilele/sale, ca nişte tentacule, ca o colonie de/ octopode pierdută-n recif”            

Scenariul liric al întrgului volum  este detaşat, volubil, spumos, captivant, departe de tragismul cu care ne-a obişnuit o astfel de temă în literatura de inspiraţie religioasă.            

Florin Dochia proiectează acest scenariu fără traumă, fără sînge, fără patetism,  aventura este a unui corp spiritual, o aventură în care cititorul nu se poate simţi decît confortabil, lăsîndu-se prins într-un joc inteligent din care va ieşi înălţat.