Published by ghilimescu [ghilimescu] on 2010/2/28 (11 reads)
De la „revoluţie” încoace, Stelian Tănase ne-a obişnuit cu un gen de activism alert care-i excită permanent spiritul neliniştit remorcat la o curiozitate vie şi iscoditoare pentru tot ce se întâmplă în spaţiul public. Fost deputat în Parlamentul României (!), profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Bucureşti, scriitorul care debuta în 1982 cu romanul Luxul melancoliei face mai nou reconstituiri istorice, scrie scenarii de filme şi realizează emisiuni pe sticlă cu un binecunoscut poet si gazetar, n-a încetat să plăsmuiască ficţiuni, călătoreşte des la Paris, colaborează la Revista 22, îl întâlneşti peste tot unde se întâmplă ceva, mereu limbut, efervescent, precipitat.
Published by Marina Nicolaev [marini] on 2010/2/16 (24 reads)
Mi-a atras atentia articolul domnului Sorin Ionita cu titlul Ce naiba fac arhitectii romani? publicat în nr. 846 (26 mai-1 iunie 2006) al revistei 22. Un articol in care, în urma plimbarilor în strainatate, autorul face o critica aspra cladirilor noi si înalte care se ridica în Bucuresti în ultimii ani.
Sunt nascut în Bucuresti, la 7 ani dupa terminarea ultimului razboi mondial, pe Bulevardul Republicii colt cu strada Pictor Luchian, doua denumiri la fel de contradictorii ca si mediul înconjurator în care am copilarit. Tramvaiele din lemn de pe Calea Mosilor, casele cu curte de pe strada Plantelor, pomii fructiferi, reginele noptii, duzii si teii înfloriti ce înmiresmau noptile de vara cu parfumul lor, masinile negre stil Al Capone, cu calandru decupat în jurul aripilor unduitoare si care cu greu mai sufereau reparatii în garajul lui Nea Manole (cel ce amagea ca nemtii au facut asfaltul din pamant batatorit amestecat cu uleiul ars scurs din cutiile de viteza), ghetariile pe roate si centrul de „sticle si borcane cumpar“, vanzatorii de bors, iaurt si braga, toate acestea se deschideau simturilor mele în partea de nord a imobilului în care locuiam.
Le soir déjà je l'avais cueillie dans mon jardin. Rouge. Pas encore ouverte. Presque fermée comme personne sait l'être. Jérusalem, le 20 août 2009. Jeudi caniculaire avec tout ce qui s'en suit. "Je vous ai apporté une rose. De personne." Ilana sourit, la prend et s'en occupe longuement; lentement, silencieuse; elle choisit un vase transparent mince et grand comme la tige de la rose. Elle s'affaire longuement autour de la rose. La tige est trop longue; elle observe la proportion entre la tige et le vase et coupe; elle la pose sur une tablette adossée au mur en face des canapés où nous allons nous asseoir pour parler. Juste devant nous; Je me dis qu'elle sera là devant nous présente pendant toutes ces heures où nous allons parler de Celan et de son œuvre. Et d'elle.
MB: Parlons de la rose. Et parlons de Personne. Non. Parlons en présence de la rose. IS: On en a beaucoup parlé. Et c'était vrai. Et ce n'était pas vrai. Les poèmes de Celan laisseront toujours au lecteur des libertés extrêmes, effaçant leurs contextes; car il tenait beaucoup à lui laisser la possibilité d'y mettre ses propres contextes.
MB: Vous dites "constellations de contextes"…matière de vie? IS: Oui, chaque poème naît d'une constellation de contextes, sans laquelle il serait un autre poème; pour Celan, chaque poème faisait partie de sa vie, on ne pouvait pas l'en séparer; cependant, le poème gardait son unité et son autonomie afin de rendre possible une lecture très personnelle, voire plusieurs lectures personnelles.
MB: Dans vos souvenirs, Paul est resté un enfant exubérant, mais en même temps vous parlez et de son extrême vulnérabilité, de ses humeurs, de sa sensibilité "sismographique". N'y a-t-il pas quelque chose de contradictoire dans l'évolution de l'enfant vers l'adulte? Je pense aussi à sa fin tragique… IS: Enfant, il a été gâté par sa mère et par ses tantes qui l'entouraient de leur amour soucieux. Adulte aussi, il pouvait être très exubérant; mais il a été toute sa vie quelqu'un de très dépendant de ses humeurs qui pouvaient changer instantanément. De l'extérieur, on ne comprenait pas pourquoi, puisqu'il n'expliquait jamais. Blessé par le moindre détail, il se renfermait tout à coup dans sa mauvaise humeur et cela pouvait être en même temps très blessant pour les autres. Ses interprétations ne correspondaient pas toujours à celles des autres. Il lui est arrivé quelquefois de s'expliquer des années après. Il m'est arrivé aussi de comprendre la vraie raison d'un changement d'humeur des années plus tard. Dans un livre de souvenirs que je viens de découvrir par hasard, Dürrenmatt, qui avait rencontré Celan, décrit très bien, d'une part, son côté exubérant et joyeux, de quelqu'un qui sait amuser les gens autour de lui, d'autre part, ses humeurs et ses comportements souvent inexplicables. MB: Quand vous parlez, dans la préface de la Correspondance (cf. la bibliographie ci-dessous), des années 1938-39 et 40-41 vous décrivez ces rencontres où vous lisiez des poèmes, discutiez et écoutiez de la musique ensemble; vous étiez un groupe de jeunes (c'était vous la plus jeune) et de professeurs et de poètes: "nous avions réussi à créer un contre-monde"…"un monde parallèle magique"… "nous parlions de séparation, de révolte, d'espoirs indestructibles, de… mort volontaire "! Et vous racontez aussi vos longues promenades à Czernowitz avec Celan. Je trouve étonnants ces sujets, maintenant, dans la perspective de son suicide. IS: C'était dans un contexte tragique en ce qui me concernait: le suicide de ma sœur et d'une amie à moi. Paul voulait en parler, et on en discutait longuement, on essayait de comprendre. "Monde magique"? Oui, l'ambiance de notre groupe de jeunes était spirituellement très effervescente. MB: L'année qu'il a vécue à Bucarest a été très "réussie", dit-on. De quel point de vue? IS: C'est surtout grâce à l'amitié et aux liens très forts du groupe d'amis qui s'était constitué à Bucarest, cet "être-ensemble" de la clandestinité de leurs opinions à l'encontre des événements. Celan était très lié à Petre Solomon, ils s'amusaient bien ensemble, leur vie était pleine de joie, ils aimaient boire et faire la fête; ils écrivaient des aphorismes ensemble. Et c'est là qu'on peut déceler le sens de l'humour de Celan dont on ne parle pas beaucoup. En fait, ce sens de l'humour n'existe pas dans son écriture poétique. Il avait un humour très fin dans la vie quotidienne: il observait attentivement les gens et il s'amusait des fois à imiter les gens, à se moquer de leurs vaines prétentions. Ce qui ne veut pas dire qu'il ne savait pas écouter ses interlocuteurs avec gravité; son attention était telle que celui qui se trouvait devant lui avait le sentiment d'être la personne la plus importante au monde pour lui à ce moment-là. MB: Paris a été la ville de ses rêves… IS: C'était vrai pour son jeune âge - ce genre d'idéalisation bien connue; quant à ses dernières années, il détestait Paris où il a vécu des choses terribles. Il s'y sentait exilé. MB: Vous vous retrouvez en effet à Paris en 1965, après 21 ans de séparation? Comment a été le moment des retrouvailles? IS: Le tout premier moment a été amusant: moi, j'avais mis des boucles d'oreille spécialement pour la rencontre et lui, il me les a enlevées avant même de me dire bonjour…En ce qui me concerne, en le voyant, j'ai tout de suite remarqué qu'il avait beaucoup changé, il y avait une lourdeur dans toute son allure, il passait une mauvaise période. Mais très vite, nous avons trouvé – ou retrouvé – une langue commune et nous en étions nous-mêmes étonnés!
MB: J'ai retenu, dans une de vos lettres du mois de mars 1970, votre formule : "tes solitudes à Paris", comme si ses solitudes se multipliaient sans cesse. IS: C'est vrai, il était fait pour vivre de conflits et de solitudes. MB: Et Jérusalem? Y était-il attiré par la force magnétique provenant de son méridien? L'a-t-il ressenti comme un recommencement? IS: Il et venu à Jérusalem sur le trajet de son méridien, trajet qui incluait les lieux qui l'ont formé: Czernowitz, Bucarest, Vienne, Paris – le trajet de sa création, le méridien qui passe entre les pôles et revient à soi-même. Il le dit dans les poèmes qui ont suivi sa venue en Israël. MB: Le 8 octobre 1969, il participe à une rencontre poétique à Jérusalem dont il a été très content en vous confiant que c'était exactement la soirée qu'il attendait. Que voulait-il dire? IS: Ce qui l'a rendu heureux a été l'écoute extrêmement attentive du public, où se trouvaient, entre autres, Gershom Sholem, Dan Pagis, Manfred Winkler; des gens qu'il appréciait beaucoup. MB: Pendant cet unique séjour en Israël, il vous a beaucoup parlé du sentiment d'appartenance. Combien d'appartenances peut-on décrire chez Celan? IS: Il voulait tellement appartenir au sens fort du mot, mais voilà encore une des contradictions de sa vie: il voulait appartenir aux lieux, mais il ne pouvait pas, il voulait en même temps fuir; ses appartenances étaient virtuelles, c'tait des rêves: la maison, le paysage de l'enfance, l'atmosphère, les odeurs des saisons de notre jeunesse, tout ce monde qui s'est effondré. Il ne pouvait plus être heureux nulle part. MB: Il vous a écrit dans une lettre datée le 6 mars 1970: "il se fait tard dans ma vie, et ce avant l'heure. Si j'étais en pleine possession de mes forces, j'irais en Israël, sans illusions, mais j'irais." Etait-ce trop tard? IS: Oui, d'ailleurs il est arrivé en Israël avec son désir de transformer l'impossible en possible au moins pour un court instant. MB: Celan vous a écrit que vous saviez "réveiller des acuités". Qu'est-ce qui vous liait si profondément, qu'est-ce qu'il cherchait en vous? IS: Il cherchait en moi son passé à Czernowitz, son enfance, sa jeunesse avec ses premières "appartenances", l'amitié la plus profonde qui vient de loin, de très loin: le "jadis". Mais, en même temps, j'étais pour lui la femme juive israélienne: qui vit et travaille en Israël, qui parle l'hébreu. MB: Est-ce le même "jadis"? Celan s'accroche à ce jadis à des époques différentes, à des distances différentes par rapport au passé: vos dialogues se renouvellent ; alors ce "jadis" prend-il de nouvelles significations à chaque rencontre, de nouvelles dimensions, de nouvelles résonances? IS: De fait, il ne s'est jamais séparé de son lieu d'origine; tout en vivant dans l'Europe occidentale, c'était évident que son cœur était resté dans l'Europe de l'Est. MB: Sa poésie a une densité minérale, concentrée, chaque détail est important: chaque pause, chaque souffle, les mots agglutinés, les néologismes, les arrêts inattendus? Dans une lettre des 20-21 novembre 69, vous lui écrivez: " Je vis beaucoup avec tes poèmes: je ne sais pas pourquoi on les dit si souvent énigmatiques, isolés de tout, chiffrés…Ils sont comme des ombres à double sens…" IS: Ses poèmes ont changé toute ma compréhension de la poésie, j'ai appris avec sa poésie, la langue celanienne, l'allemand celanien. MB: Etait-il intéressé par la traduction de ses propres poèmes? IS: La traduction de ses poèmes en français ne le préoccupait pas beaucoup; mais il s'est traduit lui-même – une traduction mot-à-mot - pour Gisèle, sa femme. Quant à la traduction en hébreu de ses poèmes, oui, il en a beaucoup parlé avec Manfred Winkler, son traducteur, à Jérusalem, cela l'intéressait beaucoup. MB: D'autre part, comme il était un poète de langue allemande vivant à Paris, sans être traduit, il se sentait incompris, voire écarté de la vie littéraire. IS: Oui, il avait ce sentiment, mais c'était exagéré, car il avait tout de même son milieu où on l'appréciait beaucoup. MB: Quels sont ses poèmes qui vous sont les plus chers? IS: Evidemment, ceux que nous avons pratiquement vécus et écrits ensemble, comme notre journal commun: les vingt-six poèmes écrits après Jérusalem; ces poèmes représentent une naissance de nous deux, ils racontent notre histoire. Cependant, La majorité des poèmes qu'il m'a envoyés – je l'explique dans la préface de la Correspondance - devraient aussi être interprétés dans une perspective juive: telle une aspiration vers le pays juif, la patrie qu'il laissa dans l'attente". MB: Et vos poèmes, qui sont aussi lapidaires que ceux de Celan, vous les avez écrits tardivement? IS: Oui, j'ai commencé à écrire des poèmes très tard, d'abord en hébreu, puis en allemand*. Dans mes premiers poèmes, on retrouve des mots et des images de Celan que je reprends et continue: mes poèmes sont en dialogue avec ses poèmes. Ce n'est qu'après que mes poèmes ont suivi leur propre voie.
*Ilana Shmueli, Zwicshen dem Jetzt und dem Jetzt, Gedichte, ed. Rimbaud TKG, Achen, 2007
Si le sous-titre générique porte le pluriel, il ne fait pas pour autant de ce livre un recueil au sens où seraient rassemblés des poèmes disparates que le ton de l’auteur, celui des rêveries ou plus précisément comme l’indique l’incipit du « miel noir du rêve », viendrait unifier ou même qu’une thématique tiendrait ensemble : ici les rêves urbains ou ce que j’appellerais l’urbain des rêves, cette échappée de la ville en v’ïle… Certes, le livre trouve sa voix et la voix est bien celle d’une déambulation dans les nuits du poème, mais ce dernier livre de Marlena Braester trouve le continu d’un vertige qui ne cesse de se démultiplier, de résonner à la fois dans les deux registres qui organisent le livre, celui des lignes pleines de proses et celui des proses pleines de rythmes. Car dans ce livre, rien ne se fixe puisque la visée qui est et fait la trouvaille c’est « l’indépassable inaccompli ». On sait que Marlena Braester vit à Haïfa et l’on peut écouter de nombreux échos à ce que cette ville qui plonge dans la mer en retardant dans chacune de ses rues ce vertige des descentes. Mais ces échos résonnent d’autres villes, de lointains et d’altérités, de rêves et d’expériences qui surgissent sans cesse dans ces descentes parce que « cette nuit en face » fait venir les vagues, les villes parce que « tous les cercles fermés bougent ». Ce livre de poèmes trouve le poème de ce mouvement incessant qui glisse « vers la mer promise ». On pourrait si cela n’était pas quelque peu pris dans des effets de mode parler de déterritorialisation au sens de Gilles Deleuze mais on raterait ce qui fait la voix de ce poème dans son incessant déplacement d’une douleur et d’une jouissance, d’un cri et d’un silence pour écouter ce qui ne cesse de pencher dans une traversée fulgurante et lente, sombre et éblouissante… D’aucuns liraient avec ce livre un surréalisme actif quand il s’agirait plutôt de l’écoute d’une temporalité et d’une spatialité à la fois multiples et par leur hypersubjectivation même inouïes c’est-à-dire plus que réelles, toujours en commencements comme le vertige est le possible de la chute, le glissement saisissant avant que d’atteindre ce qui n’est plus le mouvement, le rythme, ce sujet impossible mais que seul le poème fait vivre. J’ai parlé de sujet impossible : quel est-il ? Il est justement ce vertige et donc inassignable à une seule individuation et encore moins à une assignation qui l’objectiverait. Ville, rue, je, temps, blanc, etc. : « ce n’est pas moi / mais un rythme ». Le livre s’écrit et se lit dans un dessaisissement : « tu te laisses porter par ces pentes en toi ». Le sujet est alors ce néologisme qui n’a rien d’un jeu de mots puisque c’est une expérience que ce poème continué du vertige trouve comme à son acmé : « villisible » où toutes les catégories se défont pour ne plus laisser faire que le glissement d’un av’îlissement – ce travail d’un continent qui tient les îles sous la mer, les îles comme des « chambres à l’âme maritime » que sont ces poèmes du continu du rêve d’un « nu-temps » de l’écriture égarée. C’st toute la force de ce livre : son échappée non dans un après-dire mais dans un avant-dire un peu comme le rêve tient sa force non de son interprétation mais de son irruption qui ne cesse de continuer. Marlena Braester avec ce livre a trouvé le don du poème : une lucarne sur la/le villisible… Oui, tout au long de ce livre, je n’ai cessé de lire la marée montante du poème-Reverdy et l’invention de l’amour du poème-Luca. Mais il faut une puissance d’effacement rare pour qu’aujourd’hui puisse s’entendre autre chose qu’une répétition : un rythme plein de rythmes, de sujets, de villes, de mondes, d’îles « dans le miel noir du rêve ».
A l’heure ou le conflit israélo-palestinien ne laisse entrevoir aucune lueur d’espoir, la poésie demeure plus que jamais, pour les partisans de la paix, la seule arme qui peut transcender les clivages ethniques et l’aveuglement mortifère des deux peuples que la haine de l’autre embrase. Marlena Braster, née en Roumanie, vit depuis 1980 en Israël. Salah Al Hamdani, Irakien lui, est né à Bagdad et s’est exilé en France en 1975. De leur rencontre est né, avec la complicité du peintre Robert Lobet, le projet de « Sables » (Editions de la Margeride)
Voici un livre d’artiste pas comme les autres. Deux voix poétiques, que le conflit sanglant qui déchire la Palestine aurait pu irréductiblement séparer, ont décidé de placer en correspondance leur registre personnel :Salah Al Hamdani choisissant deux textes qu’il avait écrits en arabe et les traduisant avec l’aide de sa compagne Isabelle Lagny, en français, nous permet de lire ces poèmes en arabe et en français. De son côté, Marlena Braester, qui est francophone et vit depuis trente ans en Israël, a choisi un de ses poèmes écrit en français qu’elle a fait traduire en hébreu par l’un des plus grands poète israélien contemporain : Ronny Someck. Ainsi réunis par notre langue, nous pouvons lire en arabe et en hébreu les poèmes de ces deux écrivains qui, très symboliquement, témoignent que la poésie est universelle, qu’elle transcende les barrières ethniques et culturelles, qu’elle est la plus belle passerelle entre les hommes de bonne volonté, qu’elle peut enfin faire entendre son chant par-dessus le tumulte meurtrier des armes. Leur livre est rehaussé magnifiquement par les illustrations du peintre Robert Lobet.
Sables Dans cette plaquette où les illustrations de Robert Lobet esquissent la nudité fascinante du désert, des illustrations inscrites sur un beau et extrêmement mince papier calque translucide, les deux poètes nous donnent à litre des textes brefs et lapidaires. Salah Al Hamdani inaugure le livre, avec une suite intitulée « L’attente et les choses » écrite en arabe, suivi de sa traduction en français en collaboration avec sa compagne Isabelle Lagny où l’on peut lire ces vers : « (…) et une mère me guette par la fente entre les frontières / Faudra-t-il le frémissement d’un songe/pour que mon appel me conduise jusqu’à elle ? (…) ». On aura deviné que la mère dont le poète est séparé depuis si longtemps est aussi le visage emblématique de Bagdad jamais oubliée. Quant à Marlena Braester, elle nous donne à lire, d’abord dans la traduction en hébreu du poète israélien Ronny Someck, la suite intitulée « Les pèlerins du désert » écrit en français, sa langue d’adoption puisqu’elle n’écrit plus en roumain. Ce long poème évoque pour nous dans une langue resserrée, dépouillée comme les dunes du désert, ces hommes à la vie ascétique, errants ancestraux de ces territoires immuables, seules espaces de liberté pour leur habitus immémorial : « nous, les pèlerins du désert / - les corps tremblants dans leurs contours-/ nos ombres nous précèdent dans la marche / dans sa veillée diffuse / il a soif le désert l’horizon est si proche (…) – l’horizon de la soif nous appelle ». Puisse ce livre d’une connivence culturelle unique, où la langue arabe et la langue hébraïque, réunis par notre langue, chantent à l’unisson par-dessus le tumulte des armes annoncer d’autres rencontres qui raviveront la flamme tremblante d’un fragile espoir de paix entre ces deux peuples déchirés.
"La voix poétique de Marlena Braester est d’une grande transparence ; poète de l’interrogation du réel pouvoir de la poésie, laissant le silence vibrer entre les mots proférés, son écriture fragmentée, parfois brisée épouse un lyrisme contenu, voire elliptique. Un imperceptible voile de mélancolie, comme une brisure intime, se révèle dans ses poèmes : « Il avance dans la voix, il a froid dans les mots, / Son visage passe comme la nuit/dans l’épaisseur de la vue./ Il ne s’approche pas il s’éloigne,/ Pourvu que les mots avancent. »"
Bernard Mazo
Critique et essayiste
Né en 1939 à Paris, Bernard Mazo codirige le mensuel de poésie "Aujourd'hui poème". Il est aussi secrétaire général du Prix Apollinaire et membre de l'Académie Mallarmé.
Parmi ses derniers recueils : La vie foudroyée (le dé bleu, 1999). Il figure dans nombre d'anthologies dont La poésie contemporaine de Serge Brindeau, La nouvelle poésie française de Bernard Delvaille, Histoire de la poésie française de Robert Sabatier, La poésie française contemporaine de Jean Orizet parue en 2004.
Published by ioana geacar [ioanadana] on 2010/1/28 (29 reads)
Alessandro Baricco este cunoscut publicului din România în primul rând prin monologul dramatic „Novecento”, apoi prin romanele traduse în ultimii ani, „Mătase”, „Ocean mare”, „Castele de furie” şi cartea de eseuri „Barbarii”.
Published by Luminita Cristina Petcu [Odessa] on 2010/1/25 (79 reads)
Cîteodată mă dor cuvintele la capătul dinspre nord al iernii, alteori sîngerez sub frînghii de ape şi-mi pare că nu mai aud nici măcar întrebările, pe care de obicei mi le pun singură, ameţită de soare şi regretul de a nu-mi fi de ajuns poteca şerpuită la care duce Karuma.
de mîine mă voi privi din nou în oglindă mai tulbure, mai gri, cu un suflet bîntuit de îndoieli de parcă asta mi-ar fi singura datorie irepetabilă, a failure of feeling, altfel, nimic care să mă deruteze din ceea ce se cheamă un peisaj obişnuit într-o altă ordine, după colţ, pe furiş crengile unor arţari bătrini amestecîndu-se cu lumina într-o formă de fugă la două voci, noi înşine străini în propria-ne viaţă.
dincolo de formele cu care ne-a obişnuit neoclasicismul,simt gustul palmelor tale şi ştiu că ne aparţinem cu ochii închişi pînă la sfîrşit...
Published by Marina Nicolaev [marini] on 2010/1/14 (192 reads)
Adrian Munteanu – Femeie! ... Editura Minerva Bucureşti Colecţia Literatura română contemporană
ISBN 978-73-21-0988-5 56 pagini
Editura Minerva din Bucureşti a lansat la sfârşitul anului 2009, volumul „Femeie...” de Adrian Munteanu, alcătuit din 50 sonete de dragoste şi însoţit de un CD ce cuprinde 20 de sonete în interpretarea autorului. Adrian Munteanu, o voce remarcabilă a radioului românesc, se evidenţiază prin calităţile sale artistice, literare şi organizatorice. Fondator al Cenaclului 19 din Braşov, alături de Adrian Munteanu s-au deschis porţile Literaturii unor scriitori ca: Alexandru Musina, Gheorghe Crăciun, Ioan Pop Barassovia, Angela Nache-Mamier, Simona Popescu ş.a. Dacă debutul său literar este marcat prin anii '70 în paginile revistei „Ex Ponto” din Constanţa, Adrian Munteanu a cultivat o traiectorie discretă, autentică, prin înălţimile Parnasului, de la regie şi actorie, până la basmele în versuri pentru copii (şi aici amintim volumele dedicate celor mici: „Seri cu licurici” volumul I – “Seminţele”, editura Concordia, Braşov, 1999; volumul II – “Darurile”, editura Triumf, Braşov, 2001; volumul III –“Bunătatea”, editura Triumf, Braşov, 2002), sonete creştine alături de grupul muzical Anatoly (CD-ul “Veniţi să luaţi lumină!”) sau vălurile incandescentei muze Erato, concretizate prin volumele "Tăcerea clipei" (Sonete 1), apărut la editura Arania, Braşov, 2005; "Casa fără ziduri" (Sonete 2), Arania, 2006; “Paingul orb” (Sonete 3), Arania, 2007; "Ferestre în cetate" ( Sonete 4), Arania, 2008.
Arta de a seduce Clipa de humă, de a fi parte dintr-un întreg absolut, arta de a fi iubit şi de a iubi, iată elementele constructive ale poeziei de dragoste.
Adrian Munteanu şi-a pregătit temeinic pelerina pubescentă a prozodiei impecabil retuşată melosului său interior, căutând Levantul orologiilor imaculate ale iubirii, prin stranii lumi cu eşafodaje lirice tandre „pe tainele iubirii efemere” unde mirările aflate „la porţile castelului din noi” zidesc „ungher de bine în odăi de miere”. Mitul se articulează în acest spaţiu primordial, acolo unde se deschid labirinturile cerului pentru libaţii delicate, ancestrale „Umple, iubito, cu vin vechi potirul,/Fructul luminii, limpezit de muze” în căutarea „hormonului fericirii”. Chivot statornic „În flacăra dintru adânc de noi”, dragostea dăruită de zei iluminează sufletele îndrăgostiţilor, într-un imaterialism pur, incendiar. Muza poetului este expresia perfecţiunii, idealul însuşi, prin definiţie. Fascinaţia revelaţiei, a femeii iubite, forţa ei interioară ce-i conferă aura ireală a fericirii, este încrustată în „eternul timp al orelor târzii”, al logosului divin.
Sentimentele devin un aeroplancton în care sălăşuiesc făpturile de „înger răstignit”, într-o recrudescenţă astrală predestinată. Metamorfozele însoţesc „căderi de fluturi adormiţi şi uzi” în cetatea ireprehensibilă a iubitei, însoţită de îngeri bizari, aerofagi. Dragostea absolută biunivocă într-o concordă şi tragică oblaţiune este mesajul intim al acestui volum dedicat de altfel în întregime, dincolo de timp unei singure muze ce locuieşte ireversibil Poetul în cele mai adânci fibre ale fiinţei lui din vremea când „tânjea mirarea stinsă în fereşti/Dansau pe jarul clipelor vestale/Dar tu, iubito-n toate nu mai eşti”.
Caligrafia delicată a simţului decorează tabloul erotic printr-o senzualitate aparte, într-un idiotrofism perfect al metaforelor. Sonetul îşi ridică mânăstire iluminând ieromonahul nopţilor de ceară.
Adrian Munteanu este un maestru incontestabil al terţinelor şi catrenelor, un menestrel autentic care revigorează prin explorările sale pline de rafinament şi tandreţe universul sonetului.
Şi aşa cum însuşi profesorul său, regretatul Marin Mincu, accentua în postfaţa cărţii: „În sonetele sale, Adrian Munteanu cultivă ardoarea erotică specifică acelui "dolce stil novo" despre care a vorbit Dante atunci când s-a referit la Guido Guinizzelli. El reuşeşte să menţină treaz interesul cititorului pentru un gen liric revizitat, astăzi, doar de cei mai curajoşi. Nu mă îndoiesc că virtuozitatea sa prozodică va stârni plăcerea îndrăgostiţilor şi nu numai a acestora."
Ilustraţia volumului aparţine tânărului artist plastic Dmitry Brodetsky din Timişoara, a cărei paletă lirică încoronează feeric Poezia. Colaborarea celor doi se dovedeşte astfel, de bun-augur.
Sonetele lui Adrian Munteanu sunt litografii imanente ale sentimentelor autentice prin esenţa lor, corespondenţa, perspectivitatea Muză-Poet fiind organică, profundă. Erato invadează Poetul în cele mai alese simţuri ale fiinţei. Dragostea este îndumnezeire.
Published by Marina Nicolaev [marini] on 2010/1/10 (43 reads)
Jacques Prevert spunea:
Paris est tout petit C’est là ça sa vraie grandeur Tout le monde s’y rencontre…
Și cu toate astea, deși locuiesc de mai bine de 40 ani în acest oraș, deseori mi se întâmplă să descopăr cartiere noi, cel puțin noi pentru mine, tot atât de interesante ca și Parisul turistic văzut și revăzut de milioane de vizitatori în fiecare an. E drept că în general atunci când trăiești într-un cartier sau într-o zonă oarecare a Parisului, oricare ar fi ea, nu ai în principiu niciun motiv de a te duce în altă parte. La Paris fiecare cartier e o lume “per se” în care găsești tot ce vrei. Mai mult, în funcție de gusturile și mijloacele tale, poți alege un cartier snob, cum este al XVI-lea arondisment, boem, cum este Cartierul Latin, “de afaceri” cum e “La Défense” sau magrebin, precum “La Goutte d’or”. Poate de aceea, după mai bine de patru decenii locuind în zona de vest a orașului, îmi rămân atâtea cartiere la celălalt capăt aproape necunoscute. E drept că ani de zile spuneam, mărturisesc cu un oarecare orgoliu colorat de snobism, că mă duceam mai des la Santiago de Chile decât la Bastille! Poate și pentru că, așa cum îl vezi prin ochii turistului grăbit, estul parizian nu pare a prezenta vreun interes artistic sau cultural. Reputate ca fiind cartiere “populare” – eufemism care ascunde lipsa de interes a autorităților conjugată cu mijloacele limitate ale locuitorilor pentru a întreține un patrimoniu altădată sclipitor – aceste zone în general compuse din case mici cu maximum două etaje, au fost abandonate sub pretext de “insalubritate”, în special în anii ‘70 – ‘80, în ghiarele promotorilor imobiliari.
Published by Marina Nicolaev [marini] on 2010/1/9 (91 reads)
Medi Wechsler Dinu la vernisajul expozitiei din octombrie 2008
Muzeul de Arta Constanta
Mai mult decât istoria ne pot surprinde uneori oamenii care o fac şi o trăiesc. Rămânem uneori de-a dreptul uimiţi că generaţii din epoci diferite se mai pot întâlni la modul concret şi că pot comunica direct.
Published by ROMULUS CRISTEA [romuluscri] on 2010/1/8 (74 reads)
Recent, oficialităţi ale statului român au făcut anumite afirmaţii cu privire la includerea proiectului RMGC în programul de guvernare.
Asociaţia „Arhitectură. Restaurare. Arheologie” (ARA) a trimis primului ministru şi ministrului culturii o scrisoare deschisă prin care arăta incompatibilitatea între acest proiect şi păstrarea valorilor culturale ale zonei, valori apreciate de către ICOMOS (organism al UNESCO).
Scrisoarea deschisă conţine o bogată anexă privind subiectul, pentru prezentul articol am considerat utilă aprofundarea acelor aspecte privind neintervenţia din trecutul apropiat a Statului român soldată cu pierderi de patrimoniu, în speranţa că pe viitor acest lucru nu se va repeta.
2007. Asociaţia ARA a depus la Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional – Alba (DJCCPCN-Alba) pe 27 septembrie şi 9 octombrie 2007 un număr de 50 de cereri de clasare pentru
construcţii purtătoare de valoare culturală din comuna Roşia Montana, în unele cazuri se cerea aplicarea procedurii în regim de urgenţă.
Machetă RMGC prezentată la Romexpo în 21 august 2006;
Voilà l’histoire que m’a été dite par un homme, un peintre ouzbek, un beau vieux noueux et sec à la manière d’un fier olivier. Le conteur avait un murmure de voix comme un filet d’eau claire qui s’écoule d’une jarre cassée. Parfois sa parole se faisait sifflement et descendait très loin dans un temps qui aurait pu être hier, demain ou un commencement où le souffle du monde était celui d’un jeune serpent affamé.
« C’était ici ou là ou peut-être très loin même, dans la maison du voisin, d’un ami, d’un frère, d’un pauvre ou du plus riche.
Il y avait un bel homme, ni jeune ni vieux qui avait beaucoup voyagé et connu tellement de femmes, belles, moins belles mais espiègles, blondes comme le soleil, rousses comme le pain sorti du four, sombres comme la prune : toutes les dire, si toutefois il avait pu entièrement se les rappeler, me prendrait des jours et des nuits et je crains le bâillement des étoiles.
« Un jour à l’aube il s’en alla au marché. L’histoire ne pas dit comment mais ce qui est sûr, c’est que, chemin faisant, il rencontra un troupeau de chèvres mené par une femme dont il aperçut à peine le visage. Elle était grande et souple, peut-être jeune, peut-être pas, mais elle répandait autour d’elle une telle lumière qu’on aurait voulu s’y plonger, s’y abreuver, s’y baigner. Elle sentait le lait, celui de ses bêtes, les peaux sur lesquelles elle dormait mais aussi les fleurs dont on faisait usage dans ces endroits-là pour se nettoyer les dents après manger.
Elle ne le vit pas ce qui l’étonna car il n’était pas habitué à passer sans que son ombre ne touche l’âme de celles qui croisaient sa route ne serait-ce qu’un instant et il tenta de la regarder de plus près. Une chevelure abondante couvrait un visage sans nom et seul un sifflement appela les chèvres à s’arrêter sous un arbre. L’homme s’arrêta aussi et lui demanda :
- Que dois-je faire pour te connaître, pour me réjouir de tes eaux et de tes forêts secrètes?
- Tu feras ce que je te dis car moi aussi je veux te connaître et je t’attends depuis la naissance du premier chevreau lors d’un printemps dont je ne me rappelle plus le nom !
Et l’homme rentra chez lui, se fit propre, changea les draps de son lit et dormit six mois en regardant nuit après nuit vers sa maison à elle qui était de l’autre côté du lac. Au commencement, il lui en avait voulu. Pourquoi ne se donnait-elle à lui tout de suite car elle le voulait et ça devait se passer, mais quand ? Et si elle se jouait de moi ? Il ressentait une douleur en bas du ventre, du désir inassouvi et sa belle verge se mit à bouger et se leva, l’empêchant de s’endormir. Il était haine et doute. Il se mis à frotter avec force son sexe, sa respiration se fit haletante et puis il eut honte car elle, elle lui traversa l’esprit. Il ralentit le va-et-vient de sa main, qui finit dans une douce caresse. Il avait pitié de lui-même et de sa verge qu’il aimait pour tout le plaisir qu’elle lui avait prodigué tout au long de sa vie (elle touchait bientôt à sa moitié) et parce qu’elle était tout simplement belle, grande, bien formée et enveloppée d’une peaux rose et veloutée, légèrement ourlée. Quand il eut fini de contempler son membre, il le toucha avec amour, de plus en plus tendrement et voulut de tout son cœur qu’il puisse éclater dans un lieu digne de lui : il sut à cet instant-là qu’il voulait préserver sa substance pour elle, la femme aux chèvres. Il s’essuya avec la main droite, recouvrit son sexe et, une larme au coin des yeux, s’endormit au petit matin tandis que les oiseaux se réveillaient.
Il dormit six mois sur la rive de sa maison à elle. Il choisit un endroit isolé, dans une clairière et organisa une couche de branche et de feuilles. Les nuits passaient, il avait froid, les couteaux et flèches qui transperçaient son ventre cessèrent d’être douloureux et il ressentait du plaisir à la savoir plus près de lui et l’imaginer nourrir les bêtes, se laver, manger. Chaque nuit sa verge se levait et palpait l’air du bois avec son bout humide qui vibrait comme les cornes d’un escargot et illuminait la clairière, champignon phosphorescent sur lequel se posaient des papillons nocturnes. Ils emportaient sur les pattes de fines gouttes de l’homme qui chantonnait pour prolonger son plaisir et sa joie. Il était léger, vaguement fatigué et se roulait autour de lui-même comme un animal pour protéger ce qu’il portait en lui de beau et fort. Nourri par la lumière qui, de sa verge, se répandait dans tout son corps il tombait dans le sommeil et se sentait de plus en plus jeune. Il avait peur de mourir avant la fin mais même la mort lui paraissait douce et bonne.
Six mois jour pour jour l’homme sut qu’elle l’invitait dans sa cour pour vivre et dormir auprès des bêtes. Il étala une âpre couverture sur la paille et vécut au rythme de la pluie d’automne sur le toit. Il devînt indifférent et toutes les nuits se disait que la femme ne méritait pas tout ceci, qu’elle était comme toutes les autres, comme celles qu’il trouverait sans passer par tous ces états. Toutes les nuits il se disait que celle-là serait la dernière et que demain il prendrait la route en laissant cette femme bizarre derrière lui avec ses chèvres sales et malodorantes. Mais tous les matins au réveil il se mettait à espérer et la certitude d’une chose grande descendait en lui, chatouillant son sexe endormi et paresseux depuis qu’il partageait la couche des chèvres. Il était las, fatigué, sale, les yeux entourés de cernes et ne croyait plus ni en lui ni en elle. Un jour, il prit ses affaires et quitta l’étable, déterminé à ne plus y revenir.
Quand il marcha dans la cour il vit la porte de sa maison largement ouverte. Il sentit un tremblement dans ses jambes il hésita, il entra. Un lit propre l’attendait, la maison sentait bon et il pu l’entendre bouger et vivre à l’autre bout de la maison. Un frisson parcourut son corps et ses lèvres s’élargirent en un sourire béat et radieux. Il se sentit beau et fort mais les traces de l’attente ne s’effacèrent qu’au bout de quelques jours quand il vit que personne ne le chassait. Tous les matins une nourriture simple mais saine l’attendait. Il se remplissait de reconnaissance et ce qui s’était logé dans son bas-ventre montait vers la poitrine qui se gonflait dans une respiration ample et libre. Mais voilà, il ne la désirait pas, il l’avait oubliée et dans son bien-être pensait à toutes les autres femmes qu’il aurait une fois cette histoire finie. Il avait oublié sa voix, sa démarche et il lui restait le souvenir trouble d’une masse de cheveux sauvages qui laissaient à peine passer un regard… et quand il pensa ce regard il la voulut : son bas-ventre et sa verge devinrent exigeants.
Un de ses pires jours de douleur, elle le prit par la main, le baigna et le fit dormir aux pieds de son lit. Les semailles eurent lieu, le blé poussait bien, sa respiration et ses mouvements sentaient le vent d’été qui allume le crépuscule. La proximité d’elle le berçait et il voulut prendre son sein dans la bouche, tantôt l’un, tantôt l’autre en cherchant goulûment à se nourrir du lait qu’elle faisait couler sur lui en se caressant elle-même dans le bain. Toutes les nuits il fût au bord de l’éclat et il crut que son sexe allait exploser en vain mais il réussit à s’abstenir et la force et la douceur lui revinrent en même temps.
Toucher lui fût interdit mais elle tua une chèvre, mit la peau dans son lit pour lui. Six autres mois passèrent. Il put porter sa bouche sur cette terre qui attendait et le désir était dispersé en lui du bout des doigts jusqu’à la poitrine. Elle ne parlait pas et il crut bon d’écarter ses jambes pour pénétrer doucement dans son ventre dans le même temps qu’il s’apprêter à absorber son souffle.
A ce moment-là, il se réveilla car depuis le commencement, il avait rêvé à l’ombre d’un arbre sur le chemin du marché au petit matin.
Je vous donnerai peut-être une suite et …….. on peut l’écrire à quatre mains.
Published by ioana geacar [ioanadana] on 2009/12/21 (73 reads)
Ca alţi mari romancieri ai lumii, Herta Müller, cunoscută pentru atitudinea sa civică, morală, ştie să-şi asume şi o atitudine auctorială etică, şi, de asemenea, scrie cu talent şi profesionalism. Urmăreşte în romanul “Animalul inimii “ propria sa viaţă petrecută în România ceauşistă, sentimentele sunt porţionate, spaima şi greaţa provocate de o lume totalitară, de dictator şi caraliii lui torţionari sunt estompate.
Pas revu depuis 1985, « le Bruno », comme on dit dans le Jura ! Le Jura, parce que c’est à Bois d’Amont, village frontalier avec la Suisse, que je l’ai connu alors qu’il était « le meilleur copain » de Luc, mon fils, tous deux élèves au CP de l’école primaire du village, en 78.Fêtes, anniversaires, sorties à ski de fond….c’était Bruno Saulet, vif, dynamique, déterminé (déjà !)
Et puis, comme on dit, la vie nous a séparés. Mais avec l’avènement d’internet et de Facebook, j’ai retrouvé Bruno, 25 ans après, sur les sites de courses à pied, de triathlon, d’épreuves au long cours en tous genres et sur son blog personnel qui relate tous les voyages à vélo qu’il a entrepris à travers le monde, que ce soit vers le Cap Nord ou sur le tour de l’Australie.
Et il y a quelque 20 mois, après quelques échanges en pointillés, voilà qu’il m’invite à l’accompagner sur un morceau de son Tour du Monde à vélo, au départ du pays de Gex, où il résidait, vers l’Europe de l’Est. Avec quelques années de moins, je n’aurais pas dit non, mais l’heure n’est plus à de telles entreprises, malheureusement…. !
Il est alors parti tout seul, le Bruno, comme un grand- qu’il est vraiment- le 19 juin 2008.Un bon routier aux pneus increvables, des sacoches partout, la tente, le porte-bidon pour les bouteilles, surtout, quelques vêtements adaptés au froid et à la chaleur mais faciles à laver et à sécher et c’est parti !
Published by Luminita Cristina Petcu [Odessa] on 2009/12/13 (84 reads)
Am ridicat un zid acolo unde cuvintele tind să devină contrarii şi zăpada nu cade niciodată înainte sau mai tîrziu decit visul unei depărtări în care poţi dispărea ca şi cum ai fi propria ta fantomă la polul opus al lui Don Quijote, dintr-o după amiază înaltă şi plină de soare...
aşa cum sînt lucrurile de cînd lumea şi te afli lîngă cineva care este pe moarte, nu negi ceea ce se întîmplă şi ceea ce simţi din raţiuni de pură complexitate cu nimic mai prejos de florile cireşului umed de rouă, doar că de această dată singuri, fiecare între coperţile sale, înţelegem din ce în ce mai bine că orice răspuns hrăneşte o iluzie, dacă nu cumva un fel de luciditate amară ce se scufundă în sine, pentru sine, şi neîndoielnic, nu poate fi spus decît prin culori după cum nici nu există traducere pentru hîrtia fină, de un roşu palid si o corabie înfiptă în nisip cînd se retrage marea pe urmele paşilor la ceasul asfinţitului...
cîtă melancolie, acum ştiu că-i e dor cu adevărat, la ce mi-ar folosi să mă întorc ?
Pierre Mamier, que certains sur ce Forum situeront facilement, vient de sortir un premier livre qui rassemble quelque 55 récits de courses à pied hors stade, trails et marathons, courues dans nos bons villages et villes du Languedoc et du Midi, des récits consignés sur un site internet de course à pied depuis 2004 et donc rassemblés dans ce livre, surtout destiné à encourager les diabétiques, insulinés comme lui, ou pas ainsi que les non diabétiques, à pratiquer une activité sportive, quelle soit de compétition ou même de loisir.
Published by christian crăciun [christian] on 2009/11/25 (67 reads)
Galele APLER de anul acesta au avut o temă incitantă: Cît costă incultura. Toţi vorbitorii au avut în minte celebra butadă după care incultura costă mult mai mult decît cultura. Dar cum măsurăm acest preţ?
Sunt cel puţin două dificultăţi majore: 1. mărimile sunt riguros incomensurabile, pur şi simplu nu avem o unitate de măsură a culturii/inculturii, respectiv a efectelor sociale; şi 2. Presupunînd că efectele sunt vizibile, identificabile, cuantificabile, dificultatea este marea distanţă în timp între cauză şi efect. O măsură aplicată azi îşi poate arăta urmările peste două decenii. Sigur, se pot imagina analize de tip sociologic, chiar a apărut un sondaj de consum cultural cu rezultate fataliste. Noi am căzut cu toţii de acord că preţul inculturii poate fi imens, dar ca de obicei am vorbit în van. În primul rînd cultura nu se reduce la cultura scrisă, în al doilea rînd, cultura nu mai reprezintă o valoare în plan social. Oricît ar fi de neplăcut să recunoaştem asta. Eram în sală editori şi scriitori şi discuţia s-a purtat în jurul literaturii şi a culturii scrise. Aici intrăm într-un cerc vicios. Pe de o parte, ne-am bucurat cu toţii într-o vreme că suntem postmoderni, socotind că astfel am intrat în rîndul lumii, ne bagă şi pe noi cineva în seamă, avemcarte de identitate şi cod numeric personal. Numai că, postmodernismul implică tocmai nivelarea valorilor, gîndirea slabă, pedagogia non-intervenţionistă, dezavuarea criteriului istoric şi alte chestii care încep deja să-şi arate efectul nefast în socialul nostru cotidian.
Published by ioana geacar [ioanadana] on 2009/11/23 (78 reads)
În „Portretul scriitorului în secol. Eugène Ionesco 1909-1994” Marie France-Ionesco (licenţă în literaturi moderne, masterat în teatrul lui Strindberg, carieră didactică şi jurnalistică) scrie, contrar aşteptărilor, cu rigoare ştiinţifică, aducând dovezi pentru fiecare afirmaţie.
Published by Marina Nicolaev [marini] on 2009/11/18 (96 reads)
În perioada 12-13 noiembrie la Câmpina a avut loc a 11-a ediţie a Galelor Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România, amfitrionul întâlnirii profesionale anuale a reprezentanţilor revistelor culturale şi editurilor membre ale asociaţiei fiind scriitorul Florin Dochia, directorul Casei Municipale de Cultură «Geo Bogza». Au participat oameni de cultură din România, Franţa şi Bulgaria.
Academicianul Nicolae Breban a declarat, în deschiderea manifestării, referindu-se la subfinanţarea culturii, că "şi în situaţii de criză pot fi găsite soluţii pentru literatură" pentru că este necesar "să fie scoasă din şant această căruţă, pentru că trebuie să fie pus accentul pe prestigiul literaturii române". Breban a mai afirmat că "nici în perioada comunistă, publicaţiile literare nu s-au aflat într-o situaţie atât de dramatică din punct de vedere al finanţării". (Ştiri locale - Prahova)
Programul acestei manifestări s-a desfăşurat pe parcursul celor două zile astfel:
Joi, 12 noiembrie 2009 18,00 - Deschiderea lucrărilor celei de-a XI-a ediţii a Galelor APLER Sala Mică a Casei Municipale de Cultură „Geo Bogza” de către preşedintele Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România, Ion Tomescu
18,30 – « Cât ne costă incultura? » Dezbatere – Sala Mică a Casei Municipale de Cultură „Geo Bogza”
Vineri, 13 noiembrie 2009 11,00 - Vizitarea Ansamblului parohial Sfântul Nicolae din Câmpina 18,00 - Galele APLER Casa Tineretului Premiile APLER pentru anul 2008
Juriul Galelor Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România a cuprins o serie de personalităţi din lumea literar-artistică: - Mircea Muthu, critic literar, preşedinte juriului, Vasile Spiridon, critic literar, Radu Voinescu, critic literar, Dorana Coşoveanu, critic de artă, în calitate de membri.
Premiile APLER pentru anul 2008 au fost acordate următorilor: Premiul Editura anului: Editura Timpul, Iaşi, director Cassian Maria Spiridon;
Premiul Revista anului: Revista „Feed Back”, Iaşi, director Daniel Corbu;
Premiul Graficianul anului: Florin Buciuleac, pentru albumul "Tîmpla", Convorbiri literare, Iaşi, 2008;
Premiul pentru critică literară „Dan Alexandru Condeescu”: Emanuela Ilie, "Basarab Nicolescu. Eseu monografic", Editura Timpul, Iaşi, 2008;
Premiul Autorul anului 2008: Florin Mihăilescu, "Critica sau judecata fără sfârşit", Fundaţia Culturală Libra, Bucureşti, 2008.
De asemenea, în conformitate cu regulamentul Premiilor A.P.L.E.R., a fost atribuit Premiul pentru jurnalism cultural pe anul 2008: Mădălina Cerban, Agenţia Mediafax, Bucureşti.
Diploma de Onoare A.P.L.E.R. a fost acordată lui Jean Poncet, pentru merite deosebite în traducerea literaturii române în Franţa.
Un Premiu special alcătuit dintr-un tablou semnat de cunoscuta plasticiană Patricia Popescu precum şi Diplomă de excelenţă s-a acordat, din partea Cercului literar „Geo Bogza” din Câmpina, editor al publicaţiei culturale „Revista Nouă”, doamnei Ioana Geacăr,
pentru volumul „Dictatura auctorială. Eseu despre proza experimentală a lui Mircea Nedelciu”, Editura „Libra”, 2008.
Devenită deja tradiţie, a 11-a ediţie a Galelor Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România s-a bucurat de o largă audienţă.
Serait-ce la magie du mot « marathon » qui fait le succès de cette épreuve remise sur pied par le « Jogging Laverune » ? C’est mon sentiment, en voyant toutes ces voitures remplir les parkings et les moindres espaces de rues dès 9h et cette fourmilière humaine s’agiter dans le parc du château de ce village de la banlieue ouest de Montpellier, aussi « capitale » des cafés Jacques Vabre qui offraient toujours leurs coulées d’air parfumées aux coureurs mais…pas leur traditionnel paquet de café des années passées !
Du parking des tennis, on entendait aussi en arrivant Vincent Diaz, encore de service au micro, dans une forme des grands jours, accumuler sans relâche commentaires et présentations. De quoi un peu faire peur à ceux qui sont habitués aux « coursettes » plus familiales mais de quoi réjouir les organisateurs et sponsors, « Temps Courses » de Montpellier étant encore très présent et soulignant de plus en plus , il me semble, son intérêt pour les événements hors stade actuels.
Le club de course à pied de Villeneuve-lès-Maguelone, « Maguelone Jogging », possédait déjà en son sein, un artiste de talent reconnu, en la personne de son secrétaire, André Lecorre, artiste peintre.
Un deuxième coureur de l’association vient de se placer dans la famille de ces artistes créateurs, en matière de sculpture du verre, c’est Daniel Garcia, qui après avoir été invité à la récente exposition sur « l’Oustal » organisée par « Clair de Plume » à la salle Izzo, a ouvert grand les portes de son atelier à Villeneuve ces jours derniers.
D'entrée, le verre est là!
Sur sa lancée d’un premier Prix du Public et de la Municipalité au récent salon de Grabels et avant de participer à celui de Juvignac, Daniel montre maintenant ses réalisations qui ont pris naissance il y a trois ans avec ce véritable coup de cœur qu’il a eu pour le travail du verre, après une formation auprès de maîtres verriers réputés.
Les 19èmes Foulées des Droits de l’Homme se couraient ce dimanche 8 novembre à Montbazin (34).La tradition a été respectée sur tous les plans : un beau soleil de bon matin, plus de 400 partants sur les deux boucles de 6 et 12km, une bonne trentaine de marcheurs et une organisation impeccable et minutieuse du groupe 48 Sète -Pays de Thau d’Amnesty International qui tenait à l’école stands ouverts aux informations, aux gestes de soutien et signatures. Nous arrivons, Angela et moi à 8h30 car la marche est au programme à 9h chaque année pour Madame. Direction les inscriptions, à l’école, mais avec un petit plus dans les mains cette fois : mon livre « Il court, il court le diabétique » arrivé la veille par la Poste et dont pratiquement un des tout premiers exemplaires dédicacé est destiné au bon Vincent Diaz, le speaker attitré de la course qui est mentionné maintes fois dans le livre, avec sa photo, pour se manifester comme il le fait si sportivement et humainement dans les courses qu’il anime. Nous sortons du parking et quelle est la première personne que nous rencontrons : Vincent, bien sûr ! Séquence émotion avec le livre offert et les suites qu’on peut y donner….
Aux inscriptions, chacun son dossard, le mien étant tout prêt grâce à internet. Le T-shirt « Amnesty » pour Madame et deux tickets de tombola traditionnels (et perdants), eux aussi !
Les marcheurs vont alors partir. L’appareil photo commence à travailler.
Les marcheurs ouvrent les circuits
Dédé Alison, le désormais roi des V4 surgit, toujours aussi en forme après ses Templiers. Puis c'est Daniel, l'autre "Maguelone Jogging", présent sur le 12km qui me tape sur l'épaule et les courses pour enfants sont là. Il faut alors marier photos et échauffement pour les 6km que j’ai choisis cette fois pour être tranquille plus tôt et….souffrir moins même s’il faut aller plus vite sur plus court.
Je croise alors le petit champion frontignanais Brice Cazale, qui survole de sa foulée aérienne la course de 2 km pour les minimes.
Les minimes, pour 2km
Après eux, les plus jeunes s’élanceront courageusement, encouragés par les parents du village et par Vincent Diaz, qui les « échauffe » au départ avec « Ola » et sautillements.
Les petits, pour 1km
Que de coupes pour les heureux récipiendaires!
Un ravitaillement très fourni et apprécié Sur le coup de 10h Vincent et Christophe Morgo, conseiller général du canton de Mèze (et accessoirement vainqueur des récents 100km de Millau !) demandent au peloton compact sur la ligne de départ une minute de silence en mémoire du maire de Bouzigues, organisateur du Trail de la ville, brutalement décédé vendredi soir.Et c’est parti, Angela finissant dans mon dos ses 6km en bonne place… Ca piétine pas mal pendant 500m, vu le nombre de coureurs. Le serpent s’allonge sur le chemin pierreux et montant de la garrigue qui propose un panorama sur Sète et le bassin de Thau. Quelques senteurs de thym au passage puis la seule descente vers le premier ravitaillement (que je saute) au carrefour de la séparation des deux circuits. J’ai mon rythme régulier mais il baissera quelque peu dans les trois ou quatre montées qui vont se succéder vers l’arrivée. Sûrement un vétéran 3 me passe ; je le tiens, le repasse mais il aura le dernier mot en finissant 50m devant moi dans la montée de l’arrivée. Je constaterai après, dans le classement qu’il était 4è V3 et moi 5è….sur 5 !! Aïe ! Meilleur classement que d’habitude (76è sur 144) mais dernier V3 quand même, avec 31mn28 ! Le T-shirt après la ligne : tiens ce n’est plus « Amnesty » mais « Hérault Sports » ! Tant pis pour la pub d’A.I. alors …Angela m’attend avec le verre de l’arrivée et me dit que Vincent, à l'arrivée de la marche, lui a demandé de parler du livre au micro, ce qu’elle a fait d’autant plus volontiers que tout est parti de son idée.
Une photo des premiers du 12km, le vainqueur Renaud Herde étant le frontignanais qui monte dans l’échelle des cadors en ce moment puis comme d’habitude, nous ne traînerons pas trop, les podiums n’étant plus au programme des dimanches !
Le vainqueur, Renaud Herde, de Frontignan, à droite et son second, Walter Hapard, en blanc
Et puis il y a le restaurant qui nous attend, pour fêter un tas de choses mais surtout l’anniversaire mon coach préféré…. ! Côté glycémies, si j’étais à 1,13g au lever, le matin, encore après un repas d’anniversaire la veille, j’étais à 1,39g à midi après la course. Chiffres au beau fixe, comme le ciel !
C’était soi-disant l’automne dimanche dernier aux Foulées de St- Jean -de- Védas, c’était toujours l’automne ce 25 octobre à Castelnau- le- Lez…avec le printemps en plus ! Le fait de revenir une heure en arrière, peut-être ?! Le plaisir était alors multiple en prenant la A9 ce matin, pour la banlieue est de Montpellier.
L’engagement était réglé en deux clics sur internet dans la semaine et le numéro de dossard est aussitôt sorti. En arrivant sur l’avenue de la Monnaie(oui, oui !)plus qu’à présenter le certificat et les 8€ dans ce Palais des Sports qui trône sur les hauteurs de Castelnau.
Le café d’accueil est dans l’entrée, servi par des dames qui ont manifestement joué le jeu de la fête.
Une exposition organisée par l’association « Clair de plume », en collaboration avec d’autres associations locales comme « VASI-JV » se tient à la salle Izzo jusqu’à ce dimanche 1er novembre. La thématique retenue est plutôt originale et inhabituelle et il fallait y penser, il s’agit de l’habitat traditionnel d’hier, d’aujourd’hui et de demain, d’où le nom de l’exposition : « L’Oustal d’ici et d’ailleurs ».
Published by Luminita Cristina Petcu [Odessa] on 2009/10/30 (116 reads)
Dumnezeu i-a facut pe oameni verticali, pentru ca ei să poată vedea Cerul. Pe mine viaţa mă face să simt uneori că stau cu capul plecat în pămînt, deşi Cerul este deasupra mea un fel de astrogramă, în faţa căreia cuvintele se chircesc de neputinţă în cumpănă cu drumurile atît de parfumate ale poeziei parnasiene şi iată că lucrul de care mă temeam se întîmplă clipa se sparge, se preface în ceea ce pierd neîncetat, o tăcere pe care-o simt dincolo de auz în cele mai îndepărtate unghere cum ar fi fost, cum trebuia, cum s-ar fi cuvenit să fie deşi e drept că nu mai ştiu ce caut dar ştiu foarte bine ce vreau, n-am altă izbăvire, trebuie să înţeleg totul, cu inima arsă de soare deasupra dealurilor...
Dacă poţi avea acces direct la realitate, ce rost mai are să emiţi supoziţii asupra tuturor nedumeririlor?
Un peu plus confiant en partant pour ces 10km des Foulées d’Automne à St -Jean -de- Védas, ce dimanche 18 octobre, car j’ai fait deux sorties dans la semaine, et elles s’étaient bien déroulées. Par contre j’ai hésité à m’engager pour Clapiers le samedi après-midi, de façon à « évacuer » la course avant le bon repas chez des amis de Montpellier, le soir. Mais ma femme ayant exprimé ses préférences pour repas et course le lendemain, ça n’a pas forcément facilité les choses, avec le retour à une heure du matin et une digestion et une glycémie bien plus « lourdes »( 3,50g au réveil !!!) que d’habitude. Et puis ma photographe a choisi de rester au lit dimanche matin! En l’enviant, je suis donc parti seul pour St Jean, distant de20km de Frontignan. Soleil mais que 11° au thermomètre : finies les chaleurs matinales des mois précédents ! Enfin l’automne, sec, mais l’automne, celui des Foulées…. ! Qui ont attiré, comme d’habitude, la grande foule. J’estimerai à près de 300 le nombre de partants sur le 5 et le 10km ; nous serons une quarantaine de plus, en vérité. Sur le parking, devant le collège, je me retrouve à côté d’une équipe de jeunes triathlètes. Bruyants, parlant haut, appuyés sur ma voiture et la secouant sans cesse, bien sûr pas de regard ni de bonjour de leur part, leur dialogue ne tournant qu’autour des premières places à prendre, les temps records à faire et la présence de Marocains…Bien sûr, je n’avais aucune place là-dedans ! Ils ont beau chercher une épingle nourrice pour leur dossard, que je n’en propose pas, même si j’en ai toujours dans mon sac, vu le grand intérêt qu’ils portent à leur « vieux » voisin…. !! Heureusement, en matière de communication, arrive le bien sympathique Bruno Chetail, l’ancien président historique de « Jogging Castelnau », qui « tracte » pour les Foulées Castelnauviennes de dimanche prochain 25. Sourire, échanges… :le manque à gagner avec les voisins est mille fois comblé. J’avais l’idée préconçue que ça ne marcherait pas pour mon dossard. Courrier parti le lundi( ave le bulletin distribué la veille à St Jean de Cuculles) mais téléphone et boîte mail bloqués toute la journée et limite d’inscription dépassée. Je me disais alors qu’ils recevraient le courrier avec le certificat, encaisseraient le chèque, mais me diraient le dimanche « Ah non, rien reçu… ! », pour me faire réinscrire, avec 2€ en plus. Total : 14€, pas seulement pour moi mais aussi pour ceux qui avaient procédé de la même manière. Ce que j’aurais donc refusé et je serais parti avec un vieux dossard et sans scrupules puisque j’étais de toute manière en règle. Mais non. A l’énoncé de mon nom, le dossard est tout de suite sorti. Ouf et mille excuses !
Je sors alors l’appareil photo, car la première course pour enfants s’apprête à partir. Deux photos, puis plus rien !
Published by Marina Nicolaev [marini] on 2009/10/21 (83 reads)
Apărută la Editura Clapas din Franţa în anul 2007, cu prefaţa a doi scriitori din Montpellier – Anne şi Frédéric Miquel, cartea de poeme „Dolor” a poetei Angela Nache-Mamier se poate înscrie cu uşurinţă în „căsuţa mendeleeviană” a literaturii de atitudine socială, a luptei pentru adevăr în genul cunoscutelor trasee deschise de un George Coşbuc sau Octavian Goga în poezia română a primului sfert din secolul 20, cu inerente schimbări de macaz dată fiind tema inedită asupra căreia poeta bate monedă nouă: viaţa nomazilor de etnie romă în mileniul III.
Published by ghilimescu [ghilimescu] on 2009/10/20 (112 reads)
Constantin Virgil Bănescu (1982-2009)
14 august 2009, orele 11. Calc pe trotuarele stradelelor liniştite din spatele Liceului Ienăchiţă Văcărescu din Târgovişte cu ochii subjugaţi de culoarea violetă pură a florilor de zorele care au năboit parcă, astăzi, într-adins toate zăplazurile din jurul clădirilor pe lângă care trec. Nu ştiu cu exactitate adresa casei Bănescu, dar paşii mă poartă până în faţa unei maşini-platformă trasă pe trotuar şi drapată cu un covor de casă pe care stau atârnate două fotografii şi un portret excepţional în cărbune cu BOBIŢĂ. Într-unul din cadre, cu părul în norânduială, poetul abia ieşit din copilărie; în celălalt, Constantin Virgil Bănescu, neguros, sub o pălărie cu boruri largi din altă lume, o imagine recentă, fixată de ochiul aparatului de fotografiat probabil la Colocviul Tinerilor Scriitori din 15-17 mai 2009 de la Alba Iulia.
St Jean de Cuculles ! Au nord de Montpellier, au pied du Pic Saint Loup. De nouveau un beau soleil estival dans un ciel bleu languedocien.
Encore un petit village où j'aimerais habiter
Une course que j’ai faite il y a cinq ou six ans et que j’avais envie de refaire. Pour essayer de revenir un peu plus dans le coup, pour tester de nouveau mon genou et faire tout simplement une course l’après-midi, à l’heure de mes courses quand j’étais coureur cycliste.
Ces 8è Foulées du Pic Saint-Loup s’annonçaient donc sous de meilleurs auspices donc, puisque j’avais fait deux petites sorties dans la semaine. Ma femme aussi était du voyage-« pour conduire en revenant », toujours prévoyante qu’elle est !-Et au besoin, prendre quelques photos pendant la course…
Nous sommes arrivés à 14h30, pour un départ à 16h. Bien du temps alors pour musarder, observer, prendre des photos et se préparer sans hâte.
Claude Gandrie, ici à gauche, dans le Musée-Galerie d'Evy.
Nous avons appris le décès, le 9 septembre, de Claude GANDRIE, chirurgien dentiste à Avranches(50). Claude GANDRIE avait 76 ans et était l'époux d'Yvonne Gandrie, autrement dit "EVY", l'artiste frontignanaise bien connue ici sur notre forum, qui possède à Frontignan plage son beau Musée-Galerie ouvert au public à la Bergerie. Claude était la discrétion même, amateur d'arts, de littérature et de poésie. L'équipe du Forum n'a pas été sans le croiser au cours des expositions organisées par Evy ou à celles, nombreuses, où elle a participé. Il était aussi la gentillesse même, père de trois filles et d'un fils et 11 fois grand-père. Il vient donc de laisser une grande famille et de très nombreux amis. Il a été inhumé dans l'intimité familiale le14 septembre, dans la Manche. Tous ceux qui le connaissaient adressent à Evy et à sa famille toutes leurs condoléances les plus sincères.
1. E o muncă bunicică, nici mai murdară, nici mai grea ca altele, ideală ca să faci yeni rapid şi sigur. De dimineaţa până seara prospectezi asteroizi, forezi, extragi minereu, vorba vine de dimineaţă sau de seară, pentru că în Centură lumina curge izbită de bulgări metalici, un şvaiţer muşcat de un mucegai alb pufos. Mie-mi place mai mult şi mai mult cum roveru’ se lipeşte de insulele plutitoare ca un păianjen de apă graţios, după foraj un zvâcnet spre altele, atenţie mare să nu deranjăm ordinea solară, un impuls acolo unde nu trebuie şi ar începe marele pinball, proiectând meteoriţi în toate colţurile sistemului solar, ai putea rade o metropolă pe Terra cu un hectar din ăsta, ţintit cu boltă, aşa că grijă mare la asteroidare, râdea Kat cu dinţişorii violeţi, ultima modă în pensiunile de la periferia Centurii. Colierul de hematit plutind în cască, ochişorii bătrâni, şi mie mi-e mai aproape ca stelele rânjind prin cerul găurit, mai aproape ca planeta îmbâcsită de pe care evadasem pentru marele pot, ca transpiraţia de pe frunte când Bab s-a tras înapoi să privească mai bine ceva-ul iridiscent pe care-l ţinea de parcă l-ar fi fript prin mănuşile polimerate.
- Uatăhelizdet? gâfâie Bab şi mă aplec să mă uit şi eu.
- De unde l-ai zdrelit, frătuc? ţin minte că aşa am zis, sunt sigur de asta.
- Era încastrat pe jumăte în piatra silicată. Chiar eu l-am desfăcut din gangă. Roca asta e la fel de veche ca sistemu’ solar. Chestia asta nu are cum să fie aici! Out-of-place-artifact!
Kat vine şi ea, tropăind pe catalige ca o omidă de Pluton.
Bab ne arată artefactu’, apucându-l cu vârful degetelor, de parcă dintr-o clipă-n alta obiectul s-ar putea replica ameninţător, schimbat la faţă într-o dihanie nemiloasă.
- Arată ca un ciocan din „The Wall”, glumesc eu, dar mai sofisticat, cumva ca o statuie tehno.
- Ba ar putea fi un tren de aterizare pentru un robot-cercetaş, îşi dă Kat cu părerea.
- Sau o unealtă pierdută de cineva. Uite cum se-mbucă segmenţii la capătul ăsta. Înăuntru e un mecanism. Să-l desfacem şi mă prind eu la ce serveşte. Sper să nu-mi rămână şuruburi după montare, râde Bab.
- Şi dacă e o bombă. O cursă infernală pentru fraierii ce îndrăznesc să tulbure somnul unei mumii de extraterestru.
- Hi ho… Paranoic ca întotdeauna… râde Kat cu dinţişorii pâlpâind. Ai ceva de pierdut? Uite! Răsare Terra… La orizont, orizontul de asteroizi ce vâslesc ca nişte balene dormind, se vede o minge albăstruie, de care mai că nu ne pasă la ora asta…
Il me fallait absolument faire un test pour mon ménisque qui me titillait depuis le 13 septembre. N’ayant alors rien fait depuis trois semaines, il fallait me lancer, « pour voir » et les 22è Foulées de Balaruc, à cinq minutes en voiture de chez moi étaient l’occasion idéale pour se bouger de nouveau, même si, étonnamment, les chiffres de mon diabète ont vraiment été bons pendant cette période de repos.
Je m’étais engagé sur le 10,8km, le 5km restant pour moi un super sprint qui m’a souvent réussi, grâce à mes départs rapides, mais la forme n’est plus la même et comme j’aime bien ce parcours de Balaruc, je voulais le refaire, avec dans l’esprit le secret espoir de faire moins d’une heure pour être rassuré….sur mon genou.
L’accueil à l’école de voile est agréable, le cadre de l’étang de Thau et du Mont St Clair, déjà ensoleillé, y ajoutant leur sourire.
Le T-shirt offert est celui du casino de Balaruc. Bravo la pub mais bon, casino-même si l’on n’y fume plus- et course à pied, ça fait deux, quand même.
Published by Marina Nicolaev [marini] on 2009/10/4 (306 reads)
L'histoire secrète de «L'Archipel du goulag» Imagine: Pierre Bolton Montaj: Claire Collin Cu participarea: Public Senat, Histoire, RTL TV1 Belgique, TSR
În data de 3 octombrie 2009, Asociaţia „La Maison Roumaine - Casa Română” din Paris a organizat o seară dedicată lui Aleksandr Soljeniţîn prin proiectarea filmului documentar „L'histoire secrète de «L'Archipel du goulag», având ca invitat pe unul din realizatori, Jean Crépu. "L'histoire secrète de «L'Archipel du goulag»" este un film încă necunoscut în România. Sperăm că autorii vor fi contactaţi de televiziunile existente în vederea difuzării acestui film şi în România.
Filmul documentar realizat în septembrie 2007 de francezii Jean Crépu şi Nicolas Miletitch cuprinde ultimul interviu acordat de Aleksandr Soljeniţîn/Aleksandr Solzhenitsyn/Alexandre Soljenitsyne şi dedicat tuturor celor care l-au ajutat până la sacrificiul suprem să realizeze cartea „Arhipeleagul Gulag” apărută la Paris în 1973 în limba rusă şi care a fost tradusă în toate limbile şi publicată în peste zece milioane de exemplare.
Unul dintre cei mai mari disidenţi ruşi Aleksandr Soljeniţîn (11 decembrie 1918, Kislovodsk - 3 august 2008, Moscova), scriitor şi istoric, cel care a reuşit să dezvăluie prin întreaga sa operă, sistemul concentraţionar sovietic, şi a arătat lumii întregi victimele comunismului din fosta URSS, a fost laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1970 şi expulzat în 1974 din URSS. În 1990 Aleksandr Soljeniţîn a fost reabilitat de Gorbaciov şi s-a reîntors în 1994 în Rusia. În 2007, Aleksandr Soljeniţîn primeşte Premiul de Stat rus, când a declarat: "La sfârşitul vieţii mele, pot spera că materialul istoric (...) pe care l-am colectat va intra în conştiinţele şi memoria compatrioţilor mei".
Published by Luminita Cristina Petcu [Odessa] on 2009/10/4 (147 reads)
Plutesc, prin dimineţile inimii tale din perspectiva statuilor care-şi dorm încă, singurătatea atinsă de cer în mod esenţial acolo unde totul rămîne veşnic, în ciuda eforturilor de-a zîmbi ostentativ numai la gîndul că eşti rodul unei stări, de la celălalt capăt al vernisurilor încît uiţi cu desăvîrşire că dragostea mă face o femeie frumoasă cu piele de levantin, după Praxitele piese care mă emoţionează profund, în sfîrşit împăcată cu toate cu durerile, cu zeii şi cu mîinile mele, ca o dovadă, neaditivată de căinţă, în lucrurile cele mai dragi...
Je n’étais sans doute pas le seul ce dimanche 13 septembre, à faire ma « rentrée course à pied » à St Gely du Fesc. Depuis les Eléphants d’Hannibal à Vic-la-Gardiole, le 25 juillet, pratiquement rien à mon actif, avec cette chaleur d’août qui a fait tant transpirer même sans bouger….
St Gely donc, à 10km au nord de Montpellier, là où est décédé Georges Brassens, d’où le nom du vaste complexe sportif où nous avions tous rendez-vous pour « les Km de St Gely », non précisés puisqu’il y en avait d’abord pour toutes les catégories d’enfants, puis les 5 et les 12 pour les adultes.
Parti à 7h45 de Frontignan alors, sous un ciel clair et un soleil paresseux au lever, une première émotion au rond-point de l’Hôtel du Département de Montpellier où une voiture pile sec en plein virage. Mais pourquoi ? Eh bien pour laisser passer trois derniers canards un peu lourds à l’envol pour rejoindre les copains en train de les attendre sur la pelouse attenante !!!
A 8h30, il y a encore bien de la place sur les parkings proches du départ. Le briefing des bénévoles commence. C’est du sérieux ! Et la couleur jaune annonce encore un soleil de la même couleur…. !
Published by Marina Nicolaev [marini] on 2009/9/23 (109 reads)
Editura Cadmos, 2008 ISBN 978-973-88557-6-2, 112 pagini Format 23/31, 80 lei
În toamna anului 2008 a fost lansată la Bucureşti cartea «Palatul Patriarhiei - de la Camera Deputaţilor la Casa Bisericii», autor prof. dr. ing. Nicolae Şt. Noica, ex-ministru al Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului în perioada 1996-2000.
La realizarea volumului «Palatul Patriarhiei - de la Camera Deputaţilor la Casa Bisericii», au colaborat Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Părinte Daniel, arhitecţii Peter Derer (capitolele «Palatul Patriarhiei. Prezentare urbanistică», «Arhitectura interioară») şi Cristina Ţurlea («Incusiune in culisele unui proiect», «Ştefan Burcuş – arhitect, al doilea antreprenor al lucrărilor palatului (1911-1914»). Lectorul acestei cărţi este Stelian Ţurlea.
Cunoscut şi pentru studiile sale referitoare la istoria construcţiilor din România, prof. dr. ing. Nicolae Şt. Noica, a mai publicat o serie de volume de gen precum «Lucrări publice din vremea lui Carol I» Editura Cadmos, «Din istoria construcţiilor româneşti. Emil Prager - un model», (cu o prefaţă de prof. univ. Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României), Bucureşti, Editura «Maşina de scris, 2004, «Banca Naţională a României şi personalităţi din istoria construcţiilor» - editura «Maşina de scris» 2006. Vă mai menţionăm că Nicolae Şt. Noica, în calitate de nepot al filosofului Constantin Noica, a publicat de curând în 2009 «Neamul Noica», deja mediatizat, însă această ultimă carte face obiectul unei alte prezentări.
Absolvent al Facultăţii de Construcţii Civile şi Industriale din Bucureşti, Nicolae Şt. Noica a deţinut funcţiile de inginer inspector de specialitate la Institutul Central de Cercetare şi Proiectare Construcţii (1988-1990), la Inspectoratul de Stat în Construcţii şi a fost cadru asociat la Facultatea de Construcţii Civile şi Industriale - Catedra de Statica Construcţiilor (1972-1990). În perioada 1996-2000 a guvernării CDR, Nicolae Şt. Noica a fost ministru al Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului (1996-2000). Ca inginer, Nicolae Şt. Noica a participat la elaborarea unor proiecte de anvergură, printre care amintim şantierul naval de la Olteniţa. Este profesor asociat la Universitatea Tehnică din Constanţa. Dincolo de cariera sa pofesională, vă precizăm că Nicolae Şt. Noica este membru al Adunării Naţionale Bisericeşti şi al Consiliului Naţional Bisericesc.
«Palatul Patriarhiei - de la Camera Deputaţilor la Casa Bisericii», prezintă istoria construcţiei Palatului Camerei Deputaţilor, ce a devenit abia în 1996 Palatul Patriarhiei. După datele documentare privind construcţia sa, Patriarhia ridicată în 1906 pe Dealul Mitropoliei este opera arhitectului Dimitrie Maimarolu (1859-1926), cel care studiază arhitectura la Şcoala de Arte frumoase din Paris, şi obţine în 1885 diploma de arhitect al guvernului francez dar care se reîntoarce în ţară unde va activa în corpul serviciului tehnic al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice sau ca arhitect cu propriul său cabinet. Începând cu anul 1948, Palatul Patriarhiei a fost sediul Camerei Deputaţilor, iar mai târziu, într-un interval de 50 de ani, clădirea va aparţine Marii Adunări Naţionale şi abia din 1990, redevine sediul Camerei Deputaţilor. În anul 1997, Camera Deputaţilor se mută în Palatul Parlamentului, construcţia din Dealul Mitropoliei revenind Patriarhiei Române.
Cartea este un document elaborat cu deosebit profesionalism prezentând toate aspectele legate de inginerie, arhitectură, istorie a unui monument de arhitectură pe care merită să-l facem cunoscut urmaşilor. Construcţia proiectată de arhitectul român Maimarolu reprezintă expresia a ceea ce domnitorul Barbu Ştirbei definea: «Patriotismul nu stă în cuvinte sonore, ci în lucrări străduitoare şi de îndelungată răbdare». Nicolae Şt. Noica descifrează cu îndelungată şi neostoită pasiune paginile de aur ale inginerilor şi arhitecţilor români din veacul trecut, peste care nu trebuie lăsat colbul uitării. Sunt pagini de carte din care trebuie să desprindem talentul incomparabil al constructorilor români, patriotismul acestora de înaltă ţinută precum şi necesitatea reală de a păstra vie amintirea lor şi a realizărilor acestora care au ridicat la înalte cote profesionale România modernă.
În finalul acestei succinte prezentări, portretul autorului făcut de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Părinte Daniel cu ocazia lansării acestui volum extrem de valoros din punct de vedere documentar: «Competent şi pasionat, înţelept şi patriot, Domnul ministru Nicolae Noica a adunat cu hărnicie date şi imagini despre acest edificiu, a antrenat şi pe alţii să o facă, pentru a putea prezenta istoria şi valoarea arhitecturală, structurală şi artistică a acestui Palat, devenit, în mai multe privinţe, simbol al culturii şi spiritualităţii noastre româneşti din timpul Domniei Regelui Carol I al României. Felicităm pe autor şi pe colaboratorii săi, şi totodată rugăm pe Hristos Domnul să le răsplătească dragostea şi dăruirea de sine arătate în această lucrare de omagiere a unor mari arhitecţi şi ingineri români de la sfăşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Binecuvântăm pe toţi cei ce vor citi această carte cu folos în cultivarea iubirii de frumos şi recunoştinţă pentru făuritorii de valori perene.»
«Palatul Patriarhiei - de la Camera Deputaţilor la Casa Bisericii» - iată o carte-emblemă pentru cultura şi civilizaţia românească, pe care imperios o recomand pentru biblioteca dumneavoastră.
Published by Marina Nicolaev [marini] on 2009/9/6 (114 reads)
Despre Mihaela Şchiopu nu se poate vorbi īn cuvinte palide şi veştede ca frunzele, toamna, ea nu poate fi văzută impersonal, ca un articol de dicţionar...S-a născut la...A absolvit la clasa...A expus...Premiile pe care...
Pentru că Mihaela Şchiopu ne oferă merele de aur din Gradina Hesperidelor, trecānd de la visele penelului la materialitatea arhitecturii cu graţia curbei catenare continue, pod suspendat īntre aer şi lut, ea construieşte cu cărămizi de ulei, acril, tempera, acuarele, creion, cărbune, edificii de gānduri modelate īn matricile elipselor şi hiperbolelor concretului. Jocurile sale cromatice sunt de o admirabilă simplitate. Guaşa sau uleiul sau te! hnica de gravură conferă creaţiilor sale o senzaţie de prospeţime şi o lumină care īi aparţine. Economia mijloacelor vine din mai celebrii săi īnaintaţi formaţi la şcoala de la Barbizon sau dintr-o lectură şi mai abstractă a bucuriei de a vorbi prin culori sau non-culori a maeştrilor Pacea sau Baba... Mihaela Şchiopu este o melodistă a culorii şi o poetă care pluteşte peste realitate filtrānd prismatic lumea īn lumina Prieteniei.
Prin expoziţiile personale a aşternut \"Scrisori către tine\", dragă cititorule, oferind, cu iubire, o \"Mostra di grafica\" sau īntrebānd, retoric, īn limbajul vaporos al nuanţelor \"Ce mai taci Gary?\", atunci cānd \"Zilele de carton ale toamnei\" conturau, rotund, un vis auriu la marginea căruia se profila figura de neuitat a etnografului Irina Nicolau...Irepetabila Irina Nicolau... plecată de ! şapte ani ”să mănānce nori” şi căreia! nu īi p lăcea să vorbească despre moarte...La un timp după plecarea ei spre nori, pictoriţa o căuta cu sunete de lumini şi umbre, la Galeria \"Simeza\": īi dedicase o expoziţie de gravuri numită, simplu, \"Irina\"... Era ea, īn ipostaze grafice, rămānānd mereu \"Dincolo de tristeţe\", cu un umor reţinut chiar, aşa cum am cunoscut-o cu toţii, cu ”Vorbiri” de neuitat, pline de sevă, despre \"Casa\" ţărănească tradiţională ca despre dumnezeiasca matcă a geniului uman. ”Irina m-a īnvăţat, dacă vrei, să iubesc oamenii. Poate de aceea m-am implicat īn programul adresat tinerilor seropozitivi cu vārste de peste 16 ani, „Promisiune pentru viitor“.
Cei pe care i-am cunoscut eu sunt foarte talentaţi şi foarte gentili. Dacă le spui că te doare un degeţel, se interesează de degeţelul tău, cānd ei au probleme! le de pe lume, tratamentul lor este mai greu decāt citostaticele, seara le e rău, sunt priviţi cu īndoială şi sunt suspectaţi. Uneori trebuie să răspunzi la fel şi fel de īntrebări...O fată m-a īntrebat: de ce īţi place de mine? Pentru că sunt bolnavă de SIDA ? Şi am avut curaj , că eram pe Messenger şi i-am zis: Da, şi pentru asta, pentru că eşti altfel decāt restul lumii, pentru că ai o anumită profunzime. Dar e foarte greu să răspunzi le īntrebarea: de ce a trebuit tocmai eu să trec prin aşa ceva ? De mici sunt traumatizaţi, de la tratamentul īn sine pānă la tratamentul societăţii... Să mai īmblānzeşti spaima asta cumva, să īi faci să īnţeleagă că se poate trăi şi altfel şi că poţi supravieţui chiar omeneşte... Să lupţi la fel cum luptă ceila!lţi, dar cu īncă o mie de lucruri īn plus. Unii sun!t parăsiţi, iar unii sunt luaţi īnapoi de părinţi, pentru bani... Doctorii de la Babeş sunt foarte omenoşi. Vin la ei oricānd au probleme, īi vizitează, īi īncurajează...
Ce le dai, ce īţi dau şi cum mergeţi mai departe ?
Vom face o expoziţie la care ei nu pot participa. şi, cu toate astea, sunt nişte fiinţe de o gentileţe şi de o putere extraordinară. Să vrei să faci ceva cānd nu ştii ce urmează māine, e un lucru care te umple de admiraţie. E un fel şi de a-ţi veni īn fire şi de a-ţi vedea lungul nasului, de a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru tot ce ţi-a dat. Trebuie să fii īntre ei ca să īnţelegi ce īnseamnă, sunt izolaţi, respinşi, sunt medici stomatologi care refuză să-i trateze, nu īşi găsesc locuri de muncă, nu sunt acceptaţi...Sunt comun! ităţi care īi resping. Visul meu ar fi să īnchiriez o casă īn care să poată lucra şi să poată fi ajutaţi. Cel mai teribil personaj e un ţigan extrem de talentat pe care dacă l-aş vedea că intră la facultate aş fi foarte fericită. Am īnţeles că l-au părăsit părinţii la patru ani şi a rămas īn spital şi, mai tārziu, o femeie de servici l-a īnvăţat să citească. O fată a şi intrat la facultate, la Arte şi am fost foarte īncāntată. Ca oricare om, ai nevoie de o perspectivă īn viaţă şi faptul că ei reiau cursul normal al vieţii īi ajută extrem de mult. Voi scrie cāte o carte despre fiecare, numai că nu vor apărea cu numele lor, ci doar cu desenele şi cu poveştile lor care sunt absolut cutremurătoare.
Īn ce speri ?
Am ! o prietenă, soţia lui I.D. Sārbu, care este fermec&#! 259;toar e. Cred că secretul farmecului ei este că i-a iubit pe cei din jur. Acesta e, după mine, secretul fericirii. Nu zic că asta īmplineşte totul. Dar īţi transformă, cumva, viaţa. Secretul longevităţii sau secretul binelui este trăitul prin alţii. Dacă trăieşti singur, eşti īnchis īn disperările tale. Irina Nicolau m-a īnvăţat să iubesc oamenii. Am descoperit o mulţime de prieteni care au colaborat cu ea īn foarte multe proiecte. Ea face parte din categoria oamenilor cărora le sunt recunoscătoare că i-am īntālnit. Mi se pare un mare noroc de la Dumnezeu să fi trecut prin viaţa ta nişte oameni pe care să nu-i iubeşti cu condiţia sāngelui, pentru că suntem rude, ci pur şi simplu pentru că meritau iubiţi.
Mihaela Şchiopu nu poate fi văzută impersonal, ca un articol de dicţionar: n&#! 259;scută la 3 iunie 1962, īn Bucureşti, director artistic al cotidianului \"Ziua, grafician al Editurii \"ZIUA\" şi al revistei \"Romānia literară\", picturile sale putānd fi regăsite īn nenumărate colecţii particulare din lume, chiar şi īn aceea a regelui Mihai I al Romāniei. Mihaela Şchiopu trăieşte prin ceilalţi: ”De 1 iunie a venit la mine un copilaş care avea o tumoră sub un ochi. Copiii ceilalţi mi-au spus foarte timid: ”ai grijă că nu vede”. El a zis că vrea să-i desenez o inimioară pe mānă, pe care nici n-o vedea. şi m-am speriat, la un moment dat, avea o baveţică la nas şi la gură şi respira foarte greu. Şi, cānd colo, a venit mama lui, a dat la o parte baveţica şi el rādea īn hohote. Pentru asta, zău, dacă nu merită să īi vezi īn fiecare zi. Şi, dacă rāde un copil, rāsul lui te bucur! ă mai mult decāt zece tablouri la un loc.”
Published by Marina Nicolaev [marini] on 2009/9/6 (110 reads)
Michael Rosenfeld Gallery October 30 – December 20,2008
Recently, the Michael Rosenfeld Gallery became the exclusive representative for the estate of California artist Irving Norman (1906–1989); in a mini-retrospective/resurrection, the venue is displaying nine large oil-on-canvas works and six drawings on paper from the 1940s through the 1980s.
Irving Norman, “The Draftee,” (1982). Oil on canvas. Courtesy of Michael Rosenfeld Gallery, LLC, (New York).
Irving Norman’s oversized paintings are multi-layered visions of urban hell, featuring myriad Munch-like “Scream” faces crammed into coffins and masses of bodies locked in bondage, often dwarfed by giant machinery and military weapons. Paradoxically, the work is also imbued with optimism, implying a belief that these tumultuous images could be catalysts for social reform.
Born Isaac Noachowitz in Vilnius (then part of the Russian Empire, now Lithuania) in 1906, Norman emigrated to the United States in 1923 and became a barber in Monticello, New York. He joined the Young Communist League and remained affiliated with the Communist Party until 1939. He didn’t begin to create art until he was in his thirties, after experiencing the Spanish Civil War (he had joined the Abraham Lincoln Brigade as a machine gunner), when dark visions spilled out into highly detailed panoramas that brutally recounted the inhumanity of armed conflict, the inequity of capitalism, and the tyranny of the moneyed elite.
Published by Marina Nicolaev [marini] on 2009/8/28 (230 reads)
Călin Sămărghiţan - «Fardad» Editura PRINT ATU Sibiu ISBN 978-973-8827-3-7
În 2009, Editura PRINT ATU din Sibiu a editat o carte intitulată «Fardad» sub semnătura lui Călin Sămărghiţan, cunoscut organizator al «Serilor artgotice» literare unde sunt invitaţi scriitori din toată lumea. Călin Sămărghiţan a debutat anterior în 2002 publicând volumul de versuri «Aşa cum este, nu este».
«Fardad» este structurat în două tablouri: «Fata din livadă» (unde sunt selectate scrieri din perioada 2008-2009) şi «Turnul de fluturi» (în care sunt prezentate creaţiile sale din perioada 2005-2009).
Deşi autorul doreşte să propună cititorilor o ordine a lecturii, trebuie să luăm în considerare şi posibilitatea de a evada dintr-un peisaj-simbol pentru a păşi dincolo, spre celălalt cadru liric, într-o comunicare biunivocă a sensului poetic acordat într-o singură şi generoasă partitură. Structural, volumul este atipic, poemele în proză alternând cu versuri albe, concentrate la maximum stilistic.
Liniştea însăşi se materializează dintr-o altă dimensiune spirituală şi peste ea se imprimă sonor marginea unei lumi interioare numite exotic ca rezonanţă, Fardad, cu tot arsenalul mistic în favoarea unei intrepretări voit literale. «Voi aştepta în prag/ziua când deşertul va inventa pentru mine/fântâni./Mări cu delfini» (Voi înota cu delfini. Fardad).
Dar ce lume nouă se ridică, experimentând trecutul aici, acum, unde «în ochii mei/ marea nu s-a odihnit» (Scrisoare către un prieten)?
«Fata din livadă» alunecă dintre lumini dincolo pe celălalt tărâm atât cât să se ştie «incredibil de frumoasă. Dar nu avea chip» (Fata din livadă IV) pentru a deschide spaţiul cronofag acolo unde «Dimineţile sunt mai reci şi nici soarele nu-ţi mai ajunge la tâmplă»(Fata din livadă –veriga lipsă).
Poemele primului tablou se decupează eludând geometria raţiunii, devin proiecţia intrinsecă dintre cosmic şi imaginariumul său populat de o singură făptură, ce pare să se multiplice în cele mai mici detalii, compoziţia lui amintind de «Sărutul» lui Gustav Klimt de la începutul secolului trecut. Fata din livadă niciodată cunoscută celorlalţi, tinde să se devoaleze din acest puzzle strălucitor, purtând o notă discretă de lirism şi profunzime.
Într-un alt registru filosofic, «Turnul de fluturi» poartă enigma propriului său Babel imanent din care se aud reverberaţiile trecutului «când amintiri trec în departe/ridici pe ţărmul uitării/un turn de fluturi./Zideşti în el/un ochi întors spre înapoi» (Când nimic nu rămâne). Este o lume ezoterică prin care profanul nu găseşte decât corabia deşertăciunilor, acolo unde îşi «trăieşte o clipă de lut/agăţată de oase/ca formă a lumii» (Despre om). Galaxiile întredeschise din jocul de întuneric-lumină au o «Grădină a Ochiului,/cu sori în loc de petale,/şi garduri de stele despărţind/veşnicii de veşnicii nepătrunse» (Despre Univers).
«Turnul de fluturi» este un edificiu, un compozit organic al marilor întrebări şi răspunsuri lăuntrice, oglindire însingurată a propriului Eu, unde până şi «Singurătatea ta se va preface/în coloană de templu» (Nu mă voi mai întoarce).
Chiar dacă umbrele tinereţii îmbracă haina elegiacă a idealului în contemplarea vie «Doar tu mă mai cauţi, doar tu mă mai lepezi/sunt ţie pădure cu zilele repezi/singurătăţile tale/doar de mine sunt pline/tinde-ţi mâna, mâna dreaptă/inima ta dreaptă peste mine» (Cântecul pădurii către cel ce moare în frunzele ei), nu trebuie uitat niciodată că «Moartea este a ta a celui dinlăuntru» (Antielegie), inexorabil destin, pentru că «Nu fierul fiarei vă va ucide,/ci fiara din voi.» (Nolite timere – Nu vă temeţi).
Poeziile lui Călin Sămărghiţan au atmosfera din portretele lui Gustav Klimt şi reprezintă ceea ce secesiunea vieneză a fost la vremea ei –un « art nouveau » de factură poetică, despre care sigur, vom mai auzi prin tomurile «foamei de înger». Textele lui au o calitate rar întâlnită: se cântă nu numai prin ritm ci şi prin emoţie. A-i deschide volumul de versuri este ca şi cum ai intra într-o catedrală gotică, în sensul arhitectural al expresiei şi sunetele de orgă se propagă prin ogivele înalte, în valuri, precum mareele din alte arhipeleaguri.
Călin Sămărghiţan deschide cartea sufletului său spre miracolul Poeziei şi «ne spune Cuvântul/din dreapta Celui Ce Este» (Despre arborele cosmic) şi ne îndeamnă, însetat de setea aceasta: «Apa pe care o beau/e doar lacrima lunii/şi nu e sângele/crucii/vreunui sfânt»(Poesis) pentru că Poezia este însăşi dumnezeirea din noi.
Published by Marina Nicolaev [marini] on 2009/8/23 (136 reads)
Paul Barba-Negra & Félix F. Schwarz – «Symbolique de Paris - Paris Sacré, Paris Mythique» Data apariţiei: 17/06/2004 ISBN: 9782914119313 Editor: Huitième Jour Dimensiuni: 18X24 cm 158 Pagini Preţ: 20 euro
Editura «Huitième Jour» din Paris a publicat în 2004 «Symbolique de Paris - Paris Sacré, Paris Mythique» de Paul Barba-Negra şi Félix F. Schwarz. O carte epuizată din care, totuşi, am obţinut un exemplar.
Specializat în antropologie şi simbolism şi atras de filosofie, Félix F. Schwarz este autorul unor cărţi precum: «Symbolique des cathédrales - Miroirs de l'univers», «Symbolique des cathédrales. Visages de la Vierge», «Symbolique de l'Egypte - Naissance de la spiritualité» (în colaborare cu David Bordes) ş.a. El este coautor al seriei televizate «Architectures et géographie du sacré» alături de Paul Barba-Negra.
Paul Barba-Negra sau Paul Barbăneagră, s-a născut în 11 februarie la Isaccea, România, fiind absolvent de medicină şi cinematografie (IATC) la Bucureşti în 1957. Stabilit la Paris din 1964, Paul Barba-Negra este un cunoscut cineast, autor şi realizator de filme documentare de scurt şi lung-metraj cu tematică legată de tradiţie şi modernitate, pentru o serie de canale de televiziune franceze.
Este deosebit de cunoscut documentarul său dedicat lui Mircea Eliade: «Mircea Eliade et la Redécouverte du Sacré», iar în 2000 a fost publicat la editura Polirom volumul «Arhitectură şi geografie sacră. Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului» în traducerea lui Mihaela Cristea si Marcel Tolcea.
A obţinut Marele Premiu pentru scenariu în 1976 pentru filmul Versailles Palais-Temple du Roi Soleil la Festivalul Internaţional al Filmului de Artă (International Festival for Art Films).
În primăvara acestui an, Institutul cultural român din Paris a omagiat personalitatea lui Paul Barbăneagră şi cu prilejul împlinirii a 80 de ani de viaţă a organizat Festivalul “Arhitectură şi geografie sacră” la Halle Saint Pierre din Paris.
Aşa cum s-a menţionat în pliantul festivalului unde am fost şi eu invitată, au fost prezentate „şase documentare din cele 13 ale serialului omonim realizat pentru televiziunea publică franceză în anii ‘70 şi ‘80 ai secolului trecut. Barbăneagră este discipol al lui Mircea Eliade căruia i-a şi consacrat pelicula „Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului“. El este un ambasador peste timp al Tradiţiei, un mesager al invizibilului ce transpare în marile creaţii umane. Reims, Paris, Grecia, Mexic, Egipt sunt etapele itinerarului ce urmăresc triumful spiritului, revelat în perfecţiunea arhitecturală. Operele expun totodată o concepţie despre rostul şi piatra de încercare a omului modern: regăsirea sacrului.”
«Symbolique de Paris - Paris Sacre, Paris Mythique» prezintă o interpretare a geografiei sacrului, în care «actul simbolic este fondatorul identităţii» unei naţiuni. De la individual la colectiv, conştiinţa apartenenţei la o cultură este tipic civilizaţiei umane, gradul de emancipare o dă însăşi evoluţia acelui popor. Există o reală aspiraţie spre divin în fiecare piatră din Paris, în sensul constructiv al cuvântului, unde gestul simbolic devine «metatemporal» de la fundaţie până la devenirea sa. «Cheia simbolică a unui oraş se decriptează şi se aprofundează de-a lungul geografiei lui sacre», pentru că, aşa cum menţiona şi Platon, oraşul este permanent în strictă relaţie cu universul, acordat în cele mai mici detalii.
Ce este geografia sacră? De la Cuzco din Peru, Pataliputra din India, Roma bulversantă a civilizaţiei romane până la Parisul luminilor, totul este construit în raport cu omul şi sensul divin al originii sale. Ce semnificaţie poartă Champs-Élisées în raport cu istoria profeţiilor Apocalipsei? Ce importanţă simbolică are catedrala Notre-Dame al cărui plan în cruce se regăseşte încadrat perfect în intersecţia axelor Cardo şi Decumanus ale oraşului înşuşi, ce valoare mistică pentru întreaga creştinătate au cele trei roze cu vitralii ale catedralei Notre-Dame, iată întrebări care îşi găsesc răspunsul în paginile acestei cărţi.
De la Philippe Auguste la Catherine de Médicis sau Napoleon, de la Le Notre la Haussmann, oraşul construit pe cele şapte coline aminteşte de o altă forţă mistică menită să deschidă porţile universului. Rotirea vizibilă şi invizibilă a cetăţii se datorează unor factori de natură divină, ceea ce face ca ea, cetatea să devină inexpugnabilă.
Şi totuşi, «între Notre-Dame şi Défense traversând Louvre, Concorde şi Etoile, umanitatea l-a expulzat pe Dumnezeu din istoria lui». Ce este Apocalipsa în conceptul unui oraş, ne vor explica în detaliu cei doi autori.
Viziune sacră şi viziune profană dincolo de frontierele cunoaşterii umane, iată invitaţia pe care ne-o propune Paul Barba-Negra şi Félix F. Schwarz în strădania lor de a dezvălui tuturor geografia sacră a Parisului, unic în lume, «Oraşul-martor al marii metamorfoze a Istoriei» aşa cum spunea Henry Montaigu.
«Symbolique de Paris - Paris Sacré, Paris Mythique» reprezintă o revelaţie din punct de vedere simbolistic, al interpretării Sacrului, un abecedar arhitectural al civilizaţiei umane.
Un petit garçon de 4 ans en veste et cravate, amoureux d’Oum Kalsoum et jaloux du portrait de son mari, David Ben Gurion qui croit dur comme fer que les gazelles boivent de l’arak en tétant leurs mères…c’est Ronny Someck, « le vétéran de la jeune génération des poètes israéliens ».
Ronny, vous émigrez d’Irak âgé seulement d’1 an et demi et vous avez attendu l’adolescence pour vous considérer israélien à l’instar de vos camarades de classe..
C’est vrai, j’étais ce petit garçon habillé comme un gentlemen, et ma découverte du jardin d’enfant a pris subitement fin le jour où ma grand-mère me découvre en veste et cravate en train de jouer dans un bac à sable !! Ainsi jusqu’à l’école primaire, je passais mes journées dans les cafés, mascotte aimée des hommes de la famille et circulait de table en table au milieu des fumeurs de narguilé et des buveurs d’Arak. A l’époque les cafés s’ornaient de deux immenses tableaux posés côte à côte de Ben Gurion et d’Oum Kalsoum comme trônaient à la maison les portraits de mes parents et de mes grands parents. C’est ainsi que j’ai mis très longtemps avant de comprendre qu’aucun lien marital n’unissait ces deux figures ! La gazelle est le premier animal que mon regard d’enfant a su reconnaître…celui dessiné sur toutes les étiquètes d’Arak. Il y a encore autre chose : j’ai grandi au milieu d’une multitude de langues. Tout autour de moi, chacun parlait une langue différente, le français, l’anglais, le ladino, l’arabe, le yiddish, et un peu l’hébreu. Mais ce qui me frappait c’est que cela ne gênait personne et tout ce monde là s’entendait à merveille..
Le français faisait donc partie de votre environnement mais vous ne le parlez pas, je crois ?
En fait l’intelligentsia juive en Irak se partageait en deux camps, les pro-anglais et les pro-français. Evidemment avec une véritable aversion d’un camp sur l’autre ! Ma propre famille était ainsi divisée mais il y a autre chose : nous connaissons l’influence de la France en Israël jusqu’en 67 et si je n’ai pas pratiqué la langue elle-même j’ai toujours été empreint d’une profonde francophilie. Ma participation au salon du livre de Paris a été pour moi un événement considérable, c’était plus qu’une joie c’était relier le présent à mon enfance et aux inclinations de ma propre mère. Je suis traduit dans près d’une vingtaine de langues et la France a souvent été le lieu de rencontres fondatrices, en particulier avec Abdul Kader El Janabi, poète irakien exilé en France.
Le livre que vous avez publié ensemble, Nés à Bagdad a reçu une ovation lors de sa sortie en 1998.
En fait, cela tient d’un miracle télévisuel : Bernard Pivot a présenté le livre lors d’une de ses émissions en le citant comme l’un de ses coups de foudre et le lendemain, l’éditeur était en rupture de stock !!!
C’est une erreur d’orthographe qui vous consacre poète ?
Oui. A 16 ans je faisais partie du club de Maccabi Tel-Aviv et je m’imaginais comme un grand footballeur. Un jour, j’ai écrit un billet à une jeune fille de la classe dont j’étais amoureux et en me relisant, je me suis rendue compte que je venais d’écrire un poème. Totalement surpris par cette rédaction, je me surpris encore en écrivant un deuxième, puis un troisième jusqu’à faire déborder une boite à chaussure. J’ai compris que je devais faire quelque chose. J’ai adressé quelques poèmes au responsable littéraire du Ma’ariv. Deux semaines sans réponses quand en ouvrant le journal je découvre en première page l’un d’entre eux, sauf qu’il n’était pas de moi. L’auteur s’appelait Someck et mon nom alors était Someh.
Ronny, nous avons eu envie de vous inviter à l’Institut français pour cette édition spéciale du Printemps des poètes autour du rire en poésie car vous êtes par excellence celui qui, du particulier à l’universel nous donne à voir, avec humour, tendre ou caustique les faces cachées d’une réalité qui sans cela nous étranglerait.
J’ai deux inspirateurs, Bertold Brecht et Jacques Prévert. Longtemps, Prévert a été considéré par ses contemporains comme une sorte de trublion amusant et léger. Aujourd’hui seulement on lui reconnaît combien il était finalement sérieux et inscrit dans une réalité dont seule la poésie pouvait l’alléger. Voilà c’est un peu ainsi que je pense ma poésie. On peut parler des conflits qui agitent notre région en faisant des articles, moi je préfère parler de la douleur et de l’angoisse en faisant sourire mes lecteurs. Une manière de ne pas oublier, d’être plus fort peut-être. Vous savez, j’aime me penser à la manière de Marcel Duchamp, il disait : « La poésie, ce n’est pas un Institut de beauté »
Vous avez publié plus d’une vingtaine de recueils, enregistré une dizaine de disque, reçu de nombreux prix. La nouvelle génération nous laisse voir des poètes talentueux, et il n’est pas surprenant de rencontrer des audiences de centaines de personnes lors de soirées poésie ici en Israël. Comment vous l’expliquez ?
C’est vrai. Pour moi, l’origine est l’hébreu. Cette langue qui a si longtemps dormi n’en finit pas de se renouveler, nous en cernons à peine les contours. Mais le poète, c’est comme dans les films de western, vous voyez le pianiste, celui dont on ne connaît pas le visage et qui n’aura d’autre fonction que d’être là, passé les portes à tambour du saloon. Sans lui, ce n’est pas un western et bien le poète, dans la cité, c’est le pianiste du saloon !
Ronny Someck, merci beaucoup, nous vous retrouverons le 23 avril, à 20 heures à l’Institut français aux côtés de la poétesse Marléna Braester dont vous êtes le traducteur en hébreu et qui vient de traduire les poèmes de votre récent recueil en français, Constat de Beauté, éditions PHI, collection Graphiti. Ce sera aussi l’occasion de redécouvrir Jacques Prévert et Jean Tardieu, qui n’auraient pas boudé vins et fromage qui agrémenteront cette édition spéciale du Printemps des poètes à l’Institut français !
RONNY SOMECK est né à Bagdad en 1951 et, jeune enfant, a immigré en Israël. Il a publié 10 recueils de poèmes, ainsi qu'un livre pour enfants avec sa fille Shirly (Le bouton du rire). Ses poèmes ont été traduits en 39 langues. Des recueils ont été traduits en français, arabe, catalan, albanais, italien, macédonien, yiddish, Croate, Napali, anglais. Il a reçu le Prix du Premier Ministre, le Prix Yéhouda Amichaï pour la poésie hébraïque, le "Prix des poèmes du vin" accordé en 2005 dans le cadre des Soirées Poétiques de Struga, Macédoine et le Prix de poésie Hans Berghhuis 2006 dans le cadre du Festival international "Les Nuits de la Poésie" de Maastricht, Hollande.
Livres publiés en français:
Nés à Bagdad (avec Abdul Kader El Janabi), Paris, Editions Stavit, 1998. Traduction: Michel Opatowski.
Constat de beauté, Luxembourg/Québec, Editions PHI, Collection Graphiti, 2008. Traduction: Marlena Braester.
L’artiste Evy Grandrie a présenté à Frontignan-plage, lors des trois jours d'"Artway", un Atelier inédit dans son musée bien connu dans la région
Les visiteurs, très nombreux cette année, ont apprécié les choix de qualité de cette infatigable créatrice et son îlot de culture au bord de la plage frontignanaise.
Evy Grandrie : L’artiste excelle dans l’art contemporain, actuel, qui a choisi de ne pas représenter fidèlement le réel, la photographie étant là pour ce faire.
Evy Grandrie, dans son art, s’essaye à d’autres formes et propose des expérimentations nouvelles et des idées conceptuelles
Verand’art est cet atelier d’art sous forme de mini-galerie que Angela et Pierre Mamier ont installé sous leur veranda pour présenter des artistes Roumains et Français.
Ils ont alors pu recevoir bon nombre d’amis connus ou moins connus dans le monde artistique, tous de vrais amoureux de la création artistique sous toutes ses formes.
Léa Ciari : Pour l’artiste la liberté d’expression est primordiale .Elle est sensible aux divers comportements de la couleur et du geste.
Une énergie vitale anime son corps et son âme vers des toiles inspirées et lumineuses « couleur soleil ».L’artiste déforme le réel avec lyrisme, crée des métaphores et son imagination riche fait ressortir l’essentiel mélancolique de chaque thème choisi avec finesse.
L’artiste part d’un émotionnel pur. Ciel et terre, soleil et lumière, l’enfance, l’histoire de l’humanité trouvent leurs places dans ces toiles lumineuses
Les « correspondances » ne sont pas superficielles; elles deviennent des cosmogonies lyriques tendres et harmonieuses.
Cette épaisseur poétique renvoie à un univers nostalgique et magique.
Léa Ciari expérimente la profondeur et l’épaisseur de la couleur; elle peint « le luxe , le calme et la volupté » à sa façon et donne envie de toucher la chair attachante de ses tableaux.Les départs sont « en lenteur » et mènent à un univers rêveur. Cette peinture abstraite cherche avec l’instinct de la nouveauté les limites du champ pictural.
Antoinette Danescu :
Une artiste pour laquelle l’art est un miroir complexe par le biais duquel elle peut exprimer ses opinions artistiques hors des sentiers battus.
Le renouveau stylistique est le mode qu’elle a choisi pour approcher la réalité.
Elle fait partie des artistes qui lisent, visitent, comprennent, cherchent, focalisent leurs sujets et essaient d e se surpasser. C’est une façon de prendre une position artistique, une attitude complexe et vraie, qui n’a rien de provocateur pour autant.
Dans la pratique de l’art elle est très libérée des contraintes classiques des représentations et s’oriente parfois dans des voies à première vue hermétiques aux non-initiés.
L’art d’Antoinette Danescu contient un manifeste artistique propre à celui d’une artiste soucieuse de modernité qui fait un lien entre les valeurs universelles de l’humanité ; c’est un art conceptuel qui arrive à procurer des sensations fortes avec ses couleurs ,des collages de textes littéraires et une confrontation d e l’artiste avec la mémoire collective d e l’humanité.
L’artiste lie l’art à la vie, à ses dimensions philosophiques, réfléchit à l’art, à l’éphémère et à la durabilité d’une œuvre d’art.
Sa technique est très personnelle et surtout laisse deviner que c’est quelqu’un qui consacre l’essentiel de son temps à perfectionner sa technique artistique et à faire des recherches sur les matériaux.La spontanéité du lyrisme intime et l’objectivité mystérieuse du hasard ne s’annulent pas , se confondent et donnent une puissance expressive à son art , d’une rigueur et d’une richesse intérieure indéniables.
Bogdan Georgescu :
Un peintre discret et secret.Dans son art le culte de la couleur est omniprésent et surtout son intérêt pour les arts-déco.
Ces couleurs donnent aux lieux un esprit de fête dans la jubilation de la création
D’un tableau à l’autre l’imaginaire fort de l’artiste est en harmonie avec ses couleurs qui l’inspirent et lui offrent le prétexte de chercher des expressions et des couleurs sous des angles toujours plus forts.
Les lieux et les êtres sont perçus comme un entourage mystérieux et l’acte d e peindre devient extase.Un peintre qui promet au service des symboles et des mystères propres à son tempérament volcanique.
Cindrel Lupe :
Un graveur, artiste du silence ; ses gravures laissent songeur et font réfléchir .L’artiste est contemplatif, philosophe et son crayon fin trempe dans la réalité la plus incendiaire mais aussi dans la magie et l’imaginaire le plus pur.
Il parvient à restituer la magie du monde. L’art pour lui est catharsis et l’onirisme l’influence même dans les tableaux où la réalité d’une dictature devient paroxysme hallucinatoire.
Son art dégage une puissance vitale dans les traits et le résultat mène souvent à des métaphores osées et remarquablement humaines.
Les lignes des dessins sont évocatrices du sang versé pendant une dictature sanglante.Cette inquiétude, cette émotion se montrent redoutables et témoignent d’une atmosphère de triste mémoire.
D’autres dessins respirent le calme et l’intimité, la jubilation de la vie..
Ses lignes dévorent la vie et la dessinent avec un appétit où se mêlent amour , religion, tradition, souvenirs d’enfance, fureur de vivre et solitude douloureuse.
Patrick Geoffroy :
La peinture de Patrick Geoffroy est un acte d’amour déchirant, cri palpable et silencieux devant les angoisses existentielles.
La poésie et son lyrisme sobre sont inséparables dans sa peinture à la fois tendre et ombrageuse.
C’est un peintre poète d’un lyrisme sobre et élégant .Toute sa peinture n’est qu’une immense réflexion et l’artiste choisit le noir et le blanc, couleurs obsessionnelles qui racontent quelques nœuds existentiels humains explosifs.
Les liens entre le temps, la préhistoire, l’écriture, la sculpture, mènent à des peintures sculptées d’une manière expérimentalement osée.
L’artiste fait des montages profonds, des liens philosophiques entre le temps, l’espace et la pensée.
Le peintre se noie dans l’infinité des plans, crée les séquences d’un film, fasciné qu’il est par la richesse des couleurs de la croûte picturale.
La « pellicule » est épaisse ; il nous fait ressentir le poids du Temps, la profondeur des segments de l’histoire du monde ; il nous balade hors du temps avec ses montages mentaux, des allusions fines culturelles, des tombes funéraires et des manuscrits écrits sans délimiter le champ pictural qui se déploie avec une liberté fulgurante.
Les paysages intérieurs sont harmonieux et en accord magique avec une symphonie intérieure qui fascine .Ce peintre si complexe montre un attachement profond au merveilleux et au spirituel.
auteur de l'article :Angela Nache Mamier photos Pierre Mamier
La începutul anului 2009, Editura Vinea a editat în colecţia Vinea Internaţional sub coordonarea Ioanei Ieronim, volumul de versuri bilingv francez-român «Absens. Alphabet poétique. Alfabet poetic» al poetei Marlena Braester.
Absolventă a Facultăţii de filologie din Iaşi şi doctor în lingvistică în 1991 la Université de Paris VIII, Marlena Braester este preşedinta Asociaţiei scriitorilor israelieni de expresie franceză şi membră în Comitetul director al Centrului de Cercetări privind Poezia Francofonă contemporană a Universităţii din Haifa (CRPFC), fiind coordonatoarea Atelierului de traduceri poezie. Este redactor-şef al cunoscutei reviste « Continuum » al Uniunii Scriitorilor Israelieni de limbă franceză şi membră în Comitetul director al redacţiei revistei Centrului de Cercetări privind Poezia Francofonă «Poésie et art», publicaţii pe care le-am întâlnit în fiecare an la Saloanele revistelor francofone de la Paris, unde de altfel, am avut deosebita onoare să o cunosc.
Este cunoscut de-altfel că dintre obiectivele literare ale Marlenei Braester fac parte promovarea si traducerea creaţiilor lui Benjamin Fondane, Amos Oz, Ronny Someck ş.a. Dintre traducerile realizate de Marlena Braester amintim: Catherine Durandin, «O moarte românească», roman, Galaţi, Ed. Porto-Franco, 1993 (traducere din franceză în română: «Une mort roumaine», Paris, Ed. Guy Epaud, 1988); Amos Oz, «Să nu pronunţi: noapte», Bucureşti, Ed. Univers, Romanul Secolului XX, 1997 (traducere din ebraică în română אל תגידי לילה); Amos Oz, «Cutia neagră», Bucureşti, Ed. Univers, Romanul Secolului XX, (traducere din ebraică în română קופסה שחורה - La boîte noire), 2002 ; Ronny Someck, «Constat de beauté», Ed. Phi, 2008 (traducere din ebraică în franceză) ; Raquel Chalfi, «Caméléon ou le principe d'incertitude», Ed. L'arbre a Paroles, 2008 (traducere din ebraică) ; Miron C. Izakson, «L’homme connaît toute nostalgie», poèmes, trad. par Colette Salem, Isabelle Dotan, Marlena Braester et Michel Elial, éd. Caractères, 2008 (traducere din ebraică în franceză).
Veţi întâlni creaţia poetică a Marlenei Braester editată deja în volumele: «La Voix, Elle», poèmes, Paris, Ed. Caractères, 1993; «Absens», poèmes, Paris, Ed. Caractères, 1996; «Oublier en avant», poèmes, Ed. Jacques Brémond, 2002: Premiul Ilarie Voronca (Rodez, France, 2001) ; «Pjesme», Zagreb, Croatian P.E.N. Center Publisher, 2005; «La lumière et ses ombres», poèmes, Ed. Jacques Brémond, 2006: Premiul « Hélène Jacques-Lerta» (Clermont-Ferrand, France) ; «Uitarea dinainte » (traduction en roumain de Oublier en avant), ed. Vinea, Bucureşti, 2007; «Désert aveugle» (carte bibliofilă ilustraţia Irene Scheinmann), poèmes, Ed. Transignum, Paris, 2008; «Absens», (traducerea în română a volumului «Absens»), poeme, ed. Vinea, Bucureşti, 2009; «Presque-v'île», poeme, în curs de apariţie 2009, Ed. Caractères, Paris; «Lichkoah et ma ché'ykré» (לישקוח את מה שיקרה) (traduction en hébreu de «Oublier en avant»), poeme, în curs de apariţie Tel Aviv în 2009, Ed. Even Hoshen. De asemenea, poemele Marlenei Braester au fost publicate în următoarele antologii: «Livre pauvre, livre riche», anthologie établie par Daniel Leuwers, Ed. Gallimard, France, 2008 ; «Poésies de langue française. 144 poètes d’aujourd’hui autour du monde», anthologie établie par Stéphane Bataillon, Sylvestre Clancier et Bruno Doucey, Collection «Anthologie Seghers», Editions Seghers, France, 2008 ; A sea of voices – «Women poets in Israel», Edited by Marjorie Agosin, Sherman Asher Publishing, USA, 2008; « La voix de la Méditerranée » - Anthologie établie par Maithé Valles-Bled, Editions Clapas, France, 2008 precum şi în « Ultima generaţie, primul val », Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2005.
Marlena Braester este invitată la numeroase festivaluri internaţionale de poezie din Belgia, Franţa, Italia, Spania, USA, România etc. Este de menţionat că poemele sale au fost la rândul lor publicate în engleză, arabă, spaniolă, italiană, portugheză, croată, rusă, ebraică şi bineînţeles, română.
În anul 2003, Marlena Braester a fost decorată de către guvernul Franţei cu distincţia Ordre des Palmes Académiques în grad de Chevalier. Les Palmes Academiques au fost instituite iniţial în 1808 de Napoleon, iar în anul 1955 au devenit prin decret, Ordre des Palmes Académiques având gradele de Chevalier, Officier şi Commandeur, oferindu-se atât la nivel naţional cât şi internaţional, unor personalităţi contemporane de excepţie, pentru servicii aduse culturii franceze. În 2009, Marlena Braester a primit în cadrul Ambasadei României din Tel Aviv, premiul Fundaţiei culturale „Haim şi Sara Ianculovici” care se oferă pentru « descoperirea, recunoaşterea, încurajarea şi recompensarea autorilor şi creatorilor de limbă română, originari din România ».
Traducerea în limba română a volumului «Absens. Alphabet poétique. Alfabet poetic » este realizat de Marlena Braester, iniţial versurile fiind compuse în limba franceză. Volumul original, deja publicat în Franţa, este «Absens», poèmes, Paris, Ed. Caractères, 1996.
Un text compus într-o altă limbă decât cea maternă păstrează o prozodie particulară dar capătă o altă sonoritate în traducerea sa ulterioară, indiferent cine o realizează. Marlena Braester a încercat prin propria traducere să refacă tot acest eşafodaj al originalului pe care şi l-a propus într-un ritm cât mai apropiat de cel iniţial. Şi aceasta este artă, pentru că Marlena Braester ne propune în primul rând, prin «Absens. Alphabet poétique. Alfabet poetic » un concept estetic asamblat în mesajul final «Nihil sine Arte» : «Nimic fără Artă».
Ce este «Absens. Alphabet poétique. Alfabet poetic» ? Înainte de toate, reprezintă un cod imuabil sentimental într-un spaţiu atemporal al Intimului. Însuşi sensul titlului din limba latină «Absens» propune devoalarea implicită a unei o anumite atitudini interioare în relaţia interumană şi se sugerează, de-o manieră literar-stilistică abordarea, analiza de la A la Z a factorului generator dintr-un anume absenteism printr-o lipsă cronică de participare afectivă la interioritatea cuplului.
Versurile în limba franceză au calitatea de a fi elaborate perfect pe o structură minimalistă, metagrafică, într-un proces conştient de amplificarea stărilor sau/şi contextului, printr-un vector kladologic atent dozat interlocutorului imaginar.
Modalitate deloc simplă de a-l percepe şi motiva ideatic pe Celălalt de lângă tine cu tot angrenajul său existenţial, scenografia sentimentelor ce nu se pierd invariabil în desuet, de a-i imprima ritmul tău interior spre o metamorfoză incertă, pasivă, latentă, pentru că «L’equilibre n’est qu’une ligne/qui les sépare/-il n’est pas dans cette parole» - «Echilibrul nu e decât o linie/care le separă/-el nu e în cuvântul acesta.» (T)
Există o resemnare aproape patologică în toată această imposibilitate de a comunica, prin spaţiul mărit brusc în arhitectura cuvintelor dintre două respiraţii, până la disperare: «Et cette maison que n’habitent que des murs/blancs –le temps traverse les murs/Chambre./Des éclats d’ombre dans les coins. /Ombres et respirations.» - «Şi casa asta nelocuită/decât de pereţii albi/– timpul traversează pereţii -/cameră – cioburi de umbre prin colţuri/umbre şi respiraţii/» (C). Singurătatea se materializează de-a lungul pereţilor, creşte malign ca într-un tablou de Giorgio de Chirico, deformându-se, căutând un spaţiu delimitat metafizic unde obiectele nu mai au aceeaşi funcţionalitate, împrumută angoasa celor care au trecut prin ele, le-au atins. «Se taisant-/silence panique/s-accrochant aux mots prononcés./ Aucune trace de son; visage figé; dans l’air,/nul écho de voyelle, nulle syllabe ne s’atarde» - « Tăcând,/tăcere-panică,/agăţându-se de cuvintele pronunţate déjà./Nici o urmă de sunet».
Emoţiile au inerţia lor, o autonomie tragică, îşi modifică singure structura, se absorb în propria plasmă conceptuală: «La nuit qui monte en nous, dit-il, /nous y sommes noyés.» - «În noaptea care creşte în noi, spunea,/suntem ca înecaţi». (F). Sentimentele se repliază în propriile cavităţi atemporale «Réveil des rythmes, le matin./Chaque rythme se regarde dans une miroir convulsif./La nuit se retire dans les rides de son visage.» - «Dimineaţa se trezesc, unul câte unul, ritmuri. /Fiecare ritm se priveşte în oglindă/spasmodic./Noaptea se trage în ridurile chipului.» (M), sentimentele se îmbracă în convenienţele de zi cu zi, devin aparent opace, «Plus près de lui car c’est l’heure ou il n’apparait pas » - « Mai aproape de el fiindcă e ora la care nu apare» (W)
Chiar dacă interioarele absorb personajele, dezvoltându-se paradoxal o claustrofobie şi necesitate atroce a doar unuia vis-à-vis de celălalt, enigmatică şi indisolubilă dependenţă, exteriorul la rându-i, devine brusc traumatizant «Dans la foule je ne vois que lui./Je commence a voir.» - «În mulţime nu-l văd decât pe el./Încep să văd.»(P)
Spaţiul transfigurat dintre El şi Ea poartă mătasea veche, greoaie a nostalgiei, se decupează din infinit, materializând sinarmonic sunete dislocate desemnelor. La început a fost Cuvântul. Strigătul a devenit formă concretă de exteriorizare, de exorcizare a singurătăţii: «Cri: des cri dans le cri dans le cri/devenu si aigu-transparent que l’aube y point./Il part. Sans cesse. Immobile, pendant des heures./ Derrière lui, jusqu’au loin, la nuit mord.» -«Strigăt: strigăte în strigăt în strigăt/devenit atât de înalt-transparent încât în el mijesc zorii./El pleacă. Încontinuu. Imobil, ore întregi./În spatele lui, noaptea muşcă până în depărtare.» (L)
În prefaţa volumului «Absens. Alphabet poétique. Alfabet poetic» Eric Brogniet precizează că «Acest poem dramatic posedă o unitate de ton şi un raport între limbaj şi vizual care îl predestinează punerii în scenă, teatrului».
Volumul este unitar, un tablou în alt tablou în alt tablou în care personajele sunt aceleaşi, privite însă de fiecare dată dintr-un alt punct de perspectivă metafizic din structura polisemică a Eului, distingându-se prin ontologia experimentală propusă. Poemele sunt impregnate polifonic în relevarea Eului, acordă un privilegiu armonic părţii întregului, respectându-se principiul «pars pro toto» din acest efect stilistic obţinut.
Marlena Braester conferă volumului său de versuri «Absens. Alphabet poétique. Alfabet poetic» un caracter afectiv rar întâlnit, acesta devenind un pact sentimental in-extenso realizat cu o sensibilitate traumatizată/traumatizantă reală.
Prin acest nouă carte oferită, iată, în ediţie bilingvă, Marlena Braester construieşte printr-un întreg apanaj creativ structura organică a punerii în scenă a Intimului, reuşind ca efectele sale stilistice să aibă o sorginte originală prin forţa şi simplitatea lor, creaţia sa fiind perfect ancorată într-o deschidere culturală ce aparţine strict universalităţii.
«Absens. Alphabet poétique. Alfabet poetic» reprezintă pentru Marlena Braester, casa primitoare a sufletului său cu ferestrele deschise dintotdeauna spre limba română.
Published by Luminita Cristina Petcu [Odessa] on 2009/8/11 (162 reads)
Am învăţat din civilizaţia trecerii în dimineţi de iarnă, oglinda apei îngheţate apoi să citesc de pe buze crucificarea şi bătăile inimii acest ceva compus din cuvinte nepotrivite şi că uneori, desi nu recunoaştem, avem nevoie de reazem în faţa prăbuşirii exact atunci cînd ţi se întîmplă ceva şi niciodată nu ştii, ce anume ţi se întimplă, să te naşti din nou să te muţi în altă lume fără automatisme dobîndite de-a valma şi la întîmplare, te speli pe mîini îmbraci haine curate şi reciţi, cucernic părţi din Sutra Lotusului, cartea a şasea mai departe decît moartea cum ar lumina luna muntele Cyllene, prin darul cerului la un pas de enthousiasmos...
Published by Marina Nicolaev [marini] on 2009/8/8 (280 reads)
LE CORBEAU D'ARCIMBOLDO Corbul lui Arcimboldo Bilingue français-roumain Olivier Peraldi Traduction de Alex Horeaux, illustrations de Puiu Manu Illustré en couleur ISBN : 978-2-296-07039-4 • janvier 2009 • 16 pages Prix éditeur : 7 € / 46 FF
JACKIE LA PIE Coţofana Jackie Comptines - Povestioare Bilingue français-roumain Olivier Peraldi Traduction de Alex Horeaux, illustrations de Puiu Manu Illustré en couleur ISBN : 978-2-296-07041-7 • janvier 2009 • 16 pages 7 € / 46 FF
Editions L’Harmattan din Paris vă propune două cărţi bilingve în franceză şi română dedicate celor mici «Le corbeau d’Arcimboldo/Corbul lui Arcimboldo» şi «Jackie la pie/Coţofana Jackie» în Collection Contes des 4 ventes unde veţi întâlni texte unilingve, bilingve sau trilingve din toate regiunile lumii: Europa, Africa, Maghreb-Mediterana, Asia, Oceanul Indian, Oceania, America Latină şi Caraibe.
«Le corbeau d’Arcimboldo/Corbul lui Arcimboldo» - poeme şi «Jackie la pie/Coţofana Jackie»- povestioare sunt scrise de Olivier Peraldi, traduse în limba română de Alex Horeaux şi desenate de Puiu Manu.
Cunoscut jurnalist francez şi expert în domeniul comunicării şi educaţiei, Olivier Peraldi este autorul raportului public «Protection de l'enfant et usages de l'Internet» editat la «Documentation française» (2006). A publicat primul său roman Manège în 2008 precum şi versuri şi povestioare pentru copii la Editions L’Harmattan.
Doctor în drept şi expert judiciar lingvistic (română) pe lângă Înalta Curte de Apel din Paris, Alex Horeaux este cunoscut, aşa cum menţiona Radu Ciobotea într-un articol din newsletter-ul Ambasadei române de la Paris, ca «redactor la cotidianul Sportul popular apoi redactor-şef la ziarul Loto-Pronosport, continuând această carieră până în prezent (în ultimii ani a fost corespondentul la Paris al postului Radio Contact) adunând mii de articole publicate în România, Franţa, pe teme sportive. Este, acum, unul dintre cei mai cunoscuţi jurnalişti români din Paris, membru al Press Club de France şi Association de la presse étrangère. Dacă acestea ar putea fi considerate drept hobby-uri practicate cu frenezie, talent tenacitate, atunci partea «serioasă» a vieţii sale ar putea fi cea dedicată ingineriei. Ceea ce nu înseamnă o desprindere de jurnalism, căci, între 1970 şi 1979, îl regăsim şef al diviziei publicaţii tehnice «Honeywell BULL» la Paris, responsabil cu redactarea şi traducerea a peste 400 de manuale pe an pentru toate sistemele informatice produse de compania Bull, conducător al unui proiect redactat în 14 limbi, pentru 50 de ţări iar apoi, director al publicaţiilor, Modular Computer Systems, Inc., Ft. Lauderdale, din Statele Unite, leader mondial în fabricarea de mini-calculatoare în timp real. Performanţa este, şi aici, spectaculoasă, iar ascensiunea pe măsură. Director al departamentului Formare Publicaţii al companiei HAYES Microcomputer Products, Atlanta, Georgia, U.S.A. (primul fabricant de modemuri din lume), apoi vicepreşedinte executiv al HOREAUX & STEPHEN INTERNATIONAL, INC., Atlanta, Georgia, USA, fondator şi director al societăţii HOREAUX&STEPHEN INTERNATIONAL, INC.(HS2I) SARL la Joinville (Franţa) specializată în interpretariat traduceri, inginerie documentară, cursuri, comunicaţii tehnice, altele».
Pe graficianul Puiu Manu îl veţi găsi menţionat în «Dicţionarul benzii desenate din România», autori Dodo Niţă şi Virgil Tomuleţ, editura MJM Craiova 2005 sau în «Dictionnaire de la bande dessinée roumaine», 2008, autori Dodo Niţă şi Mircea Arapu.
Din aceste dicţionare putem afla despre Puiu Manu, născut în 1928 la Bucureşti, că a debutat «la începutul anilor ’50, pe când era student la Institutul de Arte Plastice din Bucureşti, publicând una din primele BD ale regimului comunist, Vanea şi Mihaş, în paginile revistei LUMINIŢA. Desenator prolific şi longeviv (peste 50 de ani de activitate!) abordând atât registrul realist cât şi cel comic, a publicat benzi desenate în majoritatea publicaţiilor pentru copii de la noi. Iată-le pe cele mai interesante: 1955 - Secretul lui Montezuma, în CRAVATA ROŞIE; 1960 - Timur şi băieţii lui, după romanul lui Arkadi Gaidar, în LUMINIŢA; 1962 - Dacă toţi tinerii din lume…., după nuvela lui Jacques Remy, în CRAVATA ROŞIE; 1968-69-71-74 - Vacanţele unui tânăr liniştit, sc. Ovidiu Zotta, C. Anton, Octav Pancu-Iaşi etc. 1969 - Noile isprăvi ale lui Dan Buzdugan, sc. Dumitru Almaş, în CUTEZĂTORII; 1982 - Detectivii dintr-a VII-a C, sc. C. Diaconu, în almanahul CUTEZĂTORII; 1989 - Puiul de elefant, sc. Ovidiu Zotta, în almanahul VACANŢA CUTEZĂTORILOR; 1990 - Glasul trecutului, după nuvela lui Ion Hobana, în ALMANAHUL COPIILOR; 1990 - A doua lună, sc. Horia Aramă, în almanahul ŞOIMII PATRIEI; 1990 - Trei luni de vacanţă în trecut, sc. C. Diaconu, în UNIVERSUL COPIILOR; 1991 - Studiu în roşu („Aventurile lui Sherlock Holmes”) după A. Conan Doyle, sc. Iuliu Raţiu; 2002 - Joe, stră-stră-nepotul lui Goe, în LUCEAFARUL COPIILOR. Puiu Manu a publicat cinci albume: 1969 - Şoimii Moldovei, sc. Radu Theodoru; 1972 - Tânărul şi marea, sc. Octav Pancu-Iaşi; 1973 - Busola nu arată nordul, sc. Octav Pancu-Iaşi; 1973 - Toate pânzele sus! după romanul lui Radu Tudoran; 1974 - Ion Vodă Cumplitul, sc. Radu Theodoru.
Editarea acestor cărţi bilingve pentru copii «Le corbeau d’Arcimboldo/Corbul lui Arcimboldo» şi «Jackie la pie/Coţofana Jackie» în limbile română şi franceză constituie un proiect reuşit, de a face cunoscute tuturor cititorilor mari şi mici, realizările literar-artistice ale celor trei mari prieteni pe care distanţele şi culturile îi unesc într-o singură Voce, a Creaţiei: Olivier Peraldi, Alex Horeaux şi Puiu Manu.
Prin colecţia sa inedită, Editions L’Harmattan din Paris oferă posibilitatea intrării valorilor româneşti şi franceze în Pantheonul universalităţii.
Published by Luminita Cristina Petcu [Odessa] on 2009/8/8 (167 reads)
Am toate motivele să-ţi răspund pentru că momentul prezent este aşa cum este întotdeauna acelaşi, precaritatea destinului, la unii vine tocmai din conflictul cu nevăzutul în locul în care îngerul devine înger şi cosmosul, om, în rest tot ce urmează sînt detalii, dezvoltări cazuri şi cuvintele celor care au trăit cu mintea sortită recunostinţei, altfel îmi spun că norocul are forma minţii şi cel mai bine vezi cu ochii altuia cum se-ntoarce gîndul meu spre tine, de data asta chiar port podoabe şi mirodenii întocmai ca un personaj din Kobo Abe o porţiune de palmă, de încheietură, un nor subţire peste faţa lunii la ceasul cînd se crapă de ziuă aş putea oare să nu mă simt fermecată? un suspin, ai zis, nu eram sigură... precum tînguirea muezinului în dimineţi care ard cu atîta sfială încheietura de taină a gîndurilor
dezleg ierburi si desi pare neverosimil le redau foşnetul tău...
![Ombra[1]](http://farm2.static.flickr.com/1092/3173697004_f8e26a383e_m.jpg)
