În 1990, a absolvit University of Utah obţinând o diplomă de specializare în Sănătate Publică precum şi o diplomă de master în Psihologie Aplicată la University of Santa Monica. Ea a continuat studiile în psihologie la facultatea California School of Professional Psychology, Los Angeles.

Ştefania Magidson a participat la conceperea şi punerea în aplicare a programelor de sănătate cardiovasculară pentru statul Utah (Utah State Health Departament), Direcţia de Sănătate de la Centrul pentru Controlul Bolilor Cardiovasculare.

Inspirată de Fundaţia EveryChild şi impactul ei eficient în viaţa copiilor nevoiaşi din zona Los Angeles, Ştefania Magidson a înfiinţat Fundaţia Blue Heron în 2002.

Fundaţia Blue Heron. este o organizaţie de caritate, care funcţionează atât în SUA cit şi în România. Misiunea fundaţiei este de a îmbunătăţi calitatea vieţii copiilor abandonaţi din România şi a le oferi un acces mai larg la oportunităţile vietii.

O susţinătoare avidă a artelor precum şi a cauzelor sociale, ea s-a implicat în conducerea mai multor organizaţii non-profit din Los Angeles.

În plus faţă de serviciul oferit comunităţii, Ştefania este pasionată de arte şi de producţiile teatrale.

Alături de alţi români din Los Angeles, Ştefania Magidson s-a implicat în Programul Comitetului român al Festivalului de Filme Sud-Est Europene (SEEFILM) alături de alţi români din Los Angeles, organizaţie dedicată educării şi sensibilizării oamenilor cu privire la Europa de Sud Est, arătând cele mai bune filme din această zonă, pe teme care transcend graniţele etnice şi rezonează cu publicul american.

În 2002, Ştefania Magidson a fost producătoarea piesei "Sex, droguri, Rock & Roll" de  Eric Bogosian pentru care actorul principal Florin Piersic Jr., a primit premiul UNITER pentru Cel mai bun actor al anului. (Premiul UNITER este echivalent cu România cu Premiile TONY din America).

În 2005, Ştefania Magidson semnează producerea spectacolului de la Los Angeles "Un ardelean în Silicon Valley" cu Silvian Cenţiu in rolul principal.

În 2010 o regăsim în calitate de coproducătoare a filmului "Omega Rose", regizat de George Dorobanţu.

Ştefania Magidson a fost votată în top 20 al revistei Capital "Cele mai influente 100 femei din România" de 2005.

La ora actuală, Ştefania Magidson locuieşte în Los Angeles împreună cu soţul ei, Mark Magidson (cunoscut producător de filme documentare, ca de exemplu «Baraka» şi «Spre interior») şi cei doi fii ai lor.

Am mîngîiat frunze netede, palmate,
altele zimţate şi tot felul de scoarţe aspre
compensată de aşa-zisele fericiri mărunte
de zi cu zi,
de aceea poate şi nevoia de-a transcede
neîncetat lumea şi viaţa
culorile cerului
şi ale pădurilor de pe gresiile de Kliwa,
eu care credeam că viaţa omului
nu se măsoară prin numărul de respiraţii acumulate
ci prin acel Ceva, Unic şi Complex
care-ţi taie respiraţia o singură dată
în fiecare dintre vieţile prin care trecem
şi ai vrea doar să te cuprindă şi pe tine
în îmbrăţişarea lor, minute lungi...

Mi-era dor să mă întîlnesc cu Mine,
de la sinele interior către absolut
probînd principiul că Natura nu renunţă
la nici o achiziţie a sa şi
predispune mintea la frînturi de conversaţie
amintiri şi digresiuni,
exceptînd, poate, momentul unei dureri
chiar înainte să revină, toamna
în cautarea unui "om"
transcris de auguri în Libri Tagetici,
cel puţin tot atît cît Parthenonul neatins de vreme
ţîşneşte dintr-o rană,
o adiere de vînt, o undă pe apă.

Numai gîndurile mele nu te-au ajuns!

Cei care se găsesc, se descoperă pe ei înşişi,
se întîlnesc odată şi odată cu ei descoperă Totul!

La implinirea a 70 de ani de la Cedarea Basarabiei (26 iunie 1940), merită prezentat singurul roman care atacă frontal drama basarabenilor refugiati in tara: Veneticii de Ion Lazu (a treia editie, “definitiva” (440 pagini), lansată anul trecut la Targul de Carte Gaudeamus, Editura Ideea Europeană, 2009). Dată fiind tăcerea impusă asupra subiectului tabu-Basarabia, in anii comunismului, nici unul din cei 200 de scriitori proveniţi din Basarabia care trăiau in Romania nu a scris nimic despre baştina lor. Ceea ce face din soarta basarabenilor o tragedie si mai cumplită este faptul în sine că ei au traversat o tragedie istorică şi nici măcar nu au avut dreptul să vorbeasca despre ea! Aşa se face că deşi tema refugiului basarabean l-a preocupat o viaţă intreagă, scriitorul Ion Lazu nu a putut scrie romanul decât dupa 1989. Este vorba despre un roman fluviu, în stil tosltoian, în care ni se prezintă o filă de istorie care nu a fost invăţată la liceu. Se prefera tacerea.

le pas de l’ange

me semble-t-il toujours

que je rêve incessamment

les mêmes forteresses flottantes

des naufrages attendues des étoiles

en respirant ses grands voiliers en fer

comme une cauchemar

d'autrefois

c'est le fruit sauvage d’amertume

en train de muer

son innocence

en glissant sur l'accouplement

prévu des nuages

immondes

nécrophages

ils ne se dirent jamais adieu

et les murailles abîmées des cieux

touchèrent

l'empreinte encore chaude

des hippogriffes abandonnés

là-haut au bout des mondes

aux prédateurs du temps

l'hippogriffe s'éteignit

aux yeux grands ouverts

vers les montagnes lointaines

et ses ailes vaincues tombèrent

comme les derniers pas de l'ange perdu

dans le tiroir du sable

de la mémoire.

Iar uşa-i dată-n lături. Larg se cască

Un hău ce-nghite cu zvâcnire vidul

Culoarului sfârşit abrupt în zidul

Înfrânt de ierburi cu miros de iască.

Din nou un strigăt. Sunetu-i bolidul

Ce-a-ntipărit pe cuget stins o mască

Şi s-a căznit, străfulgerat, să nască

Răspunsul viu, mai tare ca acidul.

Din aşteptări se iscă-n pântec rana

Ce s-a-ncleiat în sângele vâscos

Şi-a devenit într-o clipire hrana

Râvnirilor ce un veşmânt îmi cos.

Sordidul gol din faţă urcă-n strana

Neliniştii ce-a încolţit hidos.

27 iunie 2010

(din volumul ORELE TACERII)

Vă propun spre discuţie, un Comunicat de presă. Şi vă pun o întrebare retorică, o întrebare absolut firească: Oameni buni, cine este Cristina Modreanu?!?

M-am gândit mult dacă merită să-ţi scriu această scrisoare.

Stând cu stiloul în mână şi cu  hârtia albă în faţă mi-am dat seama că mai fusesem în această ipostază de trei ori în ultimii 3 ani. De fiecare data voiam sa te întreb acelaşi lucru. De fiecare dată am renunţat. Ce rost avea? În haosul ăsta? În confuzia, delirul şi lipsa de valori cu care ne confruntăm? Acum era, deci, a patra oara şi aproape renunţasem când mi-a venit în minte o imagine – o bucătărie mică, ora 5 dimineaţa, un bărbat singur fumează aplecat peste un text. Deodată îi ţâşneşte sângele pe nas… O să-ţi developez mai târziu această fotografie.

Trebuie să ştii că fac parte dintre regizorii care nu dau prea mare importanţă felului cum îşi manageriază spectacolele după premieră. Deşi mi-e clar că greşesc, continui să o fac. Pe de-o parte, dintr-o imensă timiditate, iar, pe de altă parte, pentru că nu mă interesează premiile, festivalurile, box-office-ul şi astfel de chestii. Asta pentru că am senzaţia că la noi onorurile în teatru spun foarte multe despre cei care le acordă şi nu spun aproape nimic despre cei care le primesc.

Ca director de teatru, însă, sunt condamnat să mă intereseze ce se întâmplă cu spectacolele teatrului meu, cine, cum şi unde le vede, cine şi cum apreciază munca actorilor şi a întregului colectiv. Pe scurt, sunt obligat să-mi pese dacă Teatrul „Sică Alexandrescu” participă sau nu la Festivalul Naţional de Teatru (care se vrea, sper, o ramă a tuturor celor mai bune spectacole din ţară). Pentru cine nu ştie, trebuie să spun că Teatrul „Sică Alexandrescu” a participat din anul 2002, de când am devenit directorul său, la toate ediţiile Festivalului Naţional de Teatru, cu excepţia uneia (selecţioner era, atunci, Marina Constantinescu).

Revin. Director fiind, eram obligat să urmăresc cu atenţie selecţia la Festivalul Naţional de Teatru, gândirea teatrală a selecţionerului şi întotdeauna am avut senzaţia că am înţeles-o (poate cea mai transparentă a fost cea a Marinei Constantinescu).

Prima dată când n-am înţeles ideea, gândirea teatrală a selecţionerului a fost în primul an în care tu ai devenit selecţioner. Atunci a fost şi prima dată când am vrut să-ţi scriu, când am vrut să te întreb – ce vrei? cum gândeşti? care-ţi sunt criteriile? Am renunţat.

Anul trecut, Teatrul „Sică Alexandrescu” a fost selecţionat în Festivalul Naţional de Teatru cu spectacolul „Lapte negru” în regia mea, dar nici atunci n-am înţeles cum s-a făcut selecţia. A fost a doua oară când am vrut să-ţi scriu, când am vrut să te întreb – ce vrei? cum gândeşti? care-ţi sunt criteriile? Am renunţat.

Aş dori să observi că nu aş putea fi acuzat că aveam vreo nemulţumire personală, ca regizor, din moment ce tu selecţionasei chiar spectacolul meu.

Anul acesta nu ai selectat nici un spectacol al Teatrului „Sică Alexandrescu”. Întrebarea mea este aceeaşi: ce vrei? cum gândeşti? care-ţi sunt criteriile?

Este adevărat că, în acest an, în plină campanie de selecţie pentru Festivalul Naţional de Teatru, mi-ai trimis şi am primit în calitatea mea de senator UNITER un e-mail în care propuneai Senatului UNITER criteriile de selecţie pentru Festivalul Naţional de Teatru. Nu ştiu dacă Senatul le-a votat sau dacă măcar au fost supuse dezbaterii (nu am putut fi prezent la toate şedinţele Senatului). Atunci a fost a treia oară când am vrut să-ţi scriu. Am renunţat. De aceasta dată am renunţat din jenă. Deşi din decenţă n-am să reproduc aici e-mail-ul (poate cu altă ocazie), era evident ca acele criterii erau făcute pe genunchi şi că nu făceau decât să legitimeze un „anume” fel de selecţie. Erau exact ca acele caiete de sarcini care se fac la licitaţii astfel încât să câştige cineva anume. Dar poate greşesc, poate între timp criteriile tale s-au schimbat şi atunci revin cu întrebarea: ce vrei? care sunt criteriile de selecţie? Cum gândeşti tu teatrul şi un Festival Naţional?

Şi de ce un spectacol precum „Puterea obişnuinţei” de Thomas Bernhard nu face parte din această selecţie? Ce criterii nu a îndeplinit? Te rog şi te provoc să facem în mod public o analiză a spectacolului, cât mai amănunţită şi în toate compartimentele lui. (Te rog să începi prin a te documenta asupra lui Thomas Bernhard, pentru că, mi-ai mărturisit că nu ştii nimic despre el şi a trebuit să-ţi povestesc biografia lui.)

Mi-ar plăcea ca discuţia (publică) să fie una profesionistă şi decentă, dacă poţi (spun asta pentru că am văzut că în alte dispute publice, cu criticii Alice Georgescu şi Mircea Morariu limbajul tău a fost departe de decenţă.).

Repet – vrând să preîntâmpin ideea că sunt nemulţumit că nu ai selecţionat spectacolul meu „Puterea obişnuinţei” – această scrisoare ţi-o adresează directorul teatrului şi nu regizorul Claudiu Goga.

Dacă lucrurile ar sta altfel, atunci ţi-aş fi reproşat că nu ai selecţionat spectacolul meu de la Teatrul Naţional Cluj „Un caz clinic”, sau ţi-aş fi reproşat că nu ai fost să vezi la Iaşi „Made în Est” sau (absolut inadmisibil!!!) nu ai fost nici măcar la Teatrul Mic în Bucureşti să vezi „Hamelin”. Nu e asta treaba selecţionerului să VADĂ spectacole? Şi pentru că a venit vorba de reproşuri pe care nu ţi le fac – aş putea să ştiu de ce e nevoie întotdeauna de nenumărate insistenţe ca să vii la Braşov să vezi spectacole pentru Festivalul Naţional de Teatru? Nu asta e obligaţia unui selecţioner? Şi de ce, de fiecare dată în cei 3 ani ai amânat venirea după ce, în prealabil, făcusem programul teatrului după programul tău?

Am rămas dator cu developarea imaginii care m-a făcut să-ţi scriu (imaginea aceea este imaginea lui Marius Cordoş, protagonistul din „Puterea Obişnuinţei”, într-una din nopţile de dinaintea premierei – povestită de el însuşi). Vreau să spun cu asta că artiştii, creatorii adevăraţi muncesc până la limita sacrificiului iar de munca lor nu ar trebui să-şi bată joc nimeni, nici din rea credinţă, nici din incompetenţă sau superficialitate.

Închei, spunându-ţi că în cazul în care nu voi primi răspuns la întrebările mele, îmi voi răspunde singur (dar public) şi mă voi vedea silit să nu-ţi mai acord prezumţia de bun simţ şi de competenţă.

Claudiu Goga,

Directorul Teatrului „Sică Alexandrescu”,

regizor şi membru în Senatul UNITER

Întotdeauna m-a fascinat Goya,
pentru teribila sa incursiune în
străfundurile zbuciumate
ale sufletului omenesc
atent la clipa trecătoare, la mugurii ce se deschid
de la verde închis la tonurile în degradé
fără îndoială, să alegi cînd apune soarele
este fapta unui original sau a unui nebun
perseverent al absolutului în al treilea pătrar
uitîndu-şi trupul şi spiritul golit de gînduri
într-o singură zi
după criteriile noastre obişnuite,
cînd totul pare să capete forma unui zid
sau mai bine, pauza unei tăceri
şi de ce nu, a unei morţi anunţate

Iată timpul desfrunzirii, cînd trebuie
să trăieşti infinitul din clipă...

S-au împlinit anul trecut la mijlocul lui iulie 10 ani de la dispariţia lui Mircea Nedelciu. După suma manifestărilor publice (modeste şi anonime) dedicate comemorării celui mai important prozator optzecist, cum părea la un moment dat a-l recepta unanim critica noastră de întâmpinare, ai zice că aura scriitorului şi a optzecismului în genere s-a resorbit de la sine, în ultimii cincisprezece, douăzeci de ani, antrenată într-un natural proces de torsiune, destrămare şi nivelare.

Pornind de la o astfel de stare, astăzi, extrem de dura situare din Istoria critică a literaturii române a operei antume a scriitorului apărută după 1989 , făcută de Nicolae Manolescu („Cărţile de după 1989 ale lui Nedelciu nu mai prezintă acelaşi interes. O parodie după Povestea poveştilor lui Creangă e doar trivială. Romanul Zodia Scafandrului, autobiografic, e dovada epuizării mijloacelor unui scriitor care a fost considerat la început o mare promisiune. Neţinută din nefericire!”) parcă nu mi se mai pare atât de exagerată, ci doar reductivă ca abordare. Pentru că nu cred să uite cineva că, în fond, critica românească postbelică, influenţată constant mai bine de trei decenii de „cronicile” lui N. Manolescu, nu a fost efectiv niciodată, şi nici n-a inspirat, o metodă inovativă în stare să susţină retorica noilor forme promovate de ultimile generaţii de literatori. Rumoarea reală creată în jurul „textualismului”, bunăoară, nu a putut, din păcate, ţine locul procesului interior extrem de necesar al reînnoirii sincrone a limbajului criticii de susţinere şi inovării disciplinei. Observaţie valabilă, în parte, şi pentru metoda domnului Manolescu care şi-a alcătuit Istoria destul de „rigid”, după un criteriu unic de valorizare, cel estetic…

Familiarizat şi dedulcit cu teoriile limbajului (Tel Quel), cu „noua critică” şi „noul roman francez”, de unde împrumută şi prelucrează ideologic câteva elemente de „inginerie textuală”, foarte inventivul constructor care a fost Mircea Nedelciu, în ciuda importanţei de circumstanţă pe care i-a arătat-o la un moment dat critica timpului, a fost cu adevărat înţeles şi preţuit în mod real doar de conclavul prietenesc şi foarte specializat al colegilor din cenaclul Junimea (Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene ş.a.). Criticii generaţiei lor (un Ion Bogdan Lefter, o Monica Spiridon, un Gheorghe Crăciun - m. 2007!, un Mircea Cărtărescu etc.) ar fi trebuit, dacă nu au făcut-o la timp, să creeze măcar aposteriori acel cadru de ideologie literară, vorba lui Cărtărescu, care să recreeze climatul şi să recupereze valoarea valenţelor unei mişcări literare care se ştie că şi-a preparat singură mijloacele de a lupta împotriva establishmentului literar al epocii, abhorând într-un mod atât de tranşant şi de ingenios, la urma urmei, tirania convenţiilor şi, mai ales, fixaţia redundantă a aşa-zisei teme a obsedantului deceniu.

Credinţa mea cu greu se primeneşte.

Ştiinţa e un vierme prins în măr.

Străpunge miezul care-n chin dospeşte.

Pornim cu toţi revolta în răspăr.

Nimeni în jur nu crede că greşeşte.

Suntem cu toţi curtaţi de adevăr.

la folie

à la veille de son dernier départ

l'hippogriffe attirait vers lui

la dorsale imprévue

de l’âme cachée du désert

parmi les rosiers de la nuit

et comme la première fois

le désert le suivait en silence

comme toutes les caraques

perdues du ciel

en s'arrondissant les îles

le silence de l'Étendue du temps

vomit la cité de l'espace

blessée encore vivante

conçue en dehors de la sphère du monde

là-haut

en colère encore contre tous

l'aridité

traça autour de lui

la vraie demeure

de la Reine des misandres

la folie c'est une chambre aux fleurs de sable.

Profesorul Rusu spune că  descoperirile care se fac în aceste zile nu sunt foarte multe, iar partea cea mai proastă este că multe sunt găsite în pământ care a fost la un moment dat excavat şi pus apoi doar pentru umplutură în alte locuri.

    Un apartament standard construit în perioada comunistă. Un mic apartament de trei camere cocoţat la etajul 10 al unui bloc cu 10 etaje. Cerul deasupra. Acelaşi cer al tuturor, indiferent unde s-ar afla situaţi geografic. Un cer comun ce înglobează toate visele, speranţele, rugăciunile, disperarea... Jos, praful, asfaltul ce se topeşte vara atunci când căldura uneşte cerul cu pământul, pubelele cu gunoaie, cojile de seminţe scuipate de cei care stau de vorbă în faţa blocului, câteva buruieni murdare şi din loc în loc, înşiraţi în linie dreaptă, tei. Parfumul lor însă, este înăbuşit de mirosul maşinilor parcate, de fumul din bucătăriile în care se prăjeşte ceapă, de roşiile putrede aruncate din magazinul de legume de la parter, şi aşa mai departe.

    Apartamentul fiind orientat spre sud, lumina pătrunde din belşug evidenţiind unghiurile strâmbe şi burţile pereţilor, accentuând lucrul făcut de mântuială, la normă. Vara, lumina este fierbinte, dureroasă, fără milă. Praful alb de ciment şi noroi uscat ridicat de vehicole pe şosea, preluat de vânt, intră şi el nestingherit prin golurile umplute cu ziare de la baza ferestrelor. În fasciculele de raze solare ce ţâşnesc printre faldurile perdelelor, mişcarea haotică a particulelor de praf devine ameninţătoare; un război ai cărui participanţi, căzuţi, se depun cu viteza trecerii timpului într-un strat gros de părăsire deprimantă, peste mobilier, statuete, vase galle, draperii de catifea decolorată de soare, perne brodate pătate cu cafea, papuci şi obiecte de îmbrăcăminte risipite peste tot. Poate este o încercare de a izola trecutul de prezent; deşi prezentul devine atât de repede trecut. Prezent, trecut, amintire, nimic. O traiectorie ce se usucă ca o dâră de noroi la soare, până devine praful ce se pulverizează în timpul de după amintiri, acolo, unde nu mai locuieşte nimeni.  

    Un apartament ticsit ca un depozit de antichităţi. Mobila veche este înghesuită, chircită, acoperită de vase de porţelan şi cristal. Unele ciobite, cu burţile strânse în păienjenişul lipiturilor; dar nu contează, e porţelan de Sevres şi sticlă de Murano. Delicatei vitrine Ludovic XVI, i s-a spart un geam de cristal, dar astăzi nimeni nu mai ştie să facă aşa ceva: un geam curb... Paharele astea de pe rafturile ei, care cântă atunci când le atingi, paharele astea subţiri ca foiţa de ceapă sunt Bacara. Bătrânul e mândru de obiectele lui de colecţie. Pereţii camerelor, inclusiv holul, sunt acoperiţi de tablouri şi desene cu ramele sparte, decojite, cu pânzele murdărite de muşte; dar sunt pictate de maeştri. Covoarele au rămas aproape doar urzeală, modelul pe alocuri de-abia se distinge; sunt însă Buhara originale, te asigură bătrânul, nedumerit de nepriceperea şi indiferenţa atât de rarilor vizitatori ce mai îi trec pragul. Câte o vecină ce îi aduce colivă, când face vreun parastas sau vecinul de dedesubt, dacă cumva l-a inundat. Statui de bronz îşi ridică braţele pe post de cuiere de haine, aproape acoperite integral de halate, paltoane, pardesie demodate chiar şi un prosop pluşat. O umbrelă cu tijă foarte lungă şi mâner de fildeş, stă stigheră într-un colţ, sprijinită de un piedestal de marmoră roz. Pe el un teanc de farfurii de porţelan de sevres murdare, cu resturi de pâine şi oase curăţate bine, se străduiesc să-şi menţină echilibrul alături de un bust de copil, din lemn. Aerul este sufocant, ferestrele nemaifiind deschise de multă vreme, s-au impregnat cu mirosul de praf, de lemn vechi, de boarfe nespălate, sintetizând mirosul de casă de bătrân.

    Ce poate schimba noaptea, ce poate schimba ziua, atunci când ele sunt componentele aceleiaşi monotonii, aceluiaşi timp inutil şi dezarmant în mersul său plat, egal, distructiv. Toate zilele sunt asemănătoare, doar numele lor se schimbă, încă şi încă, până când memoria bătrânului pierde ordinea lor şi interesul pentru denumirea lor şi pentru ele în general. Ce contează dacă e luni sau sâmbătă? Doar anotimpurile se mai diferenţiază în aşteptarea instinctivă a primăverii, ca şi cum ea ar mai aduce ceva în plus. Ea vine aducând doar un an în plus. Un alt an gol ce ia puţin câte puţin din tot ce a rămas încă ne luat de anul care a trecut. Şi într-o dimineaţă te trezeşti că nu poţi să te scoli din pat decât după lungi şi nereuşite încercări, sprijinindu-te pe un cot şi căutând să te împingi pe călcâie şi să îţi târăşti picioarele pe cearceaf ca să ajungi jos, acolo unde te aşteaptă papucii. Şi aplecându-te să ridici ceva, ce ţi-a zburat pur şi simplu din mâna ce nu a fost în stare să îl apuce, constaţi că genunchiul este prins în ghearele unui crab mare cât rotula ta. Nu-l vezi, doar îl simţi dureros cum te strânge, suficient pentru a te face să gemi, şi a înţelege că nu mai este deloc uşor pentru tine să revii la poziţia iniţială de fiinţă bipedă. Te agăţi de orice este mai aproape de tine şi doar după un efort susţinut al braţelor, ajungi sus din nou, gâfâind obosit. Ce este te întrebi? Dar ce poate fi decât timpul ce se strecoară încet pe uşa pe care nu mai intră decât arareori cineva, poate ca să citească contorul sau să-ţi aducă o reclamă la vre-un produs de care sigur nu ai nevoie. Apoi tăcerea, căci şi radioul şi televizorul sunt tot tăcere pentru tine. Nu ţi se adresează şi nu mai interesează părerea ta. Lumea nu mai este şi a ta; lumea te-a scos din ea de mult.

    E ziua mea, mormăie bătrânul. Câţi ani împlinesc? Ce contează. Nu mai ţin minte, pentru că nu mai vreau să ştiu. Ce vrei să uiţi cu adevărat, uiţi. Nu ţineam minte nici când eram mai tânăr zilele de naştere ale copiilor sau ale nevesti-mi. Da ce, ei ştiau când e ziua mea? Parcă la început se mai străduiau să îmi zică acolo un la mulţi ani, şi pentru asta aveau pretenţii cu toţii, la cadouri de ziua lor. Uite aşa! Eu nu ţineam minte şi nu le luam nimic... Să-i fac în necaz nevesti-mi, acritura, şi să îi văd pe cei doi plozi râzgâiaţi smiorcăindu-se. Prea îi învăţase să se poarte urât cu mine.

    Cred că m-aş simţi deprimat dacă aş face socoteala anilor, pentru că au trecut destui. Timpul îşi ia masa zilnică din trupul meu. La început a fost mai frugală, dar cum foamea vine mâncând, a muşcat mai mult, mai cu poftă. A tras pielea de pe obraji alungindu-i ca două pungi de hârciog. A ghemotocit-o pe lângă ochi ca pe o hârtie din care a supt bomboana. A tras şi din păr cât a putut. Din firele pe care nu a reuşit să le  smulgă a furat culoarea. Vocea a căpătat o nuanţă caracteristică, ca o ştampilă sonoră pe care ţi-a pus-o ca să se cunoască până şi la telefon că-i aparţii de multă vreme. O voce de om bătrân.  Nu, nu mai eşti al tău. Nu mai ai nimic. Nimic, nimic.

 Sună telefonul! Cine-şi poate aminti despre mine ceea ce nici eu nu-mi amintesc? Oare azi împlinesc nişte ani? Poate că nu astăzi. Poate mâine sau luna viitoare; sau luna care vine după luna viitoare... Probabil cel care sună a greşit numărul... Sau poate vrea ceva! Dar ce mai poate să vrea cineva de la mine? Toată lumea ştie că nu mai am nimic de dat. S-a dat tot. S-a închis magazinul de vechituri. Au rămas doar amintirile; dar de ele nu mă despart. Deşi câte o dată nici măcar eu nu le mai vreau. Mă deprimă. Aşa că gata. Gata!

 Sună telefonul! Stăruie. N-am să răspund. De ce aş răspunde? Sunt un melc în cochilie; am tras căpăcelul, sunt la iernat. O lungă hibernare. Iarna asta va fi tot mai rece, se anunţă... Timpul! Timpul va consuma încet, pe îndelete, în linişte tot ce trebuie să consume... până când el însuşi va deveni un labirint pentru o amintire. O amintire care se va pierde repede, dacă nu ai lăsat ceva pentru care meriţi să fii pomenit. De bine, de rău, depinde de tine şi de ceilalţi, care au fost şi care vor fi.

  Sună telefonul! Din nou? Voi merge totuşi să răspund. Dacă a greşit numărul careva, măcar să ştie, să nu mai sune degeaba. Poate are ceva important de anunţat, cuiva important pentru el. Poate are nevoie urgentă de ajutor, poate se teme că cineva drag lui, are nevoie de ajutor. Sau poate pur şi simplu vrea să ştie dacă cineva mai trăieşte. De ce? Asta-i treaba lui. Poate este un nepot ce vrea să afle când are şansa să se mute în casa ta, în cazul în care eşti pe aproape de ducă. Poate să fie fosta nevastă, care vrea să verifice dacă te-a ajuns blestemul aruncat cândva. Când? Când ea a plecat. De ce să-ţi fi mers ţie bine, dacă ei i-a mers rău. Şi câte şi mai câte... O iubită din tinereţe pe care deşi o iubeai, chiar o iubeai, totuşi ai părăsit-o. Pentru ce? Acum ţi se pare o prostie. Atunci ţi se părea important. Tu erai tânăr şi aveai mare nevoie de bani. Dar când nu ai avut tu nevoie de bani? Aşa că trebuie să recunoşti: ai fost slab. Te-ai lăsat cumpărat. Şi ăsta a fost doar începutul... Halal avocat.

 - Alo.., aloo, alo! Deja închisese când am răspuns. Mai bine. Aşa pot crede că cineva a vrut să îmi ureze mie, la mulţi ani. Cine? Cineva. Nu contează cine. Poate cineva şi-a mai amintit de mine. Poate cineva singur, ca şi mine. Singurătatea este urâtă pentru că tu cu tine, te plictiseşti. Te poţi plictisi şi în compania altora. Pot spune asta ca o consolare. Ce noutăţi, ce lucruri pe care nu le ştii şi care sunt interesante îţi poţi spune tu, ţie? Nimic. Şi dacă nimic nu e nou, apare plitiseala... Poţi să pleci să te plimbi prin oraş; să priveşti la alţii, să asişti şi să surprinzi crâmpeie din viaţa lor. Dar cât poţi să colinzi în propria tăcere, ca să poţi auzi zgomotele vieţii celorlalţi? Oboseşti curând şi te întorci, încercând să înjghebezi vreo conversaţie cu careva în troleibuz. Dar nimeni nu are chef de tine, ba te mai şi repede vreunul: „tataiee.., mai taci naiba din gură, că ne doare capul”. Ajungi din nou acasă şi o dată închisă uşa după tine, realizezi că de fapt lumea de afară ţi-a închis uşa în nas. Şi din nou simţi cât eşti de singur şi cât de mult ţi-ai dori alături prezenţa cuiva. A cuiva ce ţi-a fost drag, care avea răbdare să te asculte, care ar fi avut grijă de tine. Deschizi televizorul căutând ceva care să-ţi capteze atenţia. Vrei ceva la timpul prezent. O transmisiune în direct care să-ţi creeze iluzia că participi şi tu alături de alţii, nu are importanţă la ce, dar eşti şi tu împreună cu ei, nu eşti singur doar tu cu tine. Şi filmele sunt bune: te proiectează în alt loc şi în altul şi în altă poveste, care nu e a ta, dar  uiţi de prezent. În fond tot ce faci, de asta faci ca să uiţi de prezent şi să nu te gândeşti la viitor. Dacă nu găseşti nimic interesant pentru tine la televizor şi nu mai ai nicio carte bună prin preajmă, căci ai citit tot ce se putea citi şi nici nu mai ai chef de altfel, de lectură, îţi încerci norocul printre amintiri. Dar te deprimă şi mai mult... De fapt constaţi că eşti un sac cenuşiu plin cu amintiri şi gânduri, ce se târşie pe podea în lungul drum către baie. Apoi aprinderea comutatorului cu grijă, ca şi cum nu ai vrea să deranjezi pe cineva, deşi în afară de tine nu mai este nimeni în casă. Acolo, în deplină intimitate, să tragi apa după viaţa ta, considerând a fi singurul gest pe care îl merită. Dar e un gest ce a devenit deja banal. Ai dori atunci să faci un gest vizibil de la distanţă: să dai foc la tot, trecut, prezent şi mai ales viitor. De ce la viitor? Pentru că ştii că vei asista neputincios la implozia propriului trup şi fireşte a minţii. Mintea se va coborî în sine până la nivelul copilăriei mai întâi. Apoi, mai departe până la dispariţia completă. Trupul se va strânge şi el ca un fruct uscat şi afumat până ce va deveni o dizgraţioasă mumie, încă vie. Sau poate se va umfla, după caz, ca o larvă de insectă oribilă prin gigantescul ei. În ambele cazuri imaginea constituie pentru privitor un veritabil coşmar.

     Faptul că mintea ni se evaporă ca apa la foc, este probabil un semn de milă: să nu mai vedem cum am ajuns; dar nu mai contează. 

 Poate pe un piroman îl fascinează focul pentru că îşi vede viaţa acolo cum arde. Îşi vede trecutul cu greşelile pe care nu şi le va ierta cu adevărat niciodată. Prezentul în care este profund nefericit şi un viitor fără viitor. Ce rămâne? Decât ca focul care îţi arde inima să ţâşnească afară şi să-şi arate dimensiunea. O speranţă deşartă că aşa vei scăpa de suferinţe.

     Ce este ciudat, este faptul că deşi ai vrea să se termine totul mai repede, cu cât te apropii mai mult de final, cu atât o teamă necontrolabilă te cuprinde. Ai senzaţia că simţi în nări respiraţia puturoasă a morţii. Apoi te gândeşti că poate să fie a ta. Şi respiraţia ta miroase a putreziciune. Te gândeşti că moartea a pătruns deja în tine, şi te mai ţine, împotriva dorinţei tale raţionale, doar voinţa absurdă şi necontrolabilă pe care o ai, de a trăi. Vrei să trăieşti în continuare. Oricum numai să mai trăieşti puţin. Să mai vezi soarele, chiar dacă de la fereastră, să mai auzi zgomotul lumii, fie el şi numai de la televizor, să mai speri că va veni cineva drag să te vadă.

    Decât asemenea gânduri, ia mai bine să iasă el afară şi să meargă, cât mai poate,  la o agenţie de pelerinaje. Să vadă dacă se mai organizează ceva, pe undeva, la un preţ rezonabil, fireşte. Ar fi un motiv să mai vorbească cu cineva. Discuţiile cu el însuşi au reuşit să îl deprime şi să îl plictisească.

    A pornit-o pe jos, căci nu era departe o astfel de agenţie. Merge iute pentru un bătrânel, sau mai bine zis se străduie. Merge uşor înclinat, cu capul şi bustul mai în faţă, deoarece dorinţa din minte este înaintea putinţei picioarelor de a o îndeplini şi dintr-o inconştientă încercare de a despica aerul pentru a facilita înaintarea. O mână a dus-o la spate pentru a-şi ţine mai bine echilibrul şi a nu-şi încurca prin balansul braţului paşii mărunţi. Se zoreşte printre trecători. La un moment dat, atent la denivelările drumului şi nu la cei de pe drum, se ciocneşte de o doamnă.

- O, pardon! Scuzaţi-mă vă rog! Ştiţi drumul e prost, numai gropi. Ăştia de la primărie trebuiau să aibă grijă să-l refacă. Dar ce le pasă lor! S-au văzut aleşi şi asta-i.

 - Nu face nimic domnule se mai întâmplă. Îi acceptă scuzele doamna, zâmbindu-i amabil.

 Ridică mai atent capul la auzul vocii ce i se pare cunoscută. Îşi potriveşte mai bine ochelarii ce-i alunecaseră pe nas în urma impactului cu persoana aceea cu zâmbet frumos... Un zâmbet frumos aşa ca al... Nu se poate! Nu s-au mai văzut de treizeci şi... de ani, dar ea este. Aceeaşi ochi albaştri luminoşi, acelaşi surâs cald; aceeaşi coafură cu părul strâns la spate, numai că este acum blond cenuşiu.

 - Anica! Bâiguie el, emoţionat ca atunci când se ducea la dentist.

 - Poftim? Ne cunoaştem? Nu prea cred, probabil mă confundaţi cu altcineva. Ba da,.. ba da,.. cred că ne cunoaştem. Valentin!!!? Ce mai faci?!

- Ce să fac, mă rog, bine. Cu viaţa, cu nimic altceva deosebit. Simte că îi este ruşine. Nu se poate lăuda cu nimic în faţa ei, pentru că nu a făcut nimic deosebit. Este un pensionar fără importanţă, un cod numeric oarecare. Ce mai contează acum, că a avut nu ştiu ce funcţii de conducere, în nişte întreprinderi care nu mai există. Faţă de planurile pe care şi le făcuse atunci în tinereţe, când avea impresia că totul este uşor pentru un tip atât de deştept cum era el, acum se simte mic şi umilit. Tinereţea aceea când ai impresia că tu eşti centrul universului şi te asemeni lui Dumnezeu. Tu eşti mai deştept decât oricine, tu eşti capabil să faci orice: să schimbi lumea dacă este nevoie; şi după capul tău este nevoie, pentru că toţi sunt nişte proşti şi fără tine nu s-ar mai roti Pământul. Dar ce ai fost în stare să faci? Să te dai mare la un pahar de bere la prieteni şi la câte o gâsculiţă înebunită după sex. Atunci? Atunci... se lăuda cu ce va va ajunge el în viitor. Acum, că acest viitor a trecut, în acest timp prezent care i-a mai rămas, îşi dă seama că nu are nimic de spus despre el. Nu, nu e măgulitor în a deveni conştient de faptul că nu ai făcut nimic; atâta doar, ai trăit. - Ce faci tu? Cum o duci? Văd că eşti aproape neschimbată! Ce zic eu arăţi ca o adevărată doamnă: elegantă, cochetă – i-a spus el, privind-o admirativ, în timp ce scene vechi, din tinereţe îl furnicau dureros prin inimă. Ce fusese ea? Fată-n casă la ei. Ce o mai muştruluia maică-sa... căci era afurisită, trebuia să recunoască, mama lui. Când i se păruse că era cât pe ce să se înfiripe ceva serios între ei, o expediase. Îi găsise loc de muncă la un doctor tânăr, proaspăt însurat. Şi se gândea că după atâţia ani, uite-o aproape la fel de plină de viaţă. S-a gândit la fosta lui soţie cu aerele ei de parvenită, cu gafele de ţoapă, dintr-o familie la fel de modestă ca origine, dar fata tovarăşului Prim de la judeţ. „O partidă, zicea maică-sa, fie-i ţărâna uşoară, asta om te face...” Şi ce l-a făcut? Un mameluc, un ratat. Mare minune că nu a ajuns şi beţiv; norocul lui că nu putea suferi alcoolul. Apoi ea s-a cărat în Canada cu băieţii ei, căci practic întotdeauna i-a învrăjbit contra lui. Mai bine; oricum era o scorpie. Dar de băieţi îi pare rău; el este un străin pentru ei.

- Ce tot spui?! Am îmbătrânit. Asta fac. Altfel încerc să exist, să supravieţuiesc, făcând câte ceva care să aibă o oarecare utilitate şi pentru alţii. Fac rochii de mireasă şi nu aş spune că-mi merge rău. Rău mi-a mers până să mă apuc de aşa ceva. Se vând bine. Dar, povesteşte-mi despre tine, presupun că ai avut o viaţă interesantă şi plină de realizări; începuseşi în forţă...

- Eu?! Ce pot să spun? Sunt pensionar, singur... şi atât. – Îi răspunse, în vreme ce o speranţă prinde să-şi mijească corniţele în mintea sa: poate... ar interesa-o persoana lui? Pe el sigur l-ar interesa să mai fie cineva în viaţa lui. Să îl asculte când are chef să vorbească; şi Doamne ce chef are după atâta tăcere să vorbească cu cineva. Ar mai fi şi partea practică deloc de neglijat: curăţenie, bucătărie, cineva care să cheme Salvarea, ferească sfântul, dacă e cazul; şi la vârsta asta poate să fie cazul oricând. Şi uită-te la ea chiar că nu arată rău. E elegantă, sa stilat. Când o cunoscuse, venea la curăţenie în casă. O plăcuse căci era tare frumuşică şi veselă, dar nu se punea în discuţie să se însoare cu una ca ea. Ar fi făcut maică-sa infarct.

- Nu ai familie, copii? Ştiu că aveai nişte planuri foarte ambiţioase... – l-a întrebat Anica cu o notă de slabă ironie.

- Ba da, dar nu a ţinut. Nu ne înţelegeam. Pe vremea lui Ceauşescu îţi era frică să divorţezi: ai fi fost un om terminat... profesional. Am divorţat după revoluţie, şi nevastă-mea cu băieţii, au plecat în Canada. Avea ea acolo o rudă. Copiii reuşise să-i facă să fie doar copiii ei; eu eram exclus. – Îi povesteşte şi în acelaşi timp se gândeşte: e clar, cred că  o interesez. În fond era clar că pe atunci mă plăcea. Avea şi de ce: eram un tip bine, simpatic, cel mai bun dansator; toate femeile oftau după mine, de ce n-ar fi oftat şi o slujnicuţă. Dar uite-o acum, zici că-i o doamnă sadea. 

- Îmi pare rău pentru tine şi pentru visele tale! - Îl compătimeşte şi chiar îi era milă de el.

- Dar tu ai copii? Sigur te-ai căsătorit şi presupun că eşti fericită.- o întreabă el, frământat să afle dacă are vre-o şansă.

- Nu! Nu am copii şi sunt văduvă. I-a răspuns ea cu o notă de tristeţe. Dar răspunsul ei l-a umplut de bucurie.

- Cum aşa!!– Era de-a dreptul fericit. Asta înseamnă că e singură şi fără obligaţii, gospodină era, mai şi câştigă ceva... Este prea absorbit în contemplarea propriilor gânduri despre soarta care i-a adus din nou împreună, după atâţia ani, acum când fiecare este singur şi ar avea nevoie de un ajutor.                        

    Ea îl priveşte zâmbind cu puţină satisfacţie, gândind la rândul ei, că el nu văzuse pe vremuri în ea, decât o ţărăncuţă proastă şi săracă. O fată cu care puteai să te culci eventual, în lipsă de altceva, dar nimic mai mult. Fusese umilită. Visase multă vreme să-şi ia revanşa faţă de durerea pe care i-a provocat-o. Apoi totul s-a estompat cu trecerea timpului. Când o bătea bărbat-su, se gândea că pe o nepricopsită ca ea, nu ar fi luat-o altul. Dacă l-ar fi lăsat, nu ar mai avut pe cine să găsească şi ce s-ar fi făcut singură. Aşa că neavând de ales, trebuia să rabde. Acum, repurtase şi ea o victorie, măcar faţă de bătrânelul ăsta. Ar fi trebuit să se bucure. Avusese şi ea după atâtea necazuri o şansă cu rochiile alea de mireasă. Şi a avut noroc cu domnul Carol, pe care îl întâlnise în autobus, când fugise din locul acela blestemat. Într-adevăr blestemat loc. Fusese acolo şi un accident feroviar. O femeie murise lovită de tren. Văzuse la televizorul din atelierul de croitorie. Îşi recunoscuse şalul. Dar nu i-a venit de loc chef să se mai întoarcă acolo după un şal, care mai ajunsese şi lângă un mort. Cine ştie de câtă vreme o fi fost şalul acolo pe şine, pentru că i se păruse murdar. Nu credea să fi fost moarta, cerşetoarea din gară, mai ales că se întâmplase accidentul la câteva luni, după ce pierduse ea şalul. Dar cine ştie ce o fi putut să se întâmple! Deşi era curioasă, frica de superstiţii era mai mare şi după ea, acolo era un loc foarte ciudat.

    Un om foarte cumsecade acest Carol. Dacă i-a mers afacerea s-au mutat în capitală. A fost corect şi a luat-o ca parteneră în afaceri; în fond ea era cu confecţionatul rochiilor, oricât de complicate ar fi fost. Aşa că nu mai e nici ea o amărâtă de croitoreasă; e patroană. Poate spune că munceşte, dar şi câştigă şi cu bani câte nu poţi face. Uite că s-a întors de o lună în Bucureşti. Are o garsonieră, mică, plăteşte rate, dar e a ei. O să o sune şi pe doamna Ana să vadă ce o mai face şi să-i povestească despre păţaniile ei.

    Carol  are familia lui; un băiat în străinătate, care-l ajută cu materiale străine pentru rochii, e din prima căsătorie. A mai fost însurat încă o dată, dar la-a părăsit şi aia pentru unul ce lucra la o bancă. Acum nu mai avea deloc de gând să se însoare şi îl înţelegea. Nu îl mai interesau femeile, la vârsta lui. Dar erau foarte buni prieteni, putea să spună. Ştia că se putea baza pe el la nevoie. Bătrânelul acesta cu expresia lui sinceră de admiraţie faţă de ea, chiar că îi făcea milă. Să încerce o apropiere? Să se mai vadă pentru a-şi da seama dacă merită să-i acorde puţină atenţie? Dar avea oare nevoie acum, când în sfârşit putea să spună că era şi ea pe picioarele ei, să se complice cu existenţa altcuiva? I-ar fi fost de ajutor cu ceva sau ar fi îngreunat-o cu o povară în plus: să suporte existenţa unui bătrân plictisitor, enervant, cu tabieturile lui, cu absurdităţile lui, cu angoasele lui...? Nu. Avea şi ea obiceiurile ei, modul de a-şi conduce viaţa; nu mai suporta amestecul nimănui.

Un tovarăş pentru a merge la pelerinaje în ţară, poate şi în străinătate, cu siguranţă i-ar fi fost necesar. Şi pare destul de îngrijit; nu i-ar fi ruşine cu el, totuşi. Nu semăna cu bătrânii aceia neglijent şi ponosit îmbrăcaţi. Mai trebuie spălată cămaşa şi bine periate hainele, dar are o figură de intelectual; barba meticulos aranjată, chiar îi vine bine. A rămas totuşi un tip prezentabil. Alături de el, chiar că ar fi o adevărată doamnă. Ar face impresie bună, ca pereche. Acum, era chiar atât de disperat de speriată de singurătate, încât să accepte prezenţa oricui, poate nu tocmai potrivit? Dar cine o obligă să accepte? Mai era şi Carol... dar oricum, Carol avea şi el metehnele lui; umbla toată ziua prin ţară după comenzi, nu îi plăcea să fie cicălit, era încăpăţânat, îi plăcea berea şi nu mai punea nici un preţ pe femei. Îi spusese clar că el nu mai are de gând să se însoare. Dar omul poate să-şi mai schimbe ideile. Carol era întreprinzător. Valentin, mai decorativ cu aspectul lui de intelectual ce a avut o funcţie superioară. Deci?

  - Mă duc la Agenţia de pelerinaje. Aş dori să mă înscriu în vreunul... Nu te-ar interesa şi pe tine? – o întreabă el timid.

 - Poate.., - îi răspunse ea, - dar depinde unde.

 - Ce te-ar interesa mai special? – continuă el cu o voce puţin mai sigură.

 - Nu ştiu. Am să mă mai gândesc. - Îi răspunse ea pe un ton devenit mai acru.

- Îmi vei comunica şi mie? - O întreabă el rugător.

 - Poate...

 - Păi, cum aş putea afla? – tonul lui era speriat; se gândea: nu, ea nu vrea să mă mai vadă, a vorbit aşa într-o doară şi eu m-am grăbit să interpretez greşit şi să-mi fac vise... N-a fost nimic, alte speranţe deşarte şi atât. Ia să vad mai bine ce pelerinaje sunt afişate... se înclină spre ea într-un salut ceremonios de la revedere. Ea-i zâmbi:

 - Ştii,.. am să-ţi dau o carte de vizită, dacă vrei poţi să mă suni. 

Amelia Mociulschi 

    1.

    « Si le rétablissement des sciences et des arts a contribué à épurer les moeurs.¹ » Étrange question car, à l’époque, seulement quelques doutes l’auraient pu occasionner. Et, pourtant, même s’il blâmait la férocité des mœurs de ses contemporains, le “Discours ” de Rousseau fut un succès. En oûtre, l’âge des Moralistes s’était écoulé depuis pas mal de temps : vers la moitié du siècle en cause, mourir reconcilié avec soi-même et avec le monde, comme jadis Montaigne, s’avérait-être une performance que seul le baron de Montesquieu se l’est encore permis. Pourquoi donc tant d’angoisse, tant de scandale, tant de Voltaire ? Simple : c’étaient les apprêts des Temps Modernes, ceux qui vont commencer par la Grande Révolution et durer jusqu’à... Mais cela, c’est déjà une autre question.

    Cent ans plus tôt, Pascal avait averti qu’il ne nous est pas permis de rester neutres vis-à-vis de la vérité. Il l’a même indiquée, cette vérité, mais sa démarche cherche encore de nos jours son attestat. En somme, de quelle vérité s’agissait-il ? Et de quelle attitude envers elle ? C’était un gros embarras car, vraisemblablement, quelque chose ne fonctionnait plus. Bien que la morale chrétienne fut remise aux humains pour l’éternité, rien qu’après un peu plus d’une quinzaine de siècles surgit l’impasse. Était-ce la faute à la morale ? Aux humains ?

    Certes, le prestige moral de l’Église fut sérieusement marqué par d’importants excès. Mais ce furent Luther et Calvin qui lui appliquèrent la correction, et le firent toujours en ligne chrétienne. Qu’aurait-été l’influence de la Renaissance, mûrie pendant plus de trois siècles et qu’avait apporté au premier plan la civilisation payenne des Antiques ? Pas si facile à imaginer, puisque tout avait été passé par le filtre sévère de l’Église, Aristote compris. Serait-ce la crise qu’abîmait l’Ancien Régime et qui, par un syllogisme primaire, pourrait être attribuée à la morale en vigueur ? A cette morale qu’aurait admis l’inégalité parmi les hommes ? En tout cas, c’était l’argument le plus souvent invoqué. Et le mieux construit.

Iniţiată de către Daniel Leuwers, această colecţie de cărţi de bibliofilie (Livres d'artiste) nu face parte din circuitul comercial tradiţional; fiecare carte este scoasă în numai 6 exemplare (fiecare este un original, care asociază textul scris de mâna poetului cu ilustraţia pictorului) şi se poate vedea numai în expoziţiile care înconjoară lumea sau în antologiile-album pe care le editează. În mod paradoxal, acest gen de carte este fără îndoială o carte de bibliofilie care nu ajunge în mâna colecţionarilor! René Char a realizat "manuscrits enluminés" împreună cu pictori renumiţi: Braque, Picasso etc. Prietenul lui, Daniel Leuwers, a continuat tradiţia, invitând scriitori renumiţi (dar nu numai) (Henri Meschonnic, Guy Gofette, Michel Butor), împreună cu pictori ( Pierre Alechinsky, André Villiers, Béatrice Casadesus, Pierre Buraglio, Georges Badin) să participe la acest proiect inedit.
În 2003 are loc prima expoziţie a acestor cărţi, la Prieuré de Saint-Cosme, lângă Tours, unde a murit Ronsard. Erau prezente doar 60 de cărţi. În vara anului 2006, în acelaşi loc, timp de trei luni, are loc a doua expoziţie, care , de data aceasta; cuprinde 200 de cărţi noi. În anul 2008 are loc a treia expoziţie, cu 300 de cărţi noi.
În 2003 la editura "Tarabuste" apare primul catalog-antologie, "Le Livre Pauvre", apoi urmeză în 2006, la editura "Somogy", "Livre Pauvre, Livre Riche", iar în 2008, la prestigioasa editură "Gallimard" - "Richesses du livre pauvre".La Prieuré de Saint-Cosme este păstrat un exemplar al fiecărei cărţi, unul face înconjurul lumii, în cadrul expoziţiilor, 2 revin poetului iar 2 pictorului:
De ce numele de "Livre Pauvre"? Pentru că fiecare carte este produsul direct al poetului şi pictorului, fără necesitatea unui editor, a unei imprimerii.
Veriga româneacă: Wanda Mihuleac, pictoriţă de origine română, stabilită la Paris, proprietara cunocutei edituri de livres d'artiste "Transignum" a coloborat cu Daniel Leuwers la una din cărţile colecţiei.
 Eu am avut şansa de a fi invitată să particip (la a treia ediţie), am ales drept colaborator pictorul israelian de origine rusă Igor Kaplunovitch.
La următoarea ediţie este invitat poetul român Emil Nicolae.
În anul 2006, expoziţia a fost prezentă la Muzeul Literaturii Române, la Bucureşti.
Daniel Leuwrs, născut în 1944, ester profesor de literatură contemporană la Universitatea din Tours. A scris « Introduction à la poésie moderne et contemporaine » (Armand Colin), precum şi « Histoire de la littérature française, de Zola à Apollinaire ». Este membru al academiei "Mallarmé", membru al juriului care acordă premiile de poezie « Ronsard », « Tristan Tzara » şi « Omar Kayyam », vice-preşedintele PEN- Franţa, prezidează Asociaţia Internaţională de Critică Literară. Numeroase cărţi de poezie şi "livres d'artistes" sunt semnate de Daniel Leuwers.

La exposicion estara abierta del 24 de marzo al 10 de abril de 2010.

      Dezvoltarea oraşelor, schimbările survenite în existenţa şi structura   comunităţilor umane, evoluţia formelor arhitecturale, noile modalităţi de expresie artistică, generate de noile tehnici / tehnologii şi materiale, au influenţat şi au transformat, în ultimul secol, tipologia Artei Urbane / Artei în Spaţiul Public. Arta Tehnologică, Arta Temporară şi Arta Efemeră sunt câteva forme de artă actuală care se intersectează şi coabitează în Arta Urbană unde materialele inteligente şi ecologice diversifică posibilităţile de remodelare estetică a ambientului citadin.

      Oraşul actual abundă în imagini pe suport concret şi efemer, realizate în tehnici tradiţionale şi noi media. Opera unică şi produsul artistic de serie, monumentul care aspiră la veşnicie şi performance-ul stradal sau evenimentul media şi proiecţiile urbane cu caracter temporar şi efemer, toate acestea fac parte din arealul artelor vizuale în oraş – interfaţa noului vizual citadin. Relaţia tradiţională arte vizuale-arhitectură, regăsibilă de-a lungul secolelor în forme de artă monumentală, comemorativă / celebrativă şi decorativă, ca sculptură, pictură murală, tapiserie, compoziţii modelate în ceramică, metal şi sticlă, îşi revendică, în a doua parte a secolului al XX lea, un nou statut prin site specific art / artă specifică unui sit – Urban Environmental Art. Lucrările din această categorie remodelează spaţiul urban într-o abordare complexă artă-urbanism. Dimensiunile estetice se ramifică în zona socialului. Locuitorul cetăţii nu rămâne doar un spectator care contemplă opera artistică. Profund relaţionat arealului artistic multidimensional al spaţiului contemporan cetăţeanul / spectatorul / trecătorul oraşului abordează o atitudine participatorie / interactivă, iar în cazul unor forme de artă precum Live Art, Land Art, performance stradal, proiecţii pe clădiri, graffiti, teatru alternativ, evenimente media, devine actant şi coautor al spectacolului artelor vizuale în oraş. 

        Numeroase fundaţii guvernamentale şi particulare europene şi americane au studiat, încă din a doua parte a secolului al XX lea, complexitatea acestui fenomen şi au elaborat strategii de abordare, promovare, eligibilitate şi diseminare a problematicilor legate de Artele Vizuale în Oraş / Arta în Spaţiul Public /  Arta Urbană. Politicile urbanistice contemporane înseamnă planificare - viziune şi reprezintă rodul unor cercetări ştiinţifice – artistice, a unor echipe interdisciplinare, care asigură direcţiile de dezvoltare urbanistică şi conferă echilibru volumetric, ecologic oraşului, cartografiând-ul cu posibile şi necesare intervenţii de Artă în Spaţiul Public. Politicile urbanistice devin realitate doar printr-o armonizare conştientă, etică şi profesionistă între specialişti - factori de decizie, instituţii – fonduri de stat şi particulare.

      Din prisma strategiilor culturale preocuparea pentru dimensiunile estetice ale oraşului, într-un discurs vizual coerent şi care să promoveze arta contemporană şi noile medium-uri artistice, îşi are începuturile, în spaţiul american încă din perioada Roosevelt. După 1970, în America,  a fost dezvoltat un proiect, sub patronaj guvernamental, numit Works Progress Administration (WPA), care utiliza un procent din fondul de construcţii pentru realizarea unor lucrări de artă. Scopul declarat era ca aceste lucrări de artă să nu fie doar inserţii vizuale în peisajul urban ci Artă în Spaţiul Public / Public Art care să contribuie la crearea unui spaţiu public comunitar identitar în care să se regăsească cultura locală cu moştenirele, aspiraţiile şi simbolurile lumii actuale.

      Intervenţiile de artă în spaţiul public american şi european au motivaţii comune, şi acestea ţin de integrarea în planificarea urbană a lucrărilor de artă de for public, cu focalizări evidente în diversificarea modalităţilor de expresie artistică, tehnică, prin alăturarea noilor tehnologii electronice. Alte scopuri, a căror dimensiune umanistă / culturală, constând  în grija pentru cetăţean şi viaţa sa spirituală, atât de trunchiată şi contorsionată, prizonieră a mecanismului oraşului-fabrică în care trăim, le găsim evidenţiate în implicarea comunităţii, care este beneficiarul lucrării, şi în permanenta preocupare pentru redefinirea spaţiului citadin aflat într-o continuă schimbare. 

      În Europa ultimilor ani s-au înmulţit evenimentele de Artă în Spaţiul Public şi proiectele comune interdisciplinare de elaborare şi promovare, diseminare a practicilor artistice de Urban Art. Familiarizarea unui public larg şi a factorilor de decizie, din domeniul management-ului teritorial urbanistic şi cultural, a dus la înfiinţarea unor Fundaţii care să se implice în acest fenomen ce-şi dezvoltă rhizomatic structurile multimediale în definirea noului vizual urbanistic contemporan. Programul The Nouveaux Commanditaires, Foundation de France (1991) şi pe aceleaşi principii configurat programul Nouvi Committenti, Fondazione Adriano Oliveti (2001, Italia), sunt programe axate pe activităţi şi practici artistice interdisciplinare, multimediale legate de problematicile contemporane arte – urbanism – oraş. Politica lor este de a considera cetăţeanul / beneficiarul ca pe un comanditar iar rolul acestor organizaţii ar consta şi în medierea acestor opţiuni culturale cu proiectele artistului chemat să realizeze lucrarea.

      Toate aceste fundaţii au în strategia lor, ca obiectiv fundamental, conştientizarea partenerilor, fie ei factori administrativi, sponsori sau comunităţi urbane şi public larg, de necesitatea Artei în Spaţiul Public în toate formele sale de manifestare de la concret la efemer. În acest scop sunt organizate expoziţii şi promovate proiecte educaţionale accesibile care includ vizitarea unor situri artistice specifice, conferinţe, workshop-uri în care oameni cu categorii diferite de vârstă sunt familiarizaţi cu practicile artistice contemporane, emisiuni TV şi web-uri specializate. Numeroase intervenţii artistice în spaţiul public se datorează iniţiativelor private şi programelor bazate pe voluntariat artistic şi comunitar.  

      Evenimentele artistice, cu caracter permanent / temporar / efemer, dedicate artelor vizuale în oraş, în România, sunt puţine şi anemic organizate. Am putea spune că este vorba de lipsă de fonduri şi de incapacitatea factorilor culturali responsabili să se implice, dar nu putem să nu remarcăm şi faptul că Arta în Spaţiul Public, demers artistic cu multiple valenţe estetice – culturale, nu beneficiază, pe cât ar fi necesar, de o argumentaţie teoretică din partea specialiştilor şi de o conştientizare, în acest sens, a tuturor celor care vieţuiesc în mediul citadin. Deasemenea manifestările care au loc nu sunt promovate de către massmedia, cu excepţia celor câteva publicaţii culturale şi a canalului TV Cultural care le menţionează. Tematica rolului artelor  vizuale în cetate este vastă şi coabitează cu multe domenii ale vieţii urbane. Ea depinde de profesionalismul factorilor administrativi şi de cunoaşterea modalităţilor de expresie artistică specifice Artei Urbane de către factorii de decizie culturali. Politicile culturale adecvate, strategiile ce ar trebui să existe, nu pot fi importate automat. Este necesar un  efort conjugat în echipe mixte de arthitecţi, urbanişti, peisagişti, artişti, designeri, sociologi, antropologi, scriitori, filozofi, ingineri, factori din administraţia publică locală şi administraţia culturală care să conlucreze în cadrul unei platforme de dezbateri asupra legislaţiei în domeniul Artei Urbane / Artei în Spaţiul Public, platformă care să funcţioneze şi să genereze idei, proiecte, sisteme contributive, viabile de a organiza şi monitoriza Arta în Spaţiul Public.  

      Bucureştiul este dezlânat urbanistic şi sărac în intervenţii de Artă în Spaţiul Public. Sunt forme de artă care lipsesc cu desăvîrşire şi mă refer la Neon / Light Art, Cinetic Art, environment mixt media, Locative Art, obiecte şi instalaţii de Artă Urbană cu caracter temporar şi Ephemeral Public Art. Şcoala de arhitectură românească este recunoscută internaţional şi avem arhitecţi şi birouri de arhitectură capabile să elaboreze proiecte şi programe urbanistice care să remodeleze ţesutul urban al oraşelor noastre. Există însă o legătură fragilă între arhitecţi şi artiştii vizuali creatori de Artă Urbană ceea ce a dus, şi din păcate se continuă, la o precară ambientare urbană cu intervenţii de Artă în Spaţiul Public. 

      Cooperarea şi parteneriatul, cu factorii de decizie din administraţia locală, guvernamentală, cu comisiile de urbanism şi patrimoniu, cu fundaţii de artă şi prieteni ai artelor / posibili sponsori, reprezintă pârghii, ale unui mecanism complex, care face posibilă realizarea operei de Artă Urbană / Artă în Spaţiul Public. De la alegerea proiectului la transpunerea in situ, etapele, unei lucrări de artă de for public cu caracter permanent / temporar / efemer, sunt gestionate de artist şi specialişti, factori din administraţie şi parteneri sociali.

      Artiştii vizuali cunoscători ai domeniului Artă Urbană /Artă în Spaţiul Public şi ai legislaţiei şi politicilor culturale administrative specifice locale / europene trebuie să facă parte din comisiile de specialitate pentru a se evita erorile / ororile precum cele apărute în ultimii ani ca Artă în Spaţiul Public în Bucureşti şi  în alte oraşe din  ţară. 

      Artistul vizual se implică frecvent într-un activism cultural articulat la politicile culturale, generate de putere, cu care interacţionează şi le influenţează. Opera de artă are capacitatea de a rezista şi de a nu fi asimilată ci integrată unei culturi, foarte adesea, supusă unor presiuni colonizatoare,  guvernată de factori de decizie mediocri sau supusă mai recentului tăvălug al globalizării. Politicile arhitecturale, estetice, sociale, culturale, educaţionale urbane capătă o dezvoltare coerentă numai printr-o preocupare constantă şi competentă în elaborarea unor strategii de proiectare şi realizare a unei ambientări citadine cu intervenţii artistice.

      Arta în Spaţiul Public impune o planificare a spaţiilor care pot fi integrate într-un plan urbanistic de dezvoltare citadină. Relaţionarea ambientului de Artă Urbană la alte proiecte zonale poate fi făcută profesionist numai prin cooperarea mai multor factori – administraţie / parteneri şi actori sociali / posibili sponsori, oportunităţi evenimenţiale şi voluntariat vizionar artistic şi voluntariat comunitar.

      Arta în Spaţiul Public reprezintă un capitol esenţial în programa de învăţământ a Catedrei de Artă Murală şi se constituie ca obiect de cercetare / creaţie teoretică şi practici artistice, temă de studiu fundamentală în cadrul Studiilor de Master - specializarea Artă Murală – Artă în Spaţiul Public în cadrul Facultăţilor şi Universităţilor de Arte din Bucureşti, Iaşi şi Cluj.

      Intervenţia de Artă în Spaţiul Public cu caracter permanent / temporar / efemer joacă un rol important în scenografia citadină prin polisemantica şi multidimensionalitatea conţinută în interfaţa sa estetică, educaţională, funcţională, ca parte a mecanismului social-politic-cultural urban.  

      Consider ca fiind o necesitate înfiinţarea în Bucureşti şi în oraşele din România a unor Asociaţii / Fundaţii Guvernamentale / Private de Urbanism şi Artă în Spaţiul Public / Artă Urbană, în care să activeze specialişti care să monitorizeze acest domeniu.

      În acest sens în cadrul Uniunii Artiştilor Plastici din România un grup de artişti au iniţiat constituirea Filialei Arta în Spaţiul Public a Uniunii Artiştilor Plastici din România. Membrii Filialei Arta în Spaţiul Public pot fi artişti vizuali cu diferite specializări care au semnat lucrări de Artă în Spaţiul Public cu caracter permanent, temporar şi efemer. Membrii Filialei Arta în Spaţiul Public pot face parte din alte Filiale UAPR cu condiţia să-şi achite obligaţiile ce le revin prin respectarea Statutului UAPR şi a Filielei din care fac parte.  

Sunt nascut în Bucuresti, la 7 ani dupa terminarea ultimului razboi mondial, pe Bulevardul Republicii colt cu strada Pictor Luchian, doua denumiri la fel de contradictorii ca si mediul înconjurator în care am copilarit. Tramvaiele din lemn de pe Calea Mosilor, casele cu curte de pe strada Plantelor, pomii fructiferi, reginele noptii, duzii si teii înfloriti ce înmiresmau noptile de vara cu parfumul lor, masinile negre stil Al Capone, cu calandru decupat în jurul aripilor unduitoare si care cu greu mai sufereau reparatii în garajul lui Nea Manole (cel ce amagea ca nemtii au facut asfaltul din pamant batatorit amestecat cu uleiul ars scurs din cutiile de viteza), ghetariile pe roate si centrul de „sticle si borcane cumpar“, vanzatorii de bors, iaurt si braga, toate acestea se deschideau simturilor mele în partea de nord a imobilului în care locuiam.

 
Mereu, mereu un trup şi-un gând revine
Şi ce-i mai bun în noi se-ntoarce iară,

A l’heure ou le conflit israélo-palestinien ne laisse entrevoir aucune lueur d’espoir, la poésie demeure plus que jamais, pour les partisans de la paix, la seule arme qui peut transcender les clivages ethniques et l’aveuglement mortifère des deux peuples que la haine de l’autre embrase.
Marlena Braster, née en Roumanie, vit depuis 1980 en Israël. Salah Al Hamdani, Irakien lui, est né à Bagdad et s’est exilé en France en 1975. De leur rencontre est né, avec la complicité du peintre Robert Lobet, le projet de « Sables » (Editions de la Margeride)




Voici un livre d’artiste pas comme les autres. Deux voix poétiques, que le conflit sanglant qui déchire la Palestine aurait pu irréductiblement séparer, ont décidé de placer en correspondance leur registre personnel :Salah Al Hamdani choisissant deux textes qu’il avait écrits en arabe et les traduisant avec l’aide de sa compagne Isabelle Lagny, en français, nous permet de lire ces poèmes en arabe et en français.
De son côté, Marlena Braester, qui est francophone et vit depuis trente ans en Israël, a choisi un de ses poèmes écrit en français qu’elle a fait traduire en hébreu par l’un des plus grands poète israélien contemporain : Ronny Someck.
Ainsi réunis par notre langue, nous pouvons lire en arabe et en hébreu les poèmes de ces deux écrivains qui, très symboliquement, témoignent que la poésie est universelle, qu’elle transcende les barrières ethniques et culturelles, qu’elle est la plus belle passerelle entre les hommes de bonne volonté, qu’elle peut enfin faire entendre son chant par-dessus le tumulte meurtrier des armes. Leur livre est rehaussé magnifiquement par les illustrations du peintre Robert Lobet.

Sables
Dans cette plaquette où les illustrations de Robert Lobet esquissent la nudité fascinante du désert, des illustrations inscrites sur un beau et extrêmement mince papier calque translucide, les deux poètes nous donnent à litre des textes brefs et lapidaires. Salah Al Hamdani inaugure le livre, avec une suite intitulée « L’attente et les choses » écrite en arabe, suivi de sa traduction en français en collaboration avec sa compagne Isabelle Lagny où l’on peut lire ces vers : « (…) et une mère me guette par la fente entre les frontières / Faudra-t-il le frémissement d’un songe/pour que mon appel me conduise jusqu’à elle ? (…) ». On aura deviné que la mère dont le poète est séparé depuis si longtemps est aussi le visage emblématique de Bagdad jamais oubliée.
Quant à Marlena Braester, elle nous donne à lire, d’abord dans la traduction en hébreu du poète israélien Ronny Someck, la suite intitulée « Les pèlerins du désert » écrit en français, sa langue d’adoption puisqu’elle n’écrit plus en roumain.
Ce long poème évoque pour nous dans une langue resserrée, dépouillée comme les dunes du désert, ces hommes à la vie ascétique, errants ancestraux de ces territoires immuables, seules espaces de liberté pour leur habitus immémorial : « nous, les pèlerins du désert / - les corps tremblants dans leurs contours-/ nos ombres nous précèdent dans la marche / dans sa veillée diffuse / il a soif le désert l’horizon est si proche (…) – l’horizon de la soif nous appelle ».
Puisse ce livre d’une connivence culturelle unique, où la langue arabe et la langue hébraïque, réunis par notre langue, chantent à l’unisson par-dessus le tumulte des armes annoncer d’autres rencontres qui raviveront la flamme tremblante d’un fragile espoir de paix entre ces deux peuples déchirés.



"La voix poétique de Marlena Braester est d’une grande transparence ; poète de l’interrogation du réel pouvoir de la poésie, laissant le silence vibrer entre les mots proférés, son écriture fragmentée, parfois brisée épouse un lyrisme contenu, voire elliptique. Un imperceptible voile de mélancolie, comme une brisure intime, se révèle dans ses poèmes : « Il avance dans la voix, il a froid dans les mots, / Son visage passe comme la nuit/dans l’épaisseur de la vue./ Il ne s’approche pas il s’éloigne,/ Pourvu que les mots avancent. »"

Bernard Mazo

Critique et essayiste

Né en 1939 à Paris, Bernard Mazo codirige le mensuel de poésie "Aujourd'hui poème". Il est aussi secrétaire général du Prix Apollinaire et membre de l'Académie Mallarmé.

Parmi ses derniers recueils : La vie foudroyée (le dé bleu, 1999). Il figure dans nombre d'anthologies dont La poésie contemporaine de Serge Brindeau, La nouvelle poésie française de Bernard Delvaille, Histoire de la poésie française de Robert Sabatier, La poésie française contemporaine de Jean Orizet parue en 2004.

Cîteodată mă dor cuvintele
la capătul dinspre nord al iernii,
alteori sîngerez sub frînghii de ape şi-mi pare
că nu mai aud nici măcar întrebările, pe care de obicei
mi le pun singură, ameţită de soare şi regretul de a nu-mi fi de ajuns poteca şerpuită la care duce Karuma.

de mîine mă voi privi din nou în oglindă
mai tulbure, mai gri,
cu un suflet bîntuit de îndoieli
de parcă asta mi-ar fi singura datorie
irepetabilă,
a failure of feeling, altfel, nimic care să mă deruteze
din ceea ce se cheamă un peisaj obişnuit
într-o altă ordine, după colţ, pe furiş
crengile unor arţari bătrini amestecîndu-se cu lumina
într-o formă de fugă la două voci,
noi înşine străini în propria-ne viaţă.

dincolo de formele cu care ne-a obişnuit
neoclasicismul,simt gustul  palmelor tale
şi ştiu că ne aparţinem cu ochii închişi
pînă la sfîrşit...

Jacques Prevert spunea:

Paris est tout petit
C’est là ça sa vraie grandeur
Tout le monde s’y rencontre…

Și cu toate astea, deși locuiesc de mai bine de 40 ani în acest oraș, deseori mi se întâmplă să descopăr cartiere noi, cel puțin noi pentru mine, tot atât de interesante ca și Parisul turistic văzut și revăzut de milioane de vizitatori în fiecare an. E drept că în general atunci când trăiești într-un cartier sau într-o zonă oarecare a Parisului, oricare ar fi ea, nu ai în principiu niciun motiv de a te duce în altă parte. La Paris fiecare cartier e o lume “per se” în care găsești tot ce vrei. Mai mult, în funcție de gusturile și mijloacele tale, poți alege un cartier snob, cum este al XVI-lea arondisment, boem, cum este Cartierul Latin, “de afaceri” cum e “La Défense” sau magrebin, precum “La Goutte d’or”. Poate de aceea, după mai bine de patru decenii locuind în zona de vest a orașului, îmi rămân atâtea cartiere la celălalt capăt aproape necunoscute. E drept că ani de zile spuneam, mărturisesc cu un oarecare orgoliu colorat de snobism, că mă duceam mai des la Santiago de Chile decât la Bastille! Poate și pentru că, așa cum îl vezi prin ochii turistului grăbit, estul parizian nu pare a prezenta vreun interes artistic sau cultural. Reputate ca fiind cartiere “populare” – eufemism care ascunde lipsa de interes a autorităților conjugată cu mijloacele limitate ale locuitorilor pentru a întreține un patrimoniu altădată sclipitor – aceste zone în general compuse din case mici cu maximum două etaje, au fost abandonate sub pretext de “insalubritate”, în special în anii ‘70 – ‘80, în ghiarele promotorilor imobiliari.

  Recent,  oficialităţi  ale statului român au făcut anumite afirmaţii cu privire la includerea proiectului RMGC în programul de guvernare.

Asociaţia „Arhitectură. Restaurare. Arheologie” (ARA) a trimis primului ministru şi ministrului culturii o scrisoare deschisă prin care arăta incompatibilitatea între acest proiect şi păstrarea valorilor culturale ale zonei, valori apreciate de către ICOMOS (organism al UNESCO).

Scrisoarea poate fi citită pe http://www.simpara.ro/sd_rm.pdf.

Scrisoarea deschisă conţine o bogată anexă privind subiectul, pentru prezentul articol am considerat utilă aprofundarea acelor aspecte privind neintervenţia din trecutul apropiat a Statului român soldată cu pierderi de patrimoniu, în speranţa că pe viitor acest lucru nu se va repeta.

2007. Asociaţia ARA a depus la Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional – Alba (DJCCPCN-Alba) pe 27 septembrie şi 9 octombrie 2007 un număr de 50 de cereri de clasare pentru

construcţii purtătoare de valoare culturală din comuna Roşia Montana, în unele cazuri se cerea aplicarea procedurii în regim de urgenţă.

Machetă RMGC prezentată la Romexpo în 21 august 2006; Foto: Romulus Cristea

Voilà l’histoire que m’a été dite par un homme, un peintre ouzbek, un beau vieux noueux et sec à la manière d’un fier olivier. Le conteur avait un murmure de voix comme un filet d’eau claire qui s’écoule d’une jarre cassée. Parfois sa parole se faisait sifflement et descendait très loin dans un temps qui aurait pu être hier, demain ou un commencement où le souffle du monde était celui d’un jeune serpent affamé.

« C’était ici ou là ou peut-être très loin même, dans la maison du voisin, d’un ami, d’un frère, d’un pauvre ou du plus riche.

Il y avait un bel homme, ni jeune ni vieux qui avait beaucoup voyagé et connu tellement de femmes, belles, moins belles mais espiègles, blondes comme le soleil, rousses comme le pain sorti du four, sombres comme la prune : toutes les dire, si toutefois il avait pu entièrement se les rappeler, me prendrait des jours et des nuits et je crains le bâillement des étoiles.

« Un jour à l’aube il s’en alla au marché. L’histoire ne pas dit comment mais ce qui est sûr, c’est que, chemin faisant, il rencontra un troupeau de chèvres mené par une femme dont il aperçut à peine le visage. Elle était grande et souple, peut-être jeune, peut-être pas, mais elle répandait autour d’elle une telle lumière qu’on aurait voulu s’y plonger, s’y abreuver, s’y baigner. Elle sentait le lait, celui de ses bêtes, les peaux sur lesquelles elle dormait mais aussi les fleurs dont on faisait usage dans ces endroits-là pour se nettoyer les dents après manger.

Elle ne le vit pas ce qui l’étonna car il n’était pas habitué à passer sans que son ombre ne touche l’âme de celles qui croisaient sa route ne serait-ce qu’un instant et il tenta de la regarder de plus près. Une chevelure abondante couvrait un visage sans nom et seul un sifflement appela les chèvres à s’arrêter sous un arbre. L’homme s’arrêta aussi et lui demanda :

- Que dois-je faire pour te connaître, pour me réjouir de tes eaux et de tes forêts secrètes?

- Tu feras ce que je te dis car moi aussi je veux te connaître et je t’attends depuis la naissance du premier chevreau lors d’un printemps dont je ne me rappelle plus le nom !

Et l’homme rentra chez lui, se fit propre, changea les draps de son lit et dormit six mois en regardant nuit après nuit vers sa maison à elle qui était de l’autre côté du lac. Au commencement, il lui en avait voulu. Pourquoi ne se donnait-elle à lui tout de suite car elle le voulait et ça devait se passer, mais quand ? Et si elle se jouait de moi ? Il ressentait une douleur en bas du ventre, du désir inassouvi et sa belle verge se mit à bouger et se leva, l’empêchant de s’endormir. Il était haine et doute. Il se mis à frotter avec force son sexe, sa respiration se fit haletante et puis il eut honte car elle, elle lui traversa l’esprit. Il ralentit le va-et-vient de sa main, qui finit dans une douce caresse. Il avait pitié de lui-même et de sa verge qu’il aimait pour tout le plaisir qu’elle lui avait prodigué tout au long de sa vie (elle touchait bientôt à sa moitié) et parce qu’elle était tout simplement belle, grande, bien formée et enveloppée d’une peaux rose et veloutée, légèrement ourlée. Quand il eut fini de contempler son membre, il le toucha avec amour, de plus en plus tendrement et voulut de tout son cœur qu’il puisse éclater dans un lieu digne de lui : il sut à cet instant-là qu’il voulait préserver sa substance pour elle, la femme aux chèvres. Il s’essuya avec la main droite, recouvrit son sexe et, une larme au coin des yeux, s’endormit au petit matin tandis que les oiseaux se réveillaient.

Il dormit six mois sur la rive de sa maison à elle. Il choisit un endroit isolé, dans une clairière et organisa une couche de branche et de feuilles. Les nuits passaient, il avait froid, les couteaux et flèches qui transperçaient son ventre cessèrent d’être douloureux et il ressentait du plaisir à la savoir plus près de lui et l’imaginer nourrir les bêtes, se laver, manger. Chaque nuit sa verge se levait et palpait l’air du bois avec son bout humide qui vibrait comme les cornes d’un escargot et illuminait la clairière, champignon phosphorescent sur lequel se posaient des papillons nocturnes. Ils emportaient sur les pattes de fines gouttes de l’homme qui chantonnait pour prolonger son plaisir et sa joie. Il était léger, vaguement fatigué et se roulait autour de lui-même comme un animal pour protéger ce qu’il portait en lui de beau et fort. Nourri par la lumière qui, de sa verge, se répandait dans tout son corps il tombait dans le sommeil et se sentait de plus en plus jeune. Il avait peur de mourir avant la fin mais même la mort lui paraissait douce et bonne.

Six mois jour pour jour l’homme sut qu’elle l’invitait dans sa cour pour vivre et dormir auprès des bêtes. Il étala une âpre couverture sur la paille et vécut au rythme de la pluie d’automne sur le toit. Il devînt indifférent et toutes les nuits se disait que la femme ne méritait pas tout ceci, qu’elle était comme toutes les autres, comme celles qu’il trouverait sans passer par tous ces états. Toutes les nuits il se disait que celle-là serait la dernière et que demain il prendrait la route en laissant cette femme bizarre derrière lui avec ses chèvres sales et malodorantes. Mais tous les matins au réveil il se mettait à espérer et la certitude d’une chose grande descendait en lui, chatouillant son sexe endormi et paresseux depuis qu’il partageait la couche des chèvres. Il était las, fatigué, sale, les yeux entourés de cernes et ne croyait plus ni en lui ni en elle. Un jour, il prit ses affaires et quitta l’étable, déterminé à ne plus y revenir.

Quand il marcha dans la cour il vit la porte de sa maison largement ouverte. Il sentit un tremblement dans ses jambes il hésita, il entra. Un lit propre l’attendait, la maison sentait bon et il pu l’entendre bouger et vivre à l’autre bout de la maison. Un frisson parcourut son corps et ses lèvres s’élargirent en un sourire béat et radieux. Il se sentit beau et fort mais les traces de l’attente ne s’effacèrent qu’au bout de quelques jours quand il vit que personne ne le chassait. Tous les matins une nourriture simple mais saine l’attendait. Il se remplissait de reconnaissance et ce qui s’était logé dans son bas-ventre montait vers la poitrine qui se gonflait dans une respiration ample et libre. Mais voilà, il ne la désirait pas, il l’avait oubliée et dans son bien-être pensait à toutes les autres femmes qu’il aurait une fois cette histoire finie. Il avait oublié sa voix, sa démarche et il lui restait le souvenir trouble d’une masse de cheveux sauvages qui laissaient à peine passer un regard… et quand il pensa ce regard il la voulut : son bas-ventre et sa verge devinrent exigeants.

Un de ses pires jours de douleur, elle le prit par la main, le baigna et le fit dormir aux pieds de son lit. Les semailles eurent lieu, le blé poussait bien, sa respiration et ses mouvements sentaient le vent d’été qui allume le crépuscule. La proximité d’elle le berçait et il voulut prendre son sein dans la bouche, tantôt l’un, tantôt l’autre en cherchant goulûment à se nourrir du lait qu’elle faisait couler sur lui en se caressant elle-même dans le bain. Toutes les nuits il fût au bord de l’éclat et il crut que son sexe allait exploser en vain mais il réussit à s’abstenir et la force et la douceur lui revinrent en même temps.

Toucher lui fût interdit mais elle tua une chèvre, mit la peau dans son lit pour lui. Six autres mois passèrent. Il put porter sa bouche sur cette terre qui attendait et le désir était dispersé en lui du bout des doigts jusqu’à la poitrine. Elle ne parlait pas et il crut bon d’écarter ses jambes pour pénétrer doucement dans son ventre dans le même temps qu’il s’apprêter à absorber son souffle.

A ce moment-là, il se réveilla car depuis le commencement, il avait rêvé à l’ombre d’un arbre sur le chemin du marché au petit matin.

Je vous donnerai peut-être une suite et …….. on peut l’écrire à quatre mains.

Galele APLER de anul acesta au avut o temă incitantă: Cît costă incultura. Toţi vorbitorii au avut în minte celebra butadă după care incultura costă mult mai mult decît cultura. Dar cum măsurăm acest preţ?

Sunt cel puţin două dificultăţi majore: 1. mărimile sunt riguros incomensurabile, pur şi simplu nu avem o unitate de măsură a culturii/inculturii, respectiv a efectelor sociale; şi 2. Presupunînd că efectele sunt vizibile, identificabile, cuantificabile, dificultatea este marea distanţă în timp între cauză şi efect. O măsură aplicată azi îşi poate arăta urmările peste două decenii. Sigur, se pot imagina analize de tip sociologic, chiar a apărut un sondaj de consum cultural cu rezultate fataliste. Noi am căzut cu toţii de acord că preţul inculturii poate fi imens, dar ca de obicei am vorbit în van. În primul rînd cultura nu se reduce la cultura scrisă, în al doilea rînd, cultura nu mai reprezintă o valoare în plan social. Oricît ar fi de neplăcut să recunoaştem asta. Eram în sală editori şi scriitori şi discuţia s-a purtat în jurul literaturii şi a culturii scrise. Aici intrăm într-un cerc vicios. Pe de o parte, ne-am bucurat cu toţii într-o vreme că suntem postmoderni, socotind că astfel am intrat în rîndul lumii, ne bagă şi pe noi cineva în seamă, avemcarte de identitate şi cod numeric personal. Numai că, postmodernismul implică tocmai nivelarea valorilor, gîndirea slabă, pedagogia non-intervenţionistă, dezavuarea criteriului istoric şi alte chestii care încep deja să-şi arate efectul nefast în socialul nostru cotidian.

În perioada 12-13 noiembrie la Câmpina a avut loc a 11-a ediţie a Galelor Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România, amfitrionul întâlnirii profesionale anuale a reprezentanţilor revistelor culturale şi editurilor membre ale asociaţiei fiind scriitorul Florin Dochia, directorul Casei Municipale de Cultură «Geo Bogza». Au participat oameni de cultură din România, Franţa şi Bulgaria.

Academicianul Nicolae Breban a declarat, în deschiderea manifestării, referindu-se la subfinanţarea culturii, că "şi în situaţii de criză pot fi găsite soluţii pentru literatură" pentru că este necesar "să fie scoasă din şant această căruţă, pentru că trebuie să fie pus accentul pe prestigiul literaturii române". Breban a mai afirmat că "nici în perioada comunistă, publicaţiile literare nu s-au aflat într-o situaţie atât de dramatică din punct de vedere al finanţării". (Ştiri locale - Prahova)

Premiul Revista anului: Revista „Feed Back”, Iaşi, director Daniel Corbu;

Premiul Graficianul anului: Florin Buciuleac, pentru albumul "Tîmpla", Convorbiri literare, Iaşi, 2008;

Premiul pentru critică literară „Dan Alexandru Condeescu”: Emanuela Ilie, "Basarab Nicolescu. Eseu monografic", Editura Timpul, Iaşi, 2008;

Premiul Autorul anului 2008: Florin Mihăilescu, "Critica sau judecata fără sfârşit", Fundaţia Culturală Libra, Bucureşti, 2008.

De asemenea, în conformitate cu regulamentul Premiilor A.P.L.E.R., a fost atribuit
Premiul pentru jurnalism cultural pe anul 2008: Mădălina Cerban, Agenţia Mediafax, Bucureşti.

Diploma de Onoare A.P.L.E.R. a fost acordată lui Jean Poncet, pentru merite deosebite în traducerea literaturii române în Franţa.

Un Premiu special alcătuit dintr-un tablou semnat de cunoscuta plasticiană Patricia Popescu precum şi Diplomă de excelenţă s-a acordat, din partea Cercului literar „Geo Bogza” din Câmpina, editor al publicaţiei culturale „Revista Nouă”, doamnei Ioana Geacăr,

pentru volumul „Dictatura auctorială. Eseu despre proza experimentală a lui Mircea Nedelciu”, Editura „Libra”, 2008.

Devenită deja tradiţie, a 11-a ediţie a Galelor Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România s-a bucurat de o largă audienţă.