Pe 1, 3 si 4 decembrie cu ocazia Zilei Naţionale Româneşti a avut loc la Düsseldorf şi Essen un festival de artă organizat de Fundaţia Româno-Germană Atheneum, initiate de Livia Medilanski. Trei seri culturale, trei spectacole de inaltă calitate artistică: corul Forum compus din cantareti ai operei din Essen, cu dirijor si pianist Dl Alexander Eberle şi Orchestra de cameră din Timişoara, cu doi excepţionali soliţti violonişti, Corina Murgu şi Ovidiu A. Rusu; Incântătoare compoziţii româneşti de Tiberiu Brediceanu, Ciprian Porumbescu şi George Enescu; cantăreţi cu voci minunate, Marcel Rosca, Daniel Purcelşi cunoscuta solistă română din Londra, soprana Nelly Miricioiu, balet şi gimnastică ritmică, recitari emoţionante din scrierile lui Carmen Sylva, muzicăde harpă pe fundal de proiecţii digitale cu artă, arhitectură si imagini din ţară,si opere de artă Pictură: Jerry W. McDaniel, Ioan Iacob, Alexandra Medilanski, Mircea Nicolau, Anita Schuller, Adrian Tatu, Medi Wechsler-Dinu; Sculptură: Mihai Caranica; si Fotografie: Alex Ranta. Au fost prezenţi, Consulul General al României din Bonn, Dl. Vlad Vasiliu, Televiziunea Română Internaţionala şi reprezentanţi ai Institutului Cultural Roman. Un incântator Dialog al Artelor.

Articolul prezintă un interviu luat de Ben Todică, prezentator al emisiunilor în limba română a stației comunitare de radio 3zzz din Melbourne, Australia pentru a aduce un omagiu celor 11 care au murit într-un accident în mină cât și în general tuturor oamenilor care au muncit și s-au sacrificat în zona uraniului la Ciudanovița în Banatul românesc. Este un interviu diferit de cele obișnuite căci cei intervievați sunt oameni obișnuiti nu cunoscuți. Naturalețea întrebărilor și răspunsurilor suprinde și aduce viu în fața cititorului drama incendiului din aprilie 1962 cât și o întreagă lume din acel colț de țară de care se aude rar vorbindu-se.

Îmi creşte, în suflet, pe ultimul ţărm...
un salcîm cu ramuri spinoase
de culoarea iernilor în Tobolsk
şi-a durerilor ce tac, în cea mai desăvîrşită inconştienţă
nostalgia unei revărsări fără hotare,
iată dragostea mea!
 
În ce constă importanţa unei clipeş În ce se diferenţiază clipa
cînd moare un om, de celelalte, cînd nu se întîmplă
decît fapte banale şi simple?
 
Cine ştie? Nimic nu e la fel! Totul se fărîmiţează
în bucăţele, exact că acelea pe care le păstrăm în sertare
pline de riduri, printre altele o adiere de vînt
dincolo de îndepărtatele fluvii
unde îngerii vorbesc  o mie de limbi
transformate în păsări cu ochii aţintiţi spre larg
după urmele unui întreg mai pustiu
ca preajma Infernului dantesc.

Melissa Payne Baker - "Nest"

 Egon Schiele - Autumn tree

Într-o epocă în care şi bruma estompează forme
îţi trebuie, fără îndoială, alt simţ
al realităţii în stare să depăşească
emoţia florilor de prun,
n-am să mă opun nisipului dintre stînci -
într-o anumită privinţă
e Golgota mea de singurătate
şi-ar fi indecent să-i pretind unei umbre
mai mult decît visele
cu pitici călătorind prin ţara podelelor goale,
le-am păstrat anume pentru tine cu roşeaţa din obraji
dincolo de lumină, dincolo de viaţă
germinînd
într-un fel de pîndă, vinerea la prînz
cuiburi de primavară.


În fond, iubirea nu se măsoară în cuvinte
nici nu se strigă,
depinde doar cum o priveşti
cînd îmi fac ordine în senzaţii -
mijesc ochii şi dau de un albastru pustiu
că nu mai e nimic,
nimic altceva decît nimic,
fix la ora şase şi douăzeci
după care voi lua nopţile de la capăt
prin ierburi cu şerpi, o lume a genezei
unde totul este posibil şi provizoriu
cu toate că-ţi văd ochii lucind, într-un simplu
detaliu de toamnă.

Furca unei crengi de mesteacăn.

Lucru deosebit astăzi, şi asta dă fervoarea substanţei  sale, lirica Luminiţei Cristina Petcu,  iată!  e răsfrângătoare de cunoaştere.  De distingere!...

Amintim că a devenit deja banală stabilirea faptului după care ar bântui în stihuirea românească a ultimelor decenii absenţa IDEII. Altfel spus, suntem siliţi a fi spectatorii cohortelor de substantive, ce nu le leagă în nod nicio cultură. Totul, din păcate, se rezumă numai la semne. Nicio perspectivă de nuntire semnificantă în SENS!  Şi aceasta, spre vătămarea întregii literaturi. Căci publicul iubitor de poesie (filo-poeionul) se cere a fi ,,violentat “ nu doar cu urme, ci şi cu urmire ( tăcere ţesută în tâlc). Şi este asta sarcina oricărui creator. Nu lenevirea gândirii tagmei cititorilor şi instaurarea imperiului platitudinilor are, astfel, în vizibilitate scriitorul de luat în seamă!  Ci desemnarea Fiinţei...  I se impune celui ce face, urzitor de „a fi”,  de  ,,a şti” şi de ,,a şopti”, să poarte, sub vastităţile nimiciale, mantaua  profetului clavăzător. Sub obsesia eternităţii, peste confortabil, fragmentar şi aproximativ...

-Ce reuşeşte, peste toate acestea, cartea ,,Himere de Pharos”  dincolo de vremelnicia contemporană,  şi nu numai?

În primul rând, ca sens al existenţei, o împăciuire cu lumea, sub un mult-firesc echilibru, drept:

         „...o ceremonie de nuntă

         din care lipseam doar noi.” (Gliptică Brassai).

Drept o gravare în  ne-timp…căci,  în fond,  nu contează preţioasa piatră,  ci încrustatul!

Deasupra de mode barbare, neînţelegînd  înţelegerea comodă, florilegiul cultivă sentimentul euforic al singurătăţii:

                “Primăvara târziu, la crăpatul zorilor,

                când cerul se-acoperă de ceţuri gingaşe

                mă trezesc cu surâsul inuman al olimpicilor

                ascultând acelaşi verset din  KUSA NO ZU

                ca  şi  cum  aş  privi  lăuntric

                pe principii depăşite demult,

                boala ascunsă a speţei umane,

                obsesii care nu trec oricum dincolo de lacrimi

                n-ar fi destul, în definitiv ce mai contează

                un zen cu orbitele goale întoarse spre neant

                de parcă ar fi şi acolo invulnerabil,

                inaccesibil, de neatins şi totuşi

                prea vag chiar şi vântul strâns între trestii

                în miez de noapte, anxios

                cătun de munte peste care-a nins cucernic

                cu fluturii propriei noastre singurătăţi,

                aceeaşi teamă îngăduită să fixeze îndelung

                un zid de lut văruit şi OTRAVA

                ca o sete albă de nicăieri.”  (Seminţele liniştii)

Sunt aici desenaţii de iubire niponă, având girul Héloïsei, ce nicicum nu-l imaginează pe Narcis.  Căci poeta vede în fuiorul de ape  oglinditor mereu altă închipuire ( a sa?):

                “ Dacă poţi avea acces direct la realitate,

                 ce rost mai are să emiţi supoziţii

                 asupra tuturor nedumeririlor?” (Despre lucruri aşa cum sunt)

Bănuind, prin urmare, că realitatea nu-i decât acea decindeală. Iar ea poate fi  în “niciunde-le”, fie dinăuntru, fie din imensul  “afară”.

Deşi această apropiere descinde dintr-o practicare a gândului, antică,  abandonată uitării  în vremea            de-acum,  autoarea o refiltrează  în retorta inimii şi tâmplei prin analogii condensatoare...într-un drum de la adoraţia efemeră a corolei către sublimarea-i  manifestă  în parfum.  Sărutătorul  şi însuşi SĂRUTUL!...

În miez, avem de-a face cu un joc aluziv al mutării accentelor de semnificaţii din vânt  în eterul misterios.

....O cununie a despicării, nu străină feminităţii simbolice, cînd şi-alege muta iubire.  Adică “risipelnicul”, drept condiţie a reânoirii vieţii (viitoare).

Poemele curg însoţite de acea coregrafie tragică, având protagonişti  întâmplarea, soarta şi moartea  şi tot înşoptesc tulburător dilema memento amandi, versus memento mori. Căci, aţi întrezărit:  îmbrăţişând iubirea, îmbrăţişăm, în râul destinal, chiar moartea şi sfârşim prin a avea conştiinţa profundă că toate poartă cu sine perspectiva zădărniciei.

“Oriunde mă întorc fiecare moarte închide un cerc,

celelalte adevăruri ne îndeamnă să trăim.” (Peisaj scufundat în somn)…

Sau, oedipian:

„Poate că Bruckhardt avea dreptate,

 se poate vorbi despre moarte

fără să întindem mâna spre ea?”

Stihuirea, aflată sub vraja unui Rabindranath Tagore, Lucian ori Diogene din Sinope, trece graţios de adunarea expresivă a vocalelor în indicii impresivi ai înmulţirii întru cuvînt. Se observă o dezbrăcare perseverentă de fapte, cu scopul atingerii purificării. Ţinta nu-i pradă părelnică, ci chiar aţintirea spre unimea adâncă şi originară.

Investigaţie lirică neliniştitoare, situată în faţă cu abisalul, ca o iolă tremurândă  “în marea trecere”, poezia prezentă dă seamă de nume ce nu-s, când dincolo de dantela zicerilor aduce cu sine o nerăbdare a tălmăcirii visării.

Spre care, tot cu reverie, o salutăm pe enigmatica agapoeionă!...

Petru Solonaru

 Voi începe prin a vă aduce aminte că oamenii nu sunt creaţi în mod identic, pe bandă rulantă - şi de aici rezultă şi inegalitatea naturală de şanse, în funcţie de domeniul pe care îl luăm în discuţie. Cu toate acestea, rolul ordonator al civilizaţiei umane este tocmai de a echilibra aceste şanse - şi de aceea se presupune că într-o societate civilizată nu acţionează "legea junglei", ci acel principiu definit corect politic ca fiind egalitatea de şanse, fără discriminare de gen, orientare sexuală, etnie, confesiune, apartenenţă politică, status economic, vârstă, sănătate sau caracteristici somato-psihice. Ori, mai nou, intervine chiar ceea ce se cheamă "discriminare pozitivă" sau "cote sociale" obligatorii pentru fostele grupuri defavorizate.

Discriminarea, la modul clasic, înseamnă tocmai tratamentul defavorizant al unui individ, bazat pe apartenenţa sa la un anumit grup sau categorie.

O carte de tip nou, ce nu s-ar fi putut scrie fară ajutorul Internetului. O carte care are 40 de autori, colegii din promotia 1966 de la liceul Spiru Haret din Bucuresti.  O carte scrisă interactiv, online, de la distantă, autorii fiind răspândiţi în toată lumea, din Japonia până în America de Nord, trecând prin Nigeria, Israel şi cel puţin şapte tări europene, pe lângă România. O carte cu valoare de document, amuzantă si emotionantă. Editorii cărtii sunt elevii Mihai Vasilescu si Nick Lerescu. Andrei Pleşu (coleg de clasă cu autorii) i-a făcut cărţii un splendid "cuvânt însoţitor" intitulat “Trecute Vieţi de Domni şi de Domniţe”. Pe coperta spate, volumul are "testimonials" de la Andrei Pleşu, Răzvan Teodorescu, Bedros Horasangian, Ioana Diaconescu. Lansarea oficială a cărtii are loc pe 13 Septembrie 2011 la librăria Cartureşti.

În cadrul serilor culturale romaneşti organizate de Societatea Viitorul Român (VRS) în California de Sud, la Los Angeles, pe 30 aprilie a vorbit Prof. Dr. Ion Toderaşcu, Profesor Emerit, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi despre istoricul şi politicianul Gheorghe I. Brătianu: ”Un savant şi un Soldat”.

Articol de Anca Adumitroaie, Director Cultural VRS

Postarea articolului, introducere şi editarea postării de Ileana Costea, fostă Vice Preşedintă a VRS, Profesor la California State University, Northridge

Fotografii: Virgil Adumitroaie, Vice-Preşedinte a VRS, Inginer Jet Propulsion Laboratories si Ileana Costea, Prof. CSUN

In linia temei preferate a autoarei articolului, Ileana Costea, "Prezente surpriza romanesti peste hotare" multe descoperiri vara aceasta, in Franta, la Paris si Provence, si in Italia, la Venetia cu ocazia Bienalei de Arta. Omniprezentul Brancusi are doua expozitii, la Fundatia Beyeler si la Atelierul de la Centrul Pompidou. O sala intreaga (16 tablouri) de picturi ale sur-realistului Victor Brauner in expozitia colectiei particulare Anne Schlumberger la Muzeul de Beaux-Arts din Nimes, un clip de reclama cu tenismenul Ilie Nastase, la Muzeul apei minerale Perrier in Provence, o expozitie despre colectionara originara din Romania Ileana Sonnabend, un soprano-travestit, Modjesko intr-o frumoasa expozitie de tablouri ale olandezului Van Dongen la Muzeul de Arta Moderna a Orasului Paris, si diverse expozitii la Venetia: Pavilionul Romaniei, Pavilionul Republicii Moldova, doua expozitii in sali adiacente Institutului Cultural Roman din Venetia, pictorul Adrian Ghenie la expozitia "Lumea va Apartine" in colectia lui Francois Pinault de la Palazzo Grassi pe Grand Canal. Multe si diverse.

Escala mea este o boală fragilă

înainte de somn şi din cînd în cînd

un soi de moarte care nu spune nimic

în "aparenţa" ei subţire, de culoarea soarelui

obişnuit să zăbovească deasupra ta

vesmîntul de sărbătoare, răcoros şi proaspăt,

amintirile

ori salcîmii din jurul gării, uzi pînă la măduvă,

dinspre răsărit lunile trec

zile se schimbă una pe alta

ce rost are să fii iubită dacă nu eşti întîia între toate?

mai bine să mă urăşti tăcînd

în miezul zilei,

plasa pescarului Primăvara

cu miresme alese

poate c-ar trebui să mă îndoiesc de realitatea

acestor fapte cu sentimentul unei mari linişti

şi zîmbesc deşi mi-e greu să identific

norii împletiţi

în vîrful condeiului,
încăperile goale de umbra  pădurii

atîta timp cît simt cu tot ce e presimţire în mine
ardoarea neobosit-a-ncepătorului revoltat

de angoase

şi maci mirosind a iubire pe dosul

unui plic deschis,

singuri de gol

cînd ne ascundem fredonînd "Sono contento di morire"

e puţin probabil să mai auzi alizeele...

Dacă m-aș fi născut pe Sirius, era altceva!

Lumina ar fi fost doar albastră.

Celelalte nuanțe s-ar fi ascuns de teama frigului,

Eternul stăpân.

Mă voi piti pe o altă planetă,

Într-o fibră de sticlă,

În spatele unui cristal aflat în clivaj permanent.

Să nu mă găsească nuanțele prăbușite în clasele inferioare,

De la galben la roșu aprins.

De acolo, dragostea mea,

Îți voi transmite mesaje codificate cromatic,

Pe care doar ochii tăi albaștri le vor putea descifra.

Poate c-am să plec
după măsura înţelegerii fiecăruia
odată cu primele miresme ale primăverii
aşa cum se întîmplă de obicei în vise,
cînd ţi-e frică de ceva, dincolo de nevoia inconştientă
de-a privi oamenii
ca pe-o răscumpărare a culpei
şi de la inimă la inimă
am să rostesc dintru începutul desprinderii
înalta rugă, îmbrăţişată doar de lacrimi
într-un sens absolut
în care nu mai ştiu să spun: rămîn
umbra fără odihnă şi fără sfîrşit,
retabluri ce seamănă cu nişte bucăţi de catedrală
şoptite în ureche de pe muntele Ayuwang
altminteri strîng la piept o icoană
cum a fost la începutul lumii
ori acceptînd acea rigiditate, punctul culminant al culorii
o bucăţică de cer în mîinile tale
pliurile, încruntările fără amărăciune
sub brumă şi ploaie, cui i-ar păsa de toamnele mele
cu gust de pelin adus puţin de spate
în zodia Cassandrei?
nici cel mai tenace nu poate răbda
propriul mormînt fără să scoată un cuvînt
egal zeilor, în rest doar
dimineţile aşteptînd lipite de pereţi
să vii,
niciodată mai tîrziu ca astăzi.

Poate că durerea se naşte din comparaţii,
prin frig curge sînge...

Pasarea in Vazduh  a lui Brancusi – o trasatura de unire intre California si Australia

Articolul acesta este despre prezenta lui Brancusi in California si Australia, dar si in Europa, la Centrul Pompidou din Paris si noul Centru Pompidou din Metz (deschis in mai 2008).

Articolul a fost scris pentru o revista din Australia, dar este completat cu imagini din expozitia inaugurala a Centrului Pompidou Metz (Ce este o capodopera?) si alte poze ale operei maestrului.

In lantul articolelor pe tema care ma preocupa pe mine "prezente romanesti surpriza in strainatate", se inscrie si foarte cunoscutul, omniprezentul Brancusi, care si el ne poate surprinde ...

Fotografii de Ileana Costea

Poezii californiene ale Lidiei Lazu în volumul "In Voia Luminii"

Lidia este poetă şi actriţă şi s-a specializat in recitaluri de poezie din Blaga, Bacovia, Eminescu, Iulia Hasdeu, precum şi din poezia proprie. Ultimul volum de poezie al Lidiei se numeşte “În voia luminii” şi conţine câteva poezii scrise de Lidia in timpul şederii ei in California cu ocazia invitaţiei Ilenei Costea la Los Angeles. Cu acel prilej, Lidia a dat patru recitaluri în California de Sud şi de Nord, la comunităţi românesti şi unui group de americani.

Articolul prezintă câteva din poeziile californiene ale Lidiei, alăturând notele explicative ale autoarei scrise de mână pe volumul trimis Ilenei Costea.

“Poemele ei se aseamănă cu lucrările acelor artişti care pictează după natură, dar nu copiind-o, ci recreind-o, reinventând-o. Adesea în aceste picturi, alături de compoziţia în sine, pot fi trecute un vers, sau chiar o strofă, spre a sugera starea de spirit, gândul, emoţia, sentimentele ce au născut lucrarea.”

                          Lactanţia Iordan-Constantinescu

La Melbourne am intalnit un roman special: Ben Todica

“Noi am plecat din tara mama, acolo au ramas  muntii caruntii, vaile cu florile, turmele cu oile, padurile cu doinele, mormintele cu crucile”.

                         Ben Todica, filmul  Mormintele cu Crucile

Ben face parte din lantul de descoperiri care ma preocupa pe mine de ani de zile: prezenta romaneasca surpriza in strainatate. Ben, imigrantul australian care izbucneste in plins cand aterizeaza inapoi la Melbourne dintr-o calatorie in Taiwan (simte ca Australia este tara lui). Ben romanul, a caror priviri si simtiri sunt vesnic indreptate spre romani si Romania. Ben jurnalistul, reporterul. Ben autorul unor minunate, delicate si puternice filme documentare (si multe, 260 pe YouTube; unele premiate, stilul lui studiat intr-o universitate americana). Ben tatal (trei copii) si sotul iubitor. Ben sudorul. 

Ben este special in mai multe feluri: pentru ca prezinta Romania atat prin programul deosebit pe care il face de saisprezece ani la Canalul 31 de TV al carui director este, cat si la statia de radio 3zzz; prin felul deosebit in care si-a construit viata de emigrant, prin felul in care isi apleaca ‘urechea’ si aparatul de filmat sau microfonul spre fiinta umana, prin pasiunea pentru filmul documentar, pentru poezia, arta si simtirea ce rasufla din tot ceea ce creaza, cand face un film, interveviaza sau scrie, si pentru reverenta lui pentru tara. “Pare ciudat dar Romania ramane Paradisul meu” afirma Ben.

sursa foto:http://arhitectul.wordpress.com/2011/02/19/hala-matache-1/

În ultima perioadă, asistam la o amputare incredibilă a patrimoniului istoric şi arhitectural al Bucureştiului, o distrugere fără discernământ, fără precedent.

Cutremurele din 1940 şi 1977 nu au fost suficient de convingătoare şi nici megalomania regimului comunist condus de Nicolae Ceauşescu. Bucureştiul este în pericol!

Oraşul este devastat de săpături, de demolări, de zone întregi impracticabile, de şantiere costisitoare pe amplasamente si situri care se declasează peste noapte, de către actualii lui reprezentanţi.

Totul în plină criză economică şi identitară.

„Micul Paris” îşi pierde din identitatea istorică, din prestigiul său de altădată pe care îl invocăm deseori, prin acţiuni necontrolabile la care asistăm impasibili.

Vă aduc la cunoştinţă această mobilizare a Societăţii civile demarată iată, şi din Paris.

Preşedintele de onoare şi fondatorul Asociaţiei „Pro Patrimonio France” este renumitul arhitect Şerban Cantacuzino.

Scopul acestei asociaţii este RESTAURAREA, APĂRAREA ŞI PUNEREA ÎN VALOARE A PATRIMONIULUI ROMÂNESC.

Scrisoarea de protest anexată este adresată întregii Europe, nu numai reprezentanţilor oficiali ai Bucureştiului şi conducerii României.

O veste deosebit de tristă mi-a marcat săptămâna trecută: cunoscutul scriitor Ion Hobana, un mare şi de neînlocuit prieten din sfera anticipaţiei româneşti, a murit.

Împlinise în 25 ianuarie 80 de ani şi reuşisem să-i transmit telefonic ca de obicei, tradiţionalele urări de aniversare. Retrospectiv, rememorând ultimele sale cuvinte, îmi dau seama abia acum că au fost mesaje discrete de adio. Nu am ştiut că este extrem de bolnav şi nici că, după acest eveniment, starea sa de sănătate avea să se înrăutăţească, ducând spre finalul inevitabil.

Lucrase foarte mult în ultima vreme la o carte importantă, ştiam, în ciuda maladiei sale incurabile şi neajunsurilor provocate de alte evenimente, dar a reuşit, se pare, să-şi vadă publicată ultima sa carte la Editura Academiei: «Peste o sută şi o mie de ani – O istorie a literaturii franceze de imaginaţie ştiinţifică până la 1900».

14 februarie 2011. Pentru eforturile lor susținute de a îmbunătăți condițiile de viață ale copiilor defavorizați, soții van Groningen au fost onorați de către Fundația Blue Heron cu premiul umanitar "Forget-Me-Not", sâmbătă, 12 februarie, la Palatul Ghika, în cadrul Valentine’s Day Charity Ball,. Premiul a fost înmânat de către generalul Marin Dragnea, președintele Asociației Naționale a Veteranilor de Război.

L-am cunoscut pe artistul Mircea Nicolau în 2008, la vernisajul unei retrospective a picturii româneşti organizate la galeriile Fundaţiei Taylor din Paris.

De curând, în 2010, am regăsit o retrospectivă personală Mircea Nicolau la Muzeul de Artă Vizuală Galaţi şi apoi la Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus" sub o formulă plastică definită ca "o pendulare între abstract şi figurativ"

Actualmente stabilit în localitatea Wuppertal din Germania, artistul plastic Mircea Nicolau s-a dedicat total pasiunii sale pictura de şevalet.

Am avut şansa să obţin în exclusivitate un interviu maestrului Mircea Nicolau, un artist român universal, prin excelenţă.

Interviu/Portret în Proza: Lucia Olaru Nenati

“Zâna blondă a Ipoteştilor” şi ambasador al poetului Eminescu şi culturii româneşti

de Ileana Costea, Profesor la Universitatea de Stat California, Northridge (CSUN)

6 Februarie, 2011 

Lucia Olaru Nenati este o renascentistă: Doctor în ştiinţe filologice, poetă, prozatoare,  eseistă, autoare de literatură pentru copii, jurnalist, cercetător, interpret vocal, dascăl, fost muzeograf al Muzeului Eminescu din Ipoteşti -Botoşani, fost director a două teatre, unul de păpuşi pentru cei mici şi altul dramatic numit tot “Mihai Eminescu”, autor a numeroase cărţi şi articole, albume muzicale, evenimente culturale, prezentări de conferinţe.  

Şi totuşi, iată cum este văzută de către celebrul critic şi istoric literar Alex Ştefanescu: (…) “Lucia Olaru Nenati nu se visează obsesiv, în spaţiile marilor culturi, aşa cum se visează Doamna Bovary în sălile de dans cu policandre de cristal din Paris. Ea are ceva din modestia copacilor care, acolo unde se întâmplă să crească, acolo înfloresc şi fac fructe, acolo îşi întind rădăcinile în adâncul pământului şi caută substanţe hrănitoare, acolo îi protejează pe oameni de dogoarea soarelui” (…)         

Sau, o altă reflectare în viziunea unei mari scriitoare şi jurnaliste din nordul bucovinean, Doina Cernica: (…)

“Dna Nenati este una dintre personalităţile Ţării de Sus, de o viaţă pe meleagurile naşterii şi copilăriei lui Eminescu, prezenţă unică în acest nord de ţară. Este originară pe viaţă din Bucovina şi mândră că este bucovineancă … (A scris) despre “Eminescu, de la muzica poeziei la poezia muzicii” (si ne-a dăruit) două albume muzicale, în intrerpretarea sa, “Cantecele lui Eminescu” şi “Din dor de Eminescu”, care i-au limpezit în curgerea destinului personal unda de aur a iubirii pentru Eminescu. (…) Lucia Olaru Nenati, Doamnă din spiţa marilor Doamne ale Bucovinei.”        

În secolul posibilităţilor de mişcare pe glob, Lucia poartă flacăra culturii românesti peste hotare, făcând numeroase prelegeri şi seri de cultură şi muzică, vorbind despre şi cântâdnu-l pe  Eminescu, prezentând ştiinţific dar şi cu multă sensibilitate frumuseţile, arta şi cultura româneasca, în Germania, America, si Canada şi în alte locuri.

Poveştile mele de pe vremea când nu ştiam să scriu
Iaşi 2010

Ce pot spune despre cartea lui Dragos, 6 ani?… “Povestile mele de pe vremea cand nu stiam sa scriu”, sunt acum si povestile mele si as vrea sa fie ale tuturor. Este o carte superba. O deschid la nimereala si citesc, pentru ca daca as lua-o in ordine mi s-ar parea ca s-ar termina prea repede. As vrea sa nu se termine niciodata.

Este o carte minunata de-a dreptul. Este o carte pentru suflet si cred ca e pentru toate

varstele. De mult nu m-a mai bucurat asa o carte! Aveam nevoie de o asemenea simplitate si puritate. Si serioasa, profunda si uimitor de relaxanta. In unele locuri e induiosator de frumoasa relatia dintre fiu si tata, se observa din dialoguri. Si nimic negativ in carte, nimic violent, totul e numai lumina. Parca ar fi scrisa de un inger. Ce idee minunata sa fie incurajat sa creeze de mic!

As vrea ca acum, cand autorul, Dragos Merisca, este elev in clasa Intaia, sa o prezentam si la diverse scoli. Si poate mai vorbesc si cu alte bibliotecare, de la alte scoli, sa fie prezentata in mai multe locuri. Dar de ce nu i se face publicitate? Nu e trecuta prin nu stiu ce edituri, etc? Ar merita. Imi place enorm.

Azi noapte l-am visat pe Dragos, de fapt am visat ca eu spuneam povesti cuiva cu vocea lui Dragos. Si vocea mea semana exact cu a lui.

Luminita Manole, bibliotecara, prozatoare

ALEXANDRU ŞAFRAN şi Şoahul neterminat în România. Culegere de documente (1940- 1944)