INTERVIEW

Un californian, candva, dar vesnic roman - Emanuel Tanjala

Submitted by icostea on

Creation Category: 

Academia de Bele Arte (Academy of Fine Arts) din Lynchburg, Virginia, SUA, a gazduit in luna februarie a acestui an expozitia de fotografie “Satul romanesc” semnata de cunoscutul fotoreporter Emanuel Tanjala. 

Articolul il prezinta pe jurnalistul fotograf-artist prin prizma si interviul luat de Ileana Costea. 

“Taranii acestia din satul romanesc, … aceasta este lumea care se tine scai dupa mine, de cand am apucat sa ii cunosc prin anii ‘68. O lume parca abandonata de orcine, o lume care m-a fascinat, pe care am adoptata-o, ei devenind prietenii mei. O lume care mi-a oferit putina libertate care mija in Romania comunista. Culmea este ca taranii s-au luat dupa mine pe unde am umblat. I-am trecut ilegal granite si astazi oamenii din fotografii, nu au pasapoarte asa cum nici noi n-am avut!

Imi reamintesc ca oamenii acestia nu aveau complexe nici in Beverly Hills. Au locuit acolo cu mine 10 ani, dar i-am vazut tantosi desi cu ochii tristi. Nevorbareti, dar atenti la ce se intampla in jurul lor. Uite ca nici in Lynchburg nu am scapat de ei! Acum, i-am asezat frumos pe peretii unei expozitii si mi se par mai veseli! Curios."

(Emanuel Tanjala despre personajele fotografiate de el in satele romanesti in perioada 1970-1981).

Interviu cu Prof. Dr. Ileana Costea - Melbourne 2011

Submitted by Marina Nicolaev on

Creation Category: 

Interviu cu Prof. Dr. Ileana Costea, realizat de Ben Todica la radio 3zzz, Melbourne, Australia, 15 Ianuarie 2011


Ben Todica: Suntem in mileniul sexului frumos. Astazi avem un musafir special tocmai din America, Prof. Dr. Ileana Costea de la Universitatea Californiana Northridge din Los Angeles. Are un master in arhitectura de la Institutul Ion Mincu din Bucuresti, un altul de la Universitatea Californiana din Los Angeles si un Ph.D de la aceeasi Universitate UCLA.
Activa international, viziteaza si preda la mai multe universitati europene, participa si organizeaza conferinte internationale de un inalt nivel stiintific. Cercetator pasionat, asiduu in inteligenta artificiala si grafica cu computerul computer grafics (CG), CAD/CAM/CAE, publicist de renume in domeniu este laureat al premiului Consiliului Inginerilor Americani din localitatea San Fernando Valley, California. Face recenzii pentru NSF si IEEE si este editor la mai multe publicatii periodice de specialitate.
Totodata contribuie la munca comunitara romana promovand actiuni cultural-artistice si nu numai.
Doamna profesor, doamna doctor Ileana Costea, bine ati venit la noi in Australia si in emisiunea noastra. Am specificat la inceputul emisiunii ca dumneavoastra ati ales melodiile de azi si deschiderea am facut-o cu melodia IUBESC FEMEIA. De ce va aduce aminte?

Sculptorul VIRGIL - din Inima României spre Universalitate

Submitted by Marina Nicolaev on

Creation Category: 

VIRGIL MĂGHERUȘAN- „Peintre Officiel de l'Armée”
Photobucket 
  
VIRGIL - "Art en Capital", Paris, 2010
©Marina Nicolaev


În cadrul Salonului International „Art en Capital”la Grand Palais din Paris, artistul plastic VIRGIL (Măgherușan) de naționalitate franceză originar din România a luat Medalia de Onoare, la Salonul Artiștilor Francezi.
Sculptorul VIRGIL are titlul de „Peintre Officiel de l'Armée” din 2007.
Am avut privilegiul să îl întâlnesc și să îi solicit un interviu privind parcursul său artistic incredibil pornind din inima României spre universalitate.

Sculptorul Virgil se afirmă în lumea artistică franceză în similaritate cu Brâncuși, la epoca lui. El revigorează sculptura modernă, prin talentul excepțional, forța sa creatoare, autentică, prin tehnica sa minuțioasă dusă la perfecțiune, și nu în ultimul rând, prin gravitatea și eleganța subiectelor abordate.

Marina Nicolaev – Bună ziua, Maestre VIRGIL!

VIRGIL – E o mare plăcere să vă cunosc.

MN – Maestre VIRGIL, mă bucură să vă găsesc aici lângă lucrările dumneavoastră. Ați absolvit o facultate de arte plastice din România și sunteți originar din județul Cluj.

VIRGIL – Deja cunoașteti toate acestea, ce doriți să mă întrebați?

MN– Nu cunosc toate detaliile dar ceea ce m-ar interesa, pentru cititorii noștri, este cum ați început să desenați, cum a devenit pasiunea dumneavoastră din copilărie, profesiune de onoare?

VIRGIL – Vă voi răspunde la prima întrebare: sunt născut la Cluj în 1950. Am crescut la Brașov, toată școala am fost la Brașov, am revenit la Cluj pentru admiterea la facultatea de arte plastice.

MN – Facultatea „Ion Andreescu” din Cluj.

VIRGIL – Sigur. Prima dată, am căzut la examen, după care am intrat prin 1972-1973 la Cluj și m-am transferat după 2 ani la București să învăț ce era de învățat, atât la Cluj cât și la București. Nu înseamnă că am învățat tot, dar aceasta îmi era intenția. Am terminat facultatea la București după care am fost repartizat profesor de sculptură la Brăila. Imediat însă, am câștigat un concurs pentru un post la Opera Română, apoi la Intreprinderea „Crinul” și în final, la Muzeul Satului din București unde am lucrat ca restaurator zece ani după ce am făcut toate cursurile UNESCO de trei ani întrucât legea pentru a fi muzeograf cerea: o facultate de profil (de exemplu, sculptura), plus trei ani de specializare într-o școală de restaurare. Anca Vasiliu, colega mea, era critic de artă, eu restauram sculpturile, alții erau pictori, totul era organizat.
Revin la a doua intrebare, cum am început să desenez. Simplu. Ne situăm în anii 1960-1962, în spațiul brașovean, eu eram în clasa a V-a, aveam în vecinătate pe pictorul emerit Mironescu care avea titlul de „artist al poporului” și care era în același timp președintele Uniunii Artistilor Plastici din Brașov. A remarcat că aș avea talent și în final i-a spus mamei: „Dă-mi-l încoace să îl fac pictor” și așa am început să desenez sub controlul lui și asta a durat până la facultate. În orice caz toată tinerețea, până la facultate, multe sâmbete și duminici le petreceam în atelierul său dimineața de 8 la 12: punea o natură moartă „desenează, desenează” îmi dădea cu linia peste mână „măsoară, măsoară, de ce te uiți cu ochii, ochii te înșeală, măsoară cu compasul, măsoară cu firul cu plumb”. Bun. Asta a fost cu desenul. După care am trecut la pictură, la culoare și desen, desen, desen.
Profesorul Mironescu era de școală veche, foarte bună, care nu era decat emanația Academiei franceze, unde pe la 1840-50-60 veneau artiști din toată lumea să studieze. Rușii, la fel, au fondat Academia din Petersburg prin artiști italieni și francezi, românii nostri, știm foarte bine, creatorii școlii românești de pictură, sculptură etc, toți aproape au făcut Academia din Paris, să nu mai vorbim de Brâncuși. De ce? Pentru că este vorba de o știință numită Academie: Academia Franceză, care practic s-a exportat peste tot în lume. Prin faptul ca toți veneau să studieze aici, o parte rămâneau aici, o parte se întorceau la ei unde contribuiau la opera țării lor sau puneau bazele învățământului țării lor. În România, aceștia sunt Tonitza, Grigorescu și toți ceilalți.

MN – Ați creat în România șapte monumente din câte am citit in CV-ul dumneavoastră. Care sunt acelea?

VIRGIL – Trebuie să îmi amintesc. Prima, pe care am ratat-o, a fost din perioada când eram încă student în anul I și, pe colina Universității din Brașov, am convenit cu directorul, ca practică productivă de vară, să facem un monument de inox de 10 m. I-am făcut o machetă, a cumpărat inoxul, și acolo m-am păcălit. Inox nu mai lucrasem până la ora aceea și ca să fie mai ieftin m-am mulțumit cu inox de 0, 75, trei pătrimi de milimetru, care e foarte subțire. Trebuia să îmbrăcăm o formă din cornier. Nu știam atunci că nu se poate suda așa subțire, că trebuie cel puțin 2 mm ca să nu se deformeze să nu se strâmbe. Acest lucru pe care l-am constatat când am avut marea șansă mai târziu să lucrez în atelierele maestrului Constantin Lucaci cu care am muncit ani de zile și de la care am avut de învățat enorm. La el am înțeles că inoxul dacă nu are minim 2,5 mm, nu trebuie să îl atingi. În fine, aceasta a fost prima lucrare.
Îmi amintesc că eram în anul III la București, încă nu mă căsătorisem cu Adriana Păunescu, de care eram îndrăgostit. Mai târziu, a dorit să divorțeze și ne-am separat. Ea făcea secția de textile și era foarte bună la culoare. Eram student și nu aveam prea mulți bani. Atunci a venit a doua comandă, din partea primarului localității Nicolae Bălcescu din Dobrogea, din imensitatea spațiului dobrogean. Nu mai știu cum l-am cunoscut, cred că eram la Casa de cultură a sectorului 4, unde dădeam cursuri de sculptură, în zona unde locuia viitoarea mea soție. Primarul m-a întrebat dacă pot să fac sculptura lui Bălcescu (bust monumental în ciment).
Bineînțeles, asta așteptam, visam când eram tânăr, să am o comandă de monument. „Cum facem cu plata?” am întrebat. Cei de la Sfatul Popular mi-au spus: „Nu prea avem bani pentru chestii d-astea, dar vă dăm ulei, vă dăm zahăr, și un cal arab” (cu acest cal, pe care l-am numit „Băiatul” am făcut ulterior, după ce l-am dresat, cascadoriile pentru filme și spectacolele de voltijă la Circul de la București)... Și așa am realizat monumentul lui Bălcescu.
Dacă îmi amintesc bine, un al doilea exemplar, în gips, a fost cumpărat de Directoarea Casei de cultură „Bălcescu” a sectorului 4 din București.

MN – Al treilea monument?

VIRGIL – Al treilea monument...trebuie să ne situăm undeva la Intreprinderea „Crinul” unde soția mea a fost repartizată și eu bineînțeles am urmat-o. Era un director deosebit, care ne-a ajutat foarte mult, și care fusese sportiv, ca mine, coleg la lotul național, care se antrena în Poiana Brașov, făcuse polo pe când eu eram la lupte libere (a murit între timp). Deci, directorul uzinei „Crinul”, fericit că ne-am regăsit după ani de zile, m-a ajutat să-mi schimb repartiția în „creator de imprimeuri textile” pentru a fi în același birou cu soția mea. Primul lucru pe care a dorit să-l facem a fost sculptura în inox de pe fațada clădirii ( care nu știu dacă mai este acolo), o poveste care avea, dacă îmi amintesc bine, 18 m înălțime, că sunt 6 etaje cu lățime 3 m, o formă abstractă care este totuși o sculptură.
Altă lucrare monumentală ratată în România, prin 1982 (pe care am realizat-o, mai mică, în Franța) a fost o comandă de sculptură cu 2 cai – 6 m înălțime – , prima variantă de „Jeu d'amour”, pentru Herghelia națională de la Jegălia. Am făcut o machetă de vreo 70 cm. Directorul hergheliei a prezentat-o prin ierarhia Președintelui Ceaușescu, care nu a aprobat finanțarea măririi ei. Mi s-a plătit macheta – care a rămas la herghelie – cu un porc.
O alta: ne aflăm prin anii 82-83, terminasem facultatea, eram în plină filmare, în calitate de cascador și consilier de călărie, Szoby Cseh era șeful tuturor cascadorilor. Se filma la Sibiu „Burebista”, acolo dublam pe George Constantin și pe Ion Dichiseanu. Ei trebuiau să nu se accidenteze. Un actor de talia aceasta cu spectacole de teatru în fiecare seară, nu-și permitea să aibă vreun deget rupt. Seara, ajungând la hotel, găsesc la recepție un număr de telefon din partea unei femei care îmi cerea să o sun urgent la București. Erau multe tinere care doreau să devină actrițe. Deci, am ignorat telefonul. După patru-cinci zile dimineața la 5, sunt trezit de recepție urgent: Bucureștiul mă cheamă. La telefon era Valentina Boștină (regretata sculptoriță – MN); „Sunt sculptoriță, am un monument, trebuie să îl livrez în vreo 3-4 luni, mi s-a spus că sunteți singurul care puteți să mi-l tăiați” - pe vremea aceea tăiam piatra la mână.
Bref, i-am spus că am un contract încă 2 săptămâni. „Vă plătesc tot”. Ea nu realiza, ce însemna un contract cu Studiourile cinematografice de la Buftea! Am ajuns în fine la București. Dacă îmi amintesc bine erau vreo 48 tone de piatră, l-am tras în vreo 3 luni, fără nicio sculă mecanică, numai la mână. Am făcut monumentul, amplasat în unul din orașele moldovenești. Aveam Intreprinderea „Crinul” pe care deși o părăsisem între timp, aveam încă acces la atelierul mecanic. La fiecare două zile veneam cu 300 șpițuri și dălți pe care le ascuțeam acolo. Asta mi-a servit mult. Și nu știu, cred că în 3 luni și jumătate am realizat monumentul, un relief pe două fețe, este un plan înclinat la 30° pe 6 m lungime care este îmbrăcat de două volume de piatră pe dreapta și pe stânga.
Sculptorița Valentina Boștină era o gazdă superbă. O chestiune interesantă s-a întâmplat acolo este că într-o bună zi exact când nu eram prezent, vine arhitectul orașului beneficiar, care trebuia să toarne în beton planul înclinat - soclul – pe care monumentul va fi amplasat.
Valentina Boștină a făcut repede o schiță cu planul nostru înclinat făcut din lemn și pietrele care erau puse deasupra dar care nu erau încă sculptate. La ora aia eram preocupat să plasez pietrele simetric, deasupra soclului fixate cu scoabe între ele și pe două rânduri suprapuse. Urma să sculptez în relief cele două fețe exterioare și în final, după plasarea definitivă, spațiul liber rămas în interior cca 70-80 cm, să îl umplu cu beton la cifă.
Valentina mi-a spus că i-a dat arhitectului desenul soclului cu care el s-a dus la Piatra-Neamț. Vine momentul x, după ce am terminat monumentul, care a fost aprobat de către Paul Vasilescu și ceilalți, deci Valentina Boștină mi-a spus „gata Virgil, săptămâna viitoare trebuie amplasat”.
Între timp, la Piatra-Neamț s-a turnat din beton soclul, după dimensiunile pe care arhitectul le luase la atelier la București. Pe urmă, încărcăm monumentul cu macaraua pe o platformă mare de camion pentru transport.
Ajungem la Piatra Neamț, încep să descarc, erau 8-10 piese pe dreapta, 8-10 piese pe stânga, simetric tăiate, dar erau cu unghiuri foarte rombice, nu erau paralelograme rectangulare curate. Încep să le plasez de la baza spre sus, și după aceea al doilea rând.
În timpul amplasării constat un spațiu din ce in ce mai mare între piese, cam de o jumătate de palmă și imi dau seama ca era o eroare de unghi al planului inclinat. Pietrele fuseseră tăiate riguros, funcție de înclinarea planului. Arhitectul nu măsurase exact unghiul planului înclinat de la București și a executat la Piatra Neamț soclul după o schiță „artistică” a Valentinei. În loc de 30° a executat 35°. A trebuit să dau totul jos, să determin eroarea și să încarc cu beton pentru corectare.
Asta, bun, este o altă sculptură.

MN – Celelalte lucrări?

VIRGIL – Celelalte lucrări. Vă dau alta. Eram în 1985, Constantin Drăguț, iubitul și scumpul nostru rector era încă în viață – a murit la câțiva ani după aceea. Mi-am zis să depun și eu candidatura la București pentru o tabără de creație care se organiza lângă Tg. Mureș, la Iernut. Acolo, era un primar, îl cheamă Cornea, care mi-a devenit foarte bun prieten după aceea (îi transmit salutări lui și nevestei lui cu această ocazie). Cornea este un tip deosebit. Cornea era foarte atins afectiv de fenomenul care s-a petrecut acolo în anii 1944 după 23 august eliberarea țării: 11.000 de români morți pe Mureș în 20 de zile. S-a organizat o tabără de sculptură cu 11 artiști ori 11 ani (total 121 sculpturi). S-a ales o colină care a împărțită în 11 secțiuni, urmând ca în fiecare secțiune să fie plasate câte 11 sculpturi ale anului respectiv.
Primarul Cornea asigura mâncare, cazare etc. Exista și o contribuție financiară a Uniunii Artiștilor Plastici.
Concret, situația strategică (așa cum am început să spun) era următoarea: pe stânga Mureșului șoseaua națională este la un kilometru. Paralel, pe malul drept, se află o colină pe 300 m înălțime, cu un unghi de 30°. Tot dealul este de 1 km înălțime fără denivelări, complet descoperit și fără tranșee. Pe coama asta, după 23 august 1944, 150 de nemți s-au instalat în buncăre cu mitraliere.
În același timp la Târnave la 20 km de acolo, era amplasată artileria românească. Ea trebuia să acompanieze atacurile românești, prin radio, funcție de coordonatele pe care le primeau.
Sincronizările decurgeau extrem de prost că săracii romani se trezeau cu tot bombardamentul în cap și nu puteau să se întoarcă. O catastrofă. Cornea era bolnav de chestia asta.
Subiectul simpozionului era exact acest moment: August 1944. Nu știu cum a evoluat simpozionul, sper că a continuat.

MN – Și lucrarea dumneavoastră?

VIRGIL – Și eu atunci ce am făcut? Am făcut o sculptură în piatră (cca 22 tone și 4,5 m înălțime) și beton, cu o compoziție de trei cruci suprapuse. Baza este e o cruce de 5 m x 5 m în beton, cu o groapă la mijloc, umplută cu apă, pe care plutesc trandafiri roșii, simbolul sângelui vărsat. Deasupra se află o figură umană monolitică, cu o cască militară pe cap, cu patru brațe în cruce, asemănătoare cu crucea de Lorraine (a doua cruce). A treia cruce am tăiat-o pe piept, aceasta fiind intersectată cu două cercuri concentrice: imaginea care se vede în vizorul unui tir.

MN – La Iernut aveți încă două lucrări.

VIRGIL – Văd că știți. La Iernut, a fost un moment când, în timp ce eram acolo, Cornea mi-a spus că trebuia să vină șeful statului (era Ceaușescu pe vremea aceea) în zece zile și trebuia să facă imediat ceva urgent, ca să fie o primire deosebită.
Atunci i-am spus: „Uite, dragul meu, orașul tău e frumos, tu ești fain, din punct de vedere strategic tu ai o șosea care taie în două localitatea, deci sunt două accese din două părți posibile, opuse, nu este ca Bucureștiul să nu știi prin ce parte se intră, deci să nu știi unde poți să plasezi o sculptură. Trebuie un monument cu care să marchezi ambele intrări. Hai să facem același lucru în două exemplare și punem două sculpturi abstracte cu elementele de bază economice pe care Iernutul le are: termocentrala și grâul”. Este un volum de 12 tone, îmi amintesc. Tot monumentul l-am făcut într-un atelier lucrând direct negativul din table de oțel și piese de lemn, pentru că nu aveam timp s-o modelez. Am făcut totul după o machetă mică. Sculptura se compune din două elemente: un picior rectangular de 6-7 m înălțime, corp comun cu un soclu în pământ de cca 30 tone de beton. Deasupra este un volum ca o carte semideschisă de 4x2m, unde am făcut un simbol al energiei și jos un spic.
La fața locului am pus betonul pentru fundații. Am făcut în două etape: întâi piesa de jos care trebuia să aibă multă armătură înăuntru din bare de fier de 18-20 mm, pe care am terminat-o cu o placă de fier de 2 cm grosime. Pe urmă, aceeași armătură în piesa de sus, pe care am ridicat-o cu macaraua, am plasat-o pe un picior sudând cele două plăci între ele. Muncitorii le-au vopsit imediat, eu am plecat, totul a ieșit bine, primarul a avut o bună imagine, evident.

Photobucket
Bizonul ©Marina Nicolaev

MN – Din 2007 sunteți artistul oficial al armatei franceze. Cum s-a întâmplat acest lucru?

VIRGIL – Afirmativ. Trebuie să vă explic cadrul istoric al acestui corp de pictori ai armatei franceze.
Acum mai bine de 300 de ani, când palatul Versailles era în plină construcție și Franța era în plină perioadă de războaie, Louis XIV avea nevoie de artiști fideli și foarte competenți, pentru două motive. Cum pe vremea aceea nu exista nici satelit, nici GPS, nici dromi, aparat de fotografiat, sau hărți numerizate, ca în războaiele de azi, singura soluție era să recurgă la o cartografie picturală realistă executată de foarte buni desenatori, pictori, care să redea exact lățimea fluviului, de unde începea muntele, pe unde treceau cu trupele, unde sunt canalele etc. - ceea ce fac cercetașii astăzi.
Acesta era primul scop, care a generat în pictură genul numit „scenes de batailles” considerat cea mai dificilă categorie, până la 1900.
Al doilea motiv, era ca regele să recruteze artiștii capabili să picteze să sculpteze etc. pentru realizarea palatului Versailles. Louis XIV a folosit o mare parte din armată la construcție, dar nu avea cu cine să facă decorația.
Handicapul mare era cum să se facă selecția între artiștii existenți.
Atunci, Colbert are o idee genială și spune ceva de genul „Sire, vă propun să îi adunăm pe toți artiștii si prin comparație – ceea ce nu se făcuse până atunci – să vedem care sunt cei mai buni” „Unde să-i expunem?” „În salonul majestății voastre, sire”. De acolo vine noțiunea de salon. Termenul în timp s-a banalizat pentru că vorbim astăzi de salon de agricultură, gastronomie etc. Primul salon se face însă la Versailles.
Așa se organizează un corp al armatei numit „POA” Pictori Oficiali ai Armatei (istoric se cheamă pictori și nu sculptori, sculptorul nu putea să modeleze caii pe câmp).
Superior acestui titlu era Pictorul Oficial al Regelui ( Fragonard, de ex.) A treia categorie erau membrii Academiei care jurizau și compuneau „Le Salon” (astăzi Salonul Artiștilor Francezi).
La ora actuală, armata franceză dispune de un corp special numit „Pictorii oficiali ai Armatei” care sunt recrutați pe criterii profesionale în cadrul unor expoziții organizate de către Armată și pe baza unor invitații și recomandări avizate. De exemplu, anul trecut au fost 98 de candidați, din care au fost reținuți doar 2. Asta se întâmplă.

MN – Trebuie precizat că în Franța titlul istoric de „Peintre Officiel de l'Armée” este acordat de Ministrul Apărării și artiștii aparțin de „Service historique de la défense”. Ei poartă titulatura de Pictori ai Armatei. Artiștii sunt stagiari timp de minimum șase ani (voir nouă) și pe urmă sunt titularizați. Pictorii agreați (stagiari) nu sunt mai mulți de douăzeci, pe când numărul Pictorilor titularizați este nelimitat. Cu titlul de protocol, Pictorii agreați au gradul de căpitan iar Pictorii titulari de comandant. Virgil Maghérusan este unul din cei 46 artiști contemporani care au acest titlu excepțional, și al doilea francez de origine română (celălalt fiind pictorul Paul Anastasiu) prezent în acest corp de elită.

VIRGIL - Astăzi avem la fiecare doi ani un Salon la Hôtel des Invalides, unde Pictorii armatei expun și în același timp sunt invitați un număr de 150-200 de civili care sunt distinși la alte saloane importante. Poate unul sau doi dintre ei vor fi după câțiva ani, aleși, pe bază de un dosar prezentat la nivel înalt. Este important de precizat că este nevoie nu numai de profesionalism ci și de acuratețe morală. Numirea, așa cum spuneați, este decisă prin decret de către Ministrul Apărării.


Photobucket
Virgil și Dr. Louis-Marc Servien, comte de Boisdauphin, ©Marina Nicolaev


MN – Se recunoaște din ce în ce mai mult valoarea Școlii de arte plastice românești în lume, începând de la Constantin Brâncuși, un artist universal de necontestat. La ora actuală, sunt mulți sculptori români aflați pe treptele cele mai înalte ale Artei: Ion Irimescu, Constantin Lucaci, Paul Vasilescu, Ion Mândrescu, George Apostu, Iliescu Călinești, Mihai Buculei, Mircea Spătaru, Nicăpetre, Nicolae Băndărău, Ovidiu Maitec, Pasima, Sava Stoianov, Vlad Ciobanu, Aurel Ierulescu ș.a. Unii v-au fost profesori, alții colegi. Ce părere aveți despre școala românească despre artă și mai ales, ultima întrebare: când doriți să faceți o retrospectivă în România?

VIRGIL – Ce părere am despre școala românească? Este o realitate, nu este numai părerea mea: este o părere obiectivă este în fond o excelentă școală, și o afirm de multe ori la microfon când mi se dă ocazia și este contextul: Școala românească este Academia franceză creată între anii 1670-1830, pe care francezii au exportat-o în toată lumea, inclusiv România. Așa cum vă spuneam la începutul interviului. Artiștii români veneau în Franța între 1800-1940 să își facă studiile aici, fie pe banii lor, fie pe bursa statutului român. Unii rămâneau pe loc și deveneau francezi, alții se întorceau acasă. Pe scurt, arta franceză a fost exportată peste tot din America latină până în Rusia. Academia franceză a creat Școala românească și instaurarea comunismului după 1945 a profitat de cunoașterea aceasta, a știut să folosească bazele artelor franceze deja existente.
Venind și trăind în Occident îmi dau seama că democrația și libertatea de liber acces la a învăța ce vrei, a dus la faptul că suntem prea mulți artiști și nu totdeauna la același nivel, bineînțeles. Sunt tipi formidabili foarte buni, dar și aici, raportat la numărul total, profesionismul este redus.
Vorbind despre școala românească, probabil că știți că am mediat, în noiembrie 2006, o invitație (gratuită) pentru o delegație de artiști români, cu ocazia intrării României în U.E., la primul salon „Art en capital” la Grand Palais.
L-ați evocat pe Constantin Lucaci, un maestru în oțel inoxidabil! Lucrând pentru el am avut ocazia să-mi perfecționez cunoștințele în tehnica bătutului în inox și am învățat utilizarea corectă a mașinii de mărit.
Inoxurile lui! Nu am văzut pe nimeni de 20 de ani de când sunt aici să facă inoxuri ca el bătute la ciocan, concave, convexe și apoi sudate.
Acum 100 de ani, francezii erau cei mai buni în bătut, tehnica se numește „cuivre repoussé”: Bartholdi a făcut statuia Libertății numai cu ciocanul (Frederic Auguste Bartholdi a proiectat și realizat învelișul de cupru al statuii Libertății- MN) . Este o știință franceză! Lucaci și-a permis luxul să atace inoxul, care este mult dur decât cuprul. El a reușit acolo în Bucureștiul lui, în Reșița lui, cu mintea lui tehnică. Am avut șansa să învăț acolo, lângă el, ceea ce mi-a servit enorm. Niciunul nu știa să lustruiască piesele de inox ca el. De multe ori, râdea de noi, ne spunea că trebuie vin alb, puneam pe pâslă de lână și vin alb, dar degeaba, nimeni nu reușea ca el.

MN - Și când veți dori să organizați o expoziție retrospectivă în România? V-ați gândit?

VIRGIL – Nu m-am gândit, am atâta de lucru! Nu mi-am pus problema asta. Dar de ce nu? În orice caz, se va face, chiar dacă vreau sau dacă nu vreau. Dacă n-aș vrea, se va face după moartea mea, în mod sigur. Nu s-a ivit ocazia. De ce nu? Nu m-am gândit încă la asta pentru că am multă muncă, nu sunt milionar, îmi place să lucrez, asta e tot.

MN – Maestre Virgil, vă mulțumesc.





VIRGIL
PICTOR OFICIAL AL ARMATEI FRANCEZE
studii: Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu București România 1979.
Membru titular al Société des Artistes Français si al Fondation Taylor, Paris.

DISTINCȚII

2010 - GRAND PRIX INTERNATIONAL DE L'ART, ART EN CAPITAL, Grand Palais, Paris.
2010 – MEDAILLE VERMEIL de la Ville PARIS.
2009 – MEDAILLE D'HONNEUR Salonul Artistilor Francezi , ART EN CAPITAL, Grand Palais, Paris.
MEDAILLE D'OR a Primăriei arondismentului 4 Paris.
MEDAILLE de la Ville BONDY, Seine St Denis.
2008 – MEDAILLE de la Ville LIVRY-GARGAN, Seine St Denis.
2007 – GRAND PRIX E.M. SANDOZ Fondation Taylor, la Salon ART EN CAPITAL, Grand Palais Paris 2006
– PREMIER PRIX SCULPTURĂ, XVe SALON NATIONAL des PEINTRES de TARMÉE, Hôtel des Invalides, Paris
2006 – PRIX STANISLAS decernat de Orașul NANCY, la XXI Salon International SODAL.
– MEDAILLE D'OR Association Artistique de la Préfecture de Police, Hôtel de Ville de Paris.
2005 – MEDAILLE D'OR Salon des Artistes Français, Paris.
– PREMIER PRIX DE SCULPTURE, XlVe SALON NATIONAL des PEINTRES de VARMÉE, Hôtel des Invalides, Paris.
PREMIER PRIX CONSEIL GÉNÉRAL dTNDRE et LOIRE, Salon de Peinture et Sculpture de Ste Maure en Touraine.
2004 - PRIX l'UNIVERS des ARTS, par l'Association Artistique de la Préfecture de Police, Paris.
2003 – PRIX E.M SANDOZ, par la Fondation Taylor, au Salon des Artistes Français, Paris.
2002 – PRIX BAUMEL-SCHWENCK, de la Société Nationale des Beaux-Arts, Carrousel du Louvre, Paris.
– GRANDE MEDAILLE D'HONNEUR a Orașului Cannes, France.
2001 – GRAND PRIX DE SCULPTURE, cu Plaquette d'Or MCA, Cannes, France.
– MEDAILLE D'OR la Salon Officiel de la Ville de Vincennes.
2000 – BRITISH SPORTING ART TRUST AWARD, Society of Equestrian Artists, CHRISTIE'S, Londres.
– MEDAILLE D'HONNEUR de la Ville de Marseille.
PREMIER GRAND PRIX de SCULPTURE, avec Plaquette d'Or MCA, Marseille.
1999 - PREMIER PRIX de Sculpture Plastica Latina, France.
1997 – MÉDAILLE D'OR du Mérite Artistique Européen - France.
PREMIER PRIX, Symposium Européen de Sculpture sur Pierre, Château de Serrans, France.
1995 – PREMIER PRIX de Sculpture au Salon Art Cheval, Saumur, France.

EXPOZIȚII DE ARTĂ PLASTICĂ

FRANȚA : Salon des Artistes Français; Société Nationale des Beaux-Arts ; Salon d'Automne ; Salon Violet; Biennale Internationale de Rambouillet; Salon de la Préfecture de Police de Paris; Art-Auction Deauville; «Le Cheval en Bronze» au Château de Maisons-Maisons-Laffitte; Grand Marché d'Art Contemporain de Paris; Invité d'Honneur d'innombrables Salons d'Art etc.
Convenții (du 25/11/1999 et 12/05/2005) cu l'École Nationale d'Équitation - CADRE NOIR de SAUMUR – pentru ilustrarea în sculptură a tehnicității în istoria echitației franceze de înaltă școală.
MAREA BRITANIE: CHRISTIE'S, St James's, Londres avec la Society of Equestrian Artists; Royal Society of British Artists et Royal Marine Society of Artists aux MALL GALLERIES, Londres; Royal Glasgow Institute of Fine Arts aux McLLELAN GALLERIES; Royal Birmingham Society of Artists; Royal West of England Academy of Arts à Bristol; Norwood Ravenswood Art § Sale Exhibition; Portrait Exhibition à Fedden Gallery RWA Bristol; etc.
ITALIA: Biennale Internationale Dantesca de Ravenne en 1990, 1998, 2003.
SPANIA : Euro Art'98 à Barcelone.
BELGIA: Salon d'Europe '96 - Bruxelles ; Art Nocturne Knokke 2003 ; LINEART Gand 2003.
ELVEȚIA: Grand Marché d'Art Contemporain -Lausanne 2001 ; EUROP'ART 2002- Genève.

ARTĂ MONUMENTALĂ

ROMÂNIA – 7 sculpturi monumentale până la 18 m înălțime îm piatră, marmură, inox, bronz etc.
FRANȚA – «Astrale Symphonie en V», Château de Serrans, 4,50m hauteur, august 1997.
«Portrait de T. Paqué», St Avoid, Lorraine, h1,20m hauteur, bronze, septembrie 2006.
«Sanglier le Brave», comandă particulară, 3m înălțime, bronz
« Amour de Licornes», comandă publică, St Avoid, Lorraine, 1,40m înălțime septembrie 2007. MAREA BRITANIE - «Le Bison, Force et Vitesse », - Burton on Trent, 3m înălțime noiembrie 2001.

SALOANE ECVESTRE

FRANTA - Saloanele Cheval-Paris, Nancy, Colmar, Equita'Lyon, Avignon; Horse Expo Deauville; Jumpings Internationaux - Caen, Alençon, Deauville, Bordeaux, Chantilly; Masters de Jardy-Paris; Expos sur Hippodromes à Clairefontaine Chantilly pentru Prix du Jockey Club et Diane-Hermès, Longtemps pentru Prix de l'Arc de Triomphe, St Cloud aux Ventes Goffs, Vincennes pentru Prix d'Amérique; Fontainebleau, Open de Polo d'Aprémont, etc.
GERMANIA- Equitana Essen; Jumping Munich Indoors; Jeux Équestres Mondiaux d'Achen.
ELVEȚIA - Championnats d'Europe de Jumping -St Gall; CSIW- Championnats du Monde -Genève.
SPANIA - Féria de Jerez, Andalousie.
OLANDA - Jumping de Maastricht.
PORTUGALIA - Festival International des Chevaux Lusitaniens, Lisabona
 
 
 
 
 
 
 
 
 

©Marina Nicolaev



Gravura are un farmec aparte - INTERVIU CU MARINA NICOLAEV de Eva Defeses

Submitted by Marina Nicolaev on

Creation Category: 

E.D. Stimată D-nă Marina Nicolaev, urmărind activitatea dvs., m-am aflat în fața unei imposibilități de a o caracteriza, de a identifica o latură principală; sunteți în același timp scriitor, artist plastic, arhitect, jurnalist, promotor cultural…Care este ramura de activitate pe care o îndrăgiți cel mai mult?


M.N. Artistul Jerry W. McDaniel din Los Angeles, un bun coleg de breaslă, se autodefinește ca un “heterogeneous artist”. Cred că și eu fac parte din această categorie, pe care personal o percep, înainte de toate, ca un mod de viață. Și pentru că mai întâi, am început să desenez și să pictez, captivată iremediabil de cărțile pentru copii și în special, de o carte « fermecată » avută cândva, de care poate și alții își mai aduc aminte (o carte cu desene în alb-negru și care dacă dădeai cu o pensulă cu puțină apă, se colora) am o anumită înclinație pentru artele plastice. În plus, am frecventat de copil cursuri de ceramică cu prof. Dumitru Constantin, grafică și pictură cu prof. Adrian Benea și Nicolae G. Iorga, artiști plastici la rândul lor, și consider că lor le datorez abc-ul în artă.

E.D. Să incepem cu arhitectura. Ce v-a atras la arhitectură și care sunt inspirațiile dvs.?

M.N. Așa cum afirma Vitruviu “arhitectura este arta de a construi”. Am urmat cursuri postuniversitare de arhitectură, pasionată de patrimoniu, dintr-un respect autentic față de valorile mondiale ale umanității. A te înclina în fața  bisericii de lemn din Ieud Deal cât și în fața palatului Luvru, spre exemplu, ține de structură. Arhitectura este o parte din mine.

Am privit odată Versailles-ul de pe acoperișuri în cadrul unor seminarii practice la universitatea unde am studiat. Arhitectul Le Nôtre continuă să fie peste veacuri genial. Ludovic al XIV-lea a dispus,  Le Nôtre a propus. Să nu uităm că Versailles-ul a stat la baza construirii Washington-ului. Arta și arhitectura sunt realizate de oameni. Poate de aici ar trebui să privim picătura de dumnezeire din noi.

Când vorbesc despre arhitectură, sunt în egală măsură  pasionată de tehnică, artă și legislație. A construi haotic, a demola fără discernământ,  iată ce caracterizează din nefericire, societatea contemporană. O carte recent lansată de Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național „Cartea neagră: distrugerea patrimoniului arhitectural și urbanistic din România: [București, 1990 - 2009]” (autori: Hanna Derer, Peter Derer, Dan Lungu, Dana Mihai, Andrei Pippidi) prezintă o situație incredibilă actuală, un adevărat inventar al agresiunilor împotriva orașului, construcțiilor lui. Legislația în domeniul construcțiilor din România este bine realizată, însă aplicarea ei reală are sincope. De cele mai multe ori în România instanțele anulează aplicarea sancțiunilor pe domeniul construcțiilor atunci când se dau. Câte imobile construite fără respectarea legii ați văzut demolate? Catedrala Sf. Iosif este sufocată de vecinătatea unui mastondont care nu are ce cauta acolo. Când va fi demolat până la nivelul catedralei atunci voi fi convinsă de respectarea corectă a legii și a patrimoniului. Patrimoniul este în pericol.

Dacă Dumnezeu a vrut să creeze  un geniu pe pământ atunci l-a modelat pe Leonardo da Vinci  după chipul și asemănarea lui. Idealul meu în artă și arhitectură a fost și rămâne Leonardo da Vinci, chintesența spiritului creator uman. Un maestru al arhitecturii contemporane îl consider pe Santiago Calatrava. Am toate motivele. Este universal.

Gravura de Marina NicolaevGravura de Marina Nicolaev

E.D.  Sunteti înclinată în mod special către gravură, o arie mai rar îmbrățișată de artistii plastici de azi, însă România are deja o tradiție în acest sens prin maestrul Marcel Chirnoaga, de exemplu. De ce ați ales gravura și cine v-a îndrumat pașii?

M.N. Când eram studentă la Arhitectură, am văzut în vitrinele de la Galeriile « Orizont » o gravură aquaforte a Maestrului Marcel Chirnoagă « Zborul imposibil ». Am privit-o, impresionată, minute în șir. Atunci, aș putea spune, m–am îndrăgostit de gravură. Gravura are un farmec aparte: marile satisfacții ți le dau în primul rând tehnica laborioasă, respectarea tradiției acesteia și apoi posibilitatea de a multiplica de-o anumită manieră. Când vorbesc de o tradiție mă refer la clasici, la gravurile lui Rembrandt sau Albrecht Durer. În ceea ce privește multiplicarea, eu nu imprim gravuri de serie, ci fiecare stampă o realizez în alte culori, ceea ce le conferă originalitate, devenind «Exemplare de artist».

Cu alte cuvinte, gravura am descoperit-o și am aprofundat-o datorită întâlnirii pe parcursul vieții cu doi mari artiști: Marcel Chirnoagă, un om și un autodidact excepțional (să nu uităm că a fost matematician) și Hortensia Masichievici Mișu, plecată din păcate și ea de curând dintre noi, care, înainte de toate, mi-a fost cea mai bună prietenă. Aceștia doi mari Maeștri  m-au marcat ca artiști, ca oameni. Lor le datorez enorm, și mai ales succesul meu de acum de a expune la Paris și în toată lumea.

E.D.  Activitatea dvs. arată o îngemănare între creația literară și cea plastică, cele două se completează într-un mod armonios. Mă gândesc mai ales la „Elegie pentru o epavă cibernetică”, scrisă împreună cu George Ceaușu,  și apoi, urmând același fir SF, dar în arta plastică,  ați realizat ilustrația cu coperte și grafică interioară,  la mai multe cărți SF. (“Povestiri ciberrobotice” – Ed. Științifică și Enciclopedică, 1986), “Povestiri despre invențiile mileniului III” (Ed. Științifică și Enciclopedică, 1986), “Lumi galactice” de Doru Davidovici (Ed. Științifică și Enciclopedică, 1986), “Moartea se numea Scumpi” de Monica Muresan (Ed. Pygmalion, 1996). De asemenea, ați participat frecvent la simpozioane și convenții naționale și europene de science-fiction. Cum a început pasiunea pentru SF și care sunt creatorii dvs. preferați atât în literatura cât și în artele plastice?

Gravura de Marina NicolaevGravura de Marina Nicolaev

M.N. Am fost cucerită de science-fiction din școala generală, când am trecut de la “Povești nemuritoare” la Colecția “Povestirilor științifico-fantastice” de 1 leu. Una din primele mele lecturi a fost Sergiu Fărcășan cu “O iubire din anul 41042″, republicat de curând în Franța. Însă cărțile mele preferate rămân « Solaris » de Stanislaw Lem și « Seniorii războiului » de Gérard Klein. Un loc aparte îl ocupă ecranizarea «Solaris» de Andrei Tarkovsky. Regretatul Alexandru Ungureanu a venit la o expoziție de grafică de-a mea și m-a invitat să particip la un cenaclu de science-fiction. Mă cunoștea de la «Săgetătorul» lui Tudor Opriș unde scriam și ilustram antologiile. Am fost membra cenaclului «Solaris» din timpul studenției și o vreme chiar șefa cenaclului. În acea perioadă, în «Solaris»-ul bucureștean, citea Mihai Grămescu, Dănuț Ungureanu, Cătălin Ionescu, acolo a debutat Cristian Tudor Popescu. Povestirea «Elegie pentru o epavă cibernetică», scrisă împreună cu George Ceaușu, la inițiativa lui Dan Merișca, fondatorul cenaclului «Quasar» din Iași, a fost publicată în antologia «O planetă numită Anticipație» ed. «Junimea», Iași, 1985. Am scris poezie și am participat cu lucrări de grafică la expozițiile din cadrul convențiilor de science-fiction interne și internaționale.

Gravura de Marina NicolaevGravura de Marina Nicolaev

E.D.  „Îngeri particulari” este titlul volumului de versuri publicat în 2002 la Ed. Inedit, București. Cum poezia este cea mai intimă proiecție a sufletului unui artist, aș dori să vă întreb un singur lucru: pasiunea penru SF se răsfrânge și în poezie?

M.N. Liantul comun dintre science-fiction și poezie este imaginația, fantasticul lucrurilor simple de zi cu zi. Amândouă sunt componentele unui izomorfism perfect numit  gravură.

E.D. Lucrați neobosit pentru promovarea mai multor artiști, scriitori de origine românească. În acest sens, ați înființat și  Omnigraphies, e-zine de artă și cultură, pe lângă colaborările dvs. cu numeroase ziare si reviste culturale. Ce este Omnigraphies și ce își propune?

Gravura de Marina NicolaevGravura de Marina Nicolaev

M.N. Omnigraphies este un e-zine internațional de artă și cultură. Domeniul este înregistrat în România, realizat pe un program american și găzduit pe un server canadian. Sunt publicate texte în română, franceză, engleză, italiană, portugheză, spaniolă, ebraică ș.a.m.d. Există un număr de membri selectați pe criterii artistic-literare care contribuie și ei la susținerea acestui proiect cultural. Cultura este ceea ce ne diferențiază de alte ființe de pe această planetă. Arta este fără frontiere.

Acest e-zine (electronic magazine) l-am creat din dorința de a exista un spațiu virtual de promovare a artiștilor și scriitorilor originari din România și nu numai.

Este alcătuit din trei mari categorii: News, Creation și Art Gallery. Pe News apar știrile legate de evenimente culturale ale românilor din toată lumea, Creation este destinat textelor literare ale membrilor, iar în Art Gallery sunt prezenți artiști din toată lumea.

Pe Omnigraphies publică scriitori ca: Marlena Braester, Bianca Marcovici (Israel), Ioana Geacăr, Luminița Petcu, Dina Paligora, Luiza Barcan, Anghel Pop, Călin Sămărghițan, Paul Blaj, Romulus Cristea Lucian Merișca, Florin Dochia, Adrian Munteanu (România), Maria Gold (SUA), Dana Mutiu, Angela Nache Mamier, Pierre Mamier, Adrian Irvin Rozei, Dan Culcer (Franța) Luminița Suse (Canada) etc.

Artiștii plastici prezenți pe Omnigraphies sunt numeroși: Hortensia Masichievici Mișu, Doina Boceanu, Monica Andriesei, Aurora Speranța Cernitu, Elena Dinu, Medi Wechsler Dinu, Mihai Criste, Dmitry Brodetsky, Dărăștean, Bogdan Ungureanu, Florin Pantilimon, Radu Belcin, Burschi Gruder, Ștefan Pelmuș, Teodor Hrib, Marcel Chirnoagă (România), Carmen Smutneac, Nick Sava, Ion Vincent Danu (Canada), Tudor Banus, Raluca Vulcan, Lise Marin, Antoinette Danescu Dugas, Delaleuf, Marie-Anne Fremin, Ulesky, Luc-Regis Gilbert, Pierre Parat, Kazem, Cindrel Lupe, Petru Velicu (Franța), Constantin Mara (Suedia), Hilde Klepper Paar, Mircea Nicolau, Victor Hagea, Ioan Seu (Germania), Iurie Matei (Rep. Moldova). Miriam Gamburd, Marga Grauenfels (Israel), Romeo Niram (Spania) ș.a.

Gravura de Marina NicolaevGravura de Marina Nicolaev

Din 2009, există un mic premiu în cărți și promovare pe site oferit de către Omnigraphies în cadrul Concursului Internațional de creație «Părul Berenicei», Târgoviște. Anul trecut acest premiu  a fost câștigat de Paula Demian din Baia-Mare, Maramureș, România.

Și, ca Leonardo da Vinci, sper ca acest site să vă confirme permanențele culturii universale, fără frontiere, printr-o expresie elocventă :  «Io continuerò»   («Voi dăinui»).

E.D. Vă mulțumim mult.


Marina Nicolaev, jurnalist și arhitect, artist plastic, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România și La Maison des Artistes, Franța. Participă la expoziții naționale și internaționale. Expune gravură, având mentori pe Hortensia Masichievici Mișu și Marcel Chirnoagă. Premii la convențiile de science-fiction. Studii postuniversitare la Paris. Fondatoarea e-zinului international  art & culture Omnigraphies (www.omnigrapies.com). Colaborează în presa din țară și din străinătate cu poezie, cronici plastice, interviuri, eseuri.

2010  – doctorand, Université Paris VII, Paris, Franța

2006 – Master in  „Ville, Patrimoine et Architecture” Université Paris VII, Franța

1989 – Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”  Bucuresti, România

1979 – Școala Populară de Artă, secția Pictură, București, România

EXPOZIȚII COLECTIVE IN STRĂINĂTATE

2010 – Salonul italian «Ligne et couleur» Verona, Italia;

2010 – Salonul  german «Ligne et couleur»  Stuttgart, Germania;

2010 – Salonul polonez «Ligne et couleur» Varșovia, Polonia;

2010 – Al 75-lea Salon «Ligne et couleur» Paris, Franța;

2009 – Salonul  german «Ligne et couleur»  Stuttgart, Germania;

2009 – Salonul polonez «Ligne et couleur» Varșovia, Polonia;

2009 – Al 74-lea Salon «Ligne et couleur» Paris, Franța;

2008 – Salonul italian «Ligne et couleur» la S. Maria Ausiliatrice Veneția, Italia;

2008 – Al 73-lea Salon «Ligne et couleur» Paris Franța;

2007 – Al 72-lea Salon «Ligne et couleur» Paris Franța;

2006 – Galeria «Alexis&Barbara Nabokov» Paris Franța;

2006 – Galeria  «Delta», Paris, Franța;

1998- Zilele Romaniei, Val-David, Canada

1997- Kanagawa, Japonia, A 19-a Bienala Internațională Independentă de Gravură;

1995 – Kanagawa, Japonia, A 18-a Bienala Internațională Independentă de Gravură;

1994 Timișoara, Galeria “First Gallery” Convenția europeană de science-fiction;

1993 – Jersey, Marea Britanie, Convenția europeană de science-fiction;

1992 – Freudenstadt, Germania, Convenția europeană de science-fiction;

1990 – Fayence Franta, Convenția europeană de science-fiction.

EXPOZIȚII COLECTIVE ÎN ROMÂNIA

2010– București – Salonul Internațional de artă «Artis» al artistilor si arhitectilor (curator și expozant)- Galeriile Căminul Artei;

2008 – București – Salonul Internațional de artă «Artis» al artistilor si arhitectilor români si francezi (curator și expozant) - Galeriile Artis, Teatrul Național;

2005 – Bienala Internațională de Gravură «losif Iser» Ploiești-București;

2004 -Tulcea, Salonul Național de Acuarelă și Gravură «Constantin Găvenea»;

2002 – București Galeria UAP «Podul»;

2001 – Bucuresti, «GalaTeCa» Galeria Bibliotecii Centrale Universitare (curator și expozant)

2002 – București, Comisia Națională a României UNESCO ;

2001 – București, Salonul Național de Artă;

2001 – București, Salonul Municipal Galeria «Dalles»;

2001 – București, Galeria UAP «Podul»;

1999 – București, Galeria UAP «Podul»;

2000 – București, Galeria Ministerului Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului (curator și expozant)

1999 – București, Salonul Municipal Galeria «Apollo»

1999 – Ploiești – Palatul Culturii & Bucuresti Casa Centrala a Armatei – Bienala Internatională de Gravură «losif Iser»

1998 – Tulcea, Salonul Național de Gravură;

1999 – Reșița, Salonul Național de Gravură;

1998 – București «Summer Art Festival» – World Trade Center;

1997 – București, «Partizanii ’96» Galeria Simeza;

1997 – București, Galeria UAP «Podul»;

1997 – București,  Salonul Național de Grafică, Galeria Teatrului National

1997 – Ploiești – Palatul Culturii & București Casa Centrală a Armatei – Bienala Internațională de Gravură «losif Iser»

1996 – București Galeria Rokura Business Center Dorobanți;

1996 – lasi, Bacău, Cluj, Salonul «Grafit 1996»;

1996 – București, Salonul Municipal UAP

1996 – București, Société Roumaine de la Francophonie (președinte Constantin Crișan);

1995 – București & Tulcea, Salonul Național de Arte Grafice;

1995 – Ploiești, Palatul Culturii & Bucuresti, Muzeul Colectiilor de Arta- Bienala Internatională de Gravură «losif Iser»

1991 – Zilele Science Fiction «Helion» – Timișoara (Premiul I);

1990 – Convenția Natională de Science Fiction –București (Premiul I)

1989 – Convenția Natională de Science Fiction – Timișoara (Premiul I);

1988 – Zilele Science Fction «Henry Coandă» – Craiova (Premiul II);

1986 – Convenția Națională de Science Fiction – lași;

1985 – Convenția Națională de Science Fiction – Lugoj;

1983 – Convenția Națională de Science Fiction – Sibiu;

1981 – Convenția Națională de Science Fiction – Iași (Premiul III grafică și Premiul I proză în colaborare cu George Ceaușu);

1980 – Conventia Națională de Science Fiction -Timișoara;

1979 – Conventia Națională de Science Fiction – Oradea (Premiul III).

EXPOZITII PERSONALE

2006 – Université Paris VII,  Franta;

2002- București, Comisia Nationala a Romaniei UNESCO;

1999 – București, Galeria UAP «Căminul Artei»;

1996 – București, Galeria Municipală;

1996 – București, Casa Americii Latine;

1991 – București, Institutul Francez;

1991 – București, Galeria Muzeului Literaturii Romane;

1978 – București, Galeria Ministerului Invățământului;

1976, 1977, 1978 –  București, Galeria Bibliotecii «Mihail Sadoveanu» (Biserica Armenească);

1976 –  București, Holul Liceului Industrial nr. 21.

ALTELE

1991-1996 fondator, redactor arte vizuale, arhitect, tehnoredactor la revistele lunare de arhitectura și arte vizuale «ARHITEXT» si «ARHITEXT DES1GN» Bucuresști

Desene, gravuri:

- debut desen – revista Școlii Generale nr. 88 București «Discipol» 1972

- grafică în revistele «Orizonturi» ( Liceul industrial 21 -  redactor șef) 1975-1979, antologia «Săgetătorul» 1977, 1978, 1979, 1980 revistele «Știința și tehnică» 1980-1990 (România), Almanahul «Anticipația» 1980-1990, « Femeia », « Invățământul liceal și tehnic profesional », « Scânteia tineretului » etc.

- Articole, proză, poezie:

- antologia «Săgetătorul» 1977, 1978, 1979, 1980, antologia de proză sf «O planetă numită Anticipație» 2008 – antologia de poezie «Ars Memoria», București; 2008 –  antologia de poezie «România din suflet», Constanța. (România)

- revistele informative «InfoArt» ale UAP, ziarele «Delta», «Jurnalul Național» (România)

- revistele literare: «Imperia Magazine» (Italia), «Atheneum» (Canada) «Citadela» (România), «Litere» (România), «Revista Nouă» (România)  etc.

- colaborari la site-uri literare pe internet: www.poezie.ro, www.romanialibera.com, www.omnigraphies.com,

Din 2008 – fondator, editor si webmaster www.omnigraphies.com e-zine international art&culture

2002 – volumul de versuri « Ingeri particulari » editura Inedit, București

2009-2010 – în pregătire volumul de versuri în limba franceză “La nuit de l’hippogriffe”, Franța

 

Sursa: Revista NIRAM ART, SPANIA

Raluca Vulcan - Arta între vocație și senzualitate

Submitted by Marina Nicolaev on

Creation Category: 

 



Photobucket

Invitată la saloane cunoscute din Paris, Raluca Vulcan se evidențiază în ultimii ani prin creația sa. Am dorit să o întâlnim pe Raluca Vulcan, a cărei evoluție artistică este deosebit de interesantă, nu de puține ori invidiată, din mai multe motive. Nu de puține ori, am observat că în saloane din diverse locuri din țară și străinătate unii artiști tineri sau mai puțin tineri, au început să îi copieze lucrările fără rezerve.
Raluca Vulcan, ați putea să vă definiți parcursul artistic în câteva cuvinte?

ȘTEFANIA MAGIDSON ȘI BLUE HERON FONDATION: O INIMĂ PENTRU COPIII DIN ROMÂNIA

Submitted by Marina Nicolaev on

Creation Category: 

Ați aflat de Ștefania Magidson și Blue Heron Fondation? Puțini știu că, fiind de origine română, Ștefania Magidson a plecat din România în Statele Unite în anul 1983.

În 1990, a absolvit University of Utah obținând o diplomă de specializare în Sănătate Publică precum și o diplomă de master în Psihologie Aplicată la University of Santa Monica. Ea a continuat studiile în psihologie la facultatea California School of Professional Psychology, Los Angeles.

Ștefania Magidson a participat la conceperea și punerea în aplicare a programelor de sănătate cardiovasculară pentru statul Utah (Utah State Health Departament), Direcția de Sănătate de la Centrul pentru Controlul Bolilor Cardiovasculare.

Inspirată de Fundația EveryChild și impactul ei eficient în viața copiilor nevoiași din zona Los Angeles, Ștefania Magidson a înființat Fundația Blue Heron în 2002.

Fundația Blue Heron. este o organizație de caritate, care funcționează atât în SUA cit și în România. Misiunea fundației este de a îmbunătăți calitatea vieții copiilor abandonați din România și a le oferi un acces mai larg la oportunitățile vietii.

O susținătoare avidă a artelor precum și a cauzelor sociale, ea s-a implicat în conducerea mai multor organizații non-profit din Los Angeles.

 

În plus față de serviciul oferit comunității, Ștefania este pasionată de arte și de producțiile teatrale.

Alături de alți români din Los Angeles, Ștefania Magidson s-a implicat în Programul Comitetului român al Festivalului de Filme Sud-Est Europene (SEEFILM) alături de alți români din Los Angeles, organizație dedicată educării și sensibilizării oamenilor cu privire la Europa de Sud Est, arătând cele mai bune filme din această zonă, pe teme care transcend granițele etnice și rezonează cu publicul american.

 

În 2002, Ștefania Magidson a fost producătoarea piesei "Sex, droguri, Rock & Roll" de  Eric Bogosian pentru care actorul principal Florin Piersic Jr., a primit premiul UNITER pentru Cel mai bun actor al anului. (Premiul UNITER este echivalent cu România cu Premiile TONY din America).

În 2005, Ștefania Magidson semnează producerea spectacolului de la Los Angeles "Un ardelean în Silicon Valley" cu Silvian Cențiu in rolul principal.

În 2010 o regăsim în calitate de coproducătoare a filmului "Omega Rose", regizat de George Dorobanțu.

Ștefania Magidson a fost votată în top 20 al revistei Capital "Cele mai influente 100 femei din România" de 2005.

La ora actuală, Ștefania Magidson locuiește în Los Angeles împreună cu soțul ei, Mark Magidson (cunoscut producător de filme documentare, ca de exemplu «Baraka» și «Spre interior») și cei doi fii ai lor.

Ilana Shmueli/Marlena Braester (entretien) - Hommage à  Paul Celan - Continuum No. 6

Submitted by marlena on

Creation Category: 

Le soir déjà je l'avais cueillie dans mon jardin. Rouge. Pas encore ouverte. Presque fermée comme personne sait l'être. Jérusalem, le 20 août 2009. Jeudi caniculaire avec tout ce qui s'en suit. "Je vous ai apporté une rose. De personne." Ilana sourit, la prend et s'en occupe longuement; lentement, silencieuse; elle choisit un vase transparent mince et grand comme la tige de la rose. Elle s'affaire longuement autour de la rose. La tige est trop longue; elle observe la proportion entre la tige et le vase et coupe; elle la pose sur une tablette adossée au mur en face des canapés où nous allons nous asseoir pour parler. Juste devant nous; Je me dis qu'elle sera là devant nous présente pendant toutes ces heures où nous allons parler de Celan et de son œuvre. Et d'elle.


MB: Parlons de la rose. Et parlons de Personne. Non. Parlons en présence de la rose.
IS: On en a beaucoup parlé. Et c'était vrai. Et ce n'était pas vrai. Les poèmes de Celan laisseront toujours au lecteur des libertés extrêmes, effaçant leurs contextes; car il tenait beaucoup à lui laisser la possibilité d'y mettre ses propres contextes.

MB: Vous dites "constellations de contextes"…matière de vie?
IS: Oui, chaque poème naît d'une constellation de contextes, sans laquelle il serait un autre poème; pour Celan, chaque poème faisait partie de sa vie, on ne pouvait pas l'en séparer; cependant, le poème gardait son unité et son autonomie afin de rendre possible une lecture très personnelle, voire plusieurs lectures personnelles.

MB: Dans vos souvenirs, Paul est resté un enfant exubérant, mais en même temps vous parlez et de son extrême vulnérabilité, de ses humeurs, de sa sensibilité "sismographique". N'y a-t-il pas quelque chose de contradictoire dans l'évolution de l'enfant vers l'adulte? Je pense aussi à sa fin tragique…
IS: Enfant, il a été gâté par sa mère et par ses tantes qui l'entouraient de leur amour soucieux. Adulte aussi, il pouvait être très exubérant; mais il a été toute sa vie quelqu'un de très dépendant de ses humeurs qui pouvaient changer instantanément. De l'extérieur, on ne comprenait pas pourquoi, puisqu'il n'expliquait jamais. Blessé par le moindre détail, il se renfermait tout à coup dans sa mauvaise humeur et cela pouvait être en même temps très blessant pour les autres. Ses interprétations ne correspondaient pas toujours à celles des autres. Il lui est arrivé quelquefois de s'expliquer des années après. Il m'est arrivé aussi de comprendre la vraie raison d'un changement d'humeur des années plus tard. Dans un livre de souvenirs que je viens de découvrir par hasard, Dürrenmatt, qui avait rencontré Celan, décrit très bien, d'une part, son côté exubérant et joyeux, de quelqu'un qui sait amuser les gens autour de lui, d'autre part, ses humeurs et ses comportements souvent inexplicables.
MB: Quand vous parlez, dans la préface de la Correspondance (cf. la bibliographie ci-dessous), des années 1938-39 et 40-41 vous décrivez ces rencontres où vous lisiez des poèmes, discutiez et écoutiez de la musique ensemble; vous étiez un groupe de jeunes (c'était vous la plus jeune) et de professeurs et de poètes: "nous avions réussi à créer un contre-monde"…"un monde parallèle magique"… "nous parlions de séparation, de révolte, d'espoirs indestructibles, de… mort volontaire "! Et vous racontez aussi vos longues promenades à Czernowitz avec Celan. Je trouve étonnants ces sujets, maintenant, dans la perspective de son suicide.
IS: C'était dans un contexte tragique en ce qui me concernait: le suicide de ma sœur et d'une amie à moi. Paul voulait en parler, et on en discutait longuement, on essayait de comprendre. "Monde magique"? Oui, l'ambiance de notre groupe de jeunes était spirituellement très effervescente.
MB: L'année qu'il a vécue à Bucarest a été très "réussie", dit-on. De quel point de vue?
IS: C'est surtout grâce à l'amitié et aux liens très forts du groupe d'amis qui s'était constitué à Bucarest, cet "être-ensemble" de la clandestinité de leurs opinions à l'encontre des événements. Celan était très lié à Petre Solomon, ils s'amusaient bien ensemble, leur vie était pleine de joie, ils aimaient boire et faire la fête; ils écrivaient des aphorismes ensemble. Et c'est là qu'on peut déceler le sens de l'humour de Celan dont on ne parle pas beaucoup. En fait, ce sens de l'humour n'existe pas dans son écriture poétique. Il avait un humour très fin dans la vie quotidienne: il observait attentivement les gens et il s'amusait des fois à imiter les gens, à se moquer de leurs vaines prétentions. Ce qui ne veut pas dire qu'il ne savait pas écouter ses interlocuteurs avec gravité; son attention était telle que celui qui se trouvait devant lui avait le sentiment d'être la personne la plus importante au monde pour lui à ce moment-là.
MB: Paris a été la ville de ses rêves…
IS: C'était vrai pour son jeune âge - ce genre d'idéalisation bien connue; quant à ses dernières années, il détestait Paris où il a vécu des choses terribles. Il s'y sentait exilé.
MB: Vous vous retrouvez en effet à Paris en 1965, après 21 ans de séparation? Comment a été le moment des retrouvailles?
IS: Le tout premier moment a été amusant: moi, j'avais mis des boucles d'oreille spécialement pour la rencontre et lui, il me les a enlevées avant même de me dire bonjour…En ce qui me concerne, en le voyant, j'ai tout de suite remarqué qu'il avait beaucoup changé, il y avait une lourdeur dans toute son allure, il passait une mauvaise période. Mais très vite, nous avons trouvé – ou retrouvé – une langue commune et nous en étions nous-mêmes étonnés!

MB: J'ai retenu, dans une de vos lettres du mois de mars 1970, votre formule : "tes solitudes à Paris", comme si ses solitudes se multipliaient sans cesse.
IS: C'est vrai, il était fait pour vivre de conflits et de solitudes.
MB: Et Jérusalem? Y était-il attiré par la force magnétique provenant de son méridien? L'a-t-il ressenti comme un recommencement?
IS: Il et venu à Jérusalem sur le trajet de son méridien, trajet qui incluait les lieux qui l'ont formé: Czernowitz, Bucarest, Vienne, Paris – le trajet de sa création, le méridien qui passe entre les pôles et revient à soi-même. Il le dit dans les poèmes qui ont suivi sa venue en Israël.
MB: Le 8 octobre 1969, il participe à une rencontre poétique à Jérusalem dont il a été très content en vous confiant que c'était exactement la soirée qu'il attendait. Que voulait-il dire?
IS: Ce qui l'a rendu heureux a été l'écoute extrêmement attentive du public, où se trouvaient, entre autres, Gershom Sholem, Dan Pagis, Manfred Winkler; des gens qu'il appréciait beaucoup.
MB: Pendant cet unique séjour en Israël, il vous a beaucoup parlé du sentiment d'appartenance. Combien d'appartenances peut-on décrire chez Celan?
IS: Il voulait tellement appartenir au sens fort du mot, mais voilà encore une des contradictions de sa vie: il voulait appartenir aux lieux, mais il ne pouvait pas, il voulait en même temps fuir; ses appartenances étaient virtuelles, c'tait des rêves: la maison, le paysage de l'enfance, l'atmosphère, les odeurs des saisons de notre jeunesse, tout ce monde qui s'est effondré. Il ne pouvait plus être heureux nulle part.
MB: Il vous a écrit dans une lettre datée le 6 mars 1970: "il se fait tard dans ma vie, et ce avant l'heure. Si j'étais en pleine possession de mes forces, j'irais en Israël, sans illusions, mais j'irais." Etait-ce trop tard?
IS: Oui, d'ailleurs il est arrivé en Israël avec son désir de transformer l'impossible en possible au moins pour un court instant.
MB: Celan vous a écrit que vous saviez "réveiller des acuités". Qu'est-ce qui vous liait si profondément, qu'est-ce qu'il cherchait en vous?
IS: Il cherchait en moi son passé à Czernowitz, son enfance, sa jeunesse avec ses premières "appartenances", l'amitié la plus profonde qui vient de loin, de très loin: le "jadis". Mais, en même temps, j'étais pour lui la femme juive israélienne: qui vit et travaille en Israël, qui parle l'hébreu.
MB: Est-ce le même "jadis"? Celan s'accroche à ce jadis à des époques différentes, à des distances différentes par rapport au passé: vos dialogues se renouvellent ; alors ce "jadis" prend-il de nouvelles significations à chaque rencontre, de nouvelles dimensions, de nouvelles résonances?
IS: De fait, il ne s'est jamais séparé de son lieu d'origine; tout en vivant dans l'Europe occidentale, c'était évident que son cœur était resté dans l'Europe de l'Est.
MB: Sa poésie a une densité minérale, concentrée, chaque détail est important: chaque pause, chaque souffle, les mots agglutinés, les néologismes, les arrêts inattendus? Dans une lettre des 20-21 novembre 69, vous lui écrivez: " Je vis beaucoup avec tes poèmes: je ne sais pas pourquoi on les dit si souvent énigmatiques, isolés de tout, chiffrés…Ils sont comme des ombres à double sens…"
IS: Ses poèmes ont changé toute ma compréhension de la poésie, j'ai appris avec sa poésie, la langue celanienne, l'allemand celanien.
MB: Etait-il intéressé par la traduction de ses propres poèmes?
IS: La traduction de ses poèmes en français ne le préoccupait pas beaucoup; mais il s'est traduit lui-même – une traduction mot-à-mot - pour Gisèle, sa femme. Quant à la traduction en hébreu de ses poèmes, oui, il en a beaucoup parlé avec Manfred Winkler, son traducteur, à Jérusalem, cela l'intéressait beaucoup.
MB: D'autre part, comme il était un poète de langue allemande vivant à Paris, sans être traduit, il se sentait incompris, voire écarté de la vie littéraire.
IS: Oui, il avait ce sentiment, mais c'était exagéré, car il avait tout de même son milieu où on l'appréciait beaucoup.
MB: Quels sont ses poèmes qui vous sont les plus chers?
IS: Evidemment, ceux que nous avons pratiquement vécus et écrits ensemble, comme notre journal commun: les vingt-six poèmes écrits après Jérusalem; ces poèmes représentent une naissance de nous deux, ils racontent notre histoire. Cependant, La majorité des poèmes qu'il m'a envoyés – je l'explique dans la préface de la Correspondance - devraient aussi être interprétés dans une perspective juive: telle une aspiration vers le pays juif, la patrie qu'il laissa dans l'attente".
MB: Et vos poèmes, qui sont aussi lapidaires que ceux de Celan, vous les avez écrits tardivement?
IS: Oui, j'ai commencé à écrire des poèmes très tard, d'abord en hébreu, puis en allemand*. Dans mes premiers poèmes, on retrouve des mots et des images de Celan que je reprends et continue: mes poèmes sont en dialogue avec ses poèmes. Ce n'est qu'après que mes poèmes ont suivi leur propre voie.

*Ilana Shmueli, Zwicshen dem Jetzt und dem Jetzt, Gedichte, ed. Rimbaud TKG, Achen, 2007



Arta de a trăi frumos: Mihaela Șchiopu, un interviu de Irina Airinei

Submitted by Marina Nicolaev on

Creation Category: 

Despre Mihaela Șchiopu nu se poate vorbi Ä«n cuvinte palide și veștede ca frunzele, toamna, ea nu poate fi văzută impersonal, ca un articol de dicționar...S-a născut la...A absolvit la clasa...A expus...Premiile pe care...


Pentru că Mihaela Șchiopu ne oferă merele de aur din Gradina Hesperidelor, trecānd de la visele penelului la materialitatea arhitecturii cu grația curbei catenare continue, pod suspendat Ä«ntre aer și lut, ea construiește cu cărămizi de ulei, acril, tempera, acuarele, creion, cărbune, edificii de gānduri modelate Ä«n matricile elipselor și hiperbolelor concretului. Jocurile sale cromatice sunt de o admirabilă simplitate. Guașa sau uleiul sau te! hnica de gravură conferă creațiilor sale o senzație de prospețime și o lumină care Ä«i aparține. Economia mijloacelor vine din mai celebrii săi Ä«naintați formați la școala de la Barbizon sau dintr-o lectură și mai abstractă a bucuriei de a vorbi prin culori sau non-culori a maeștrilor Pacea sau Baba... Mihaela Șchiopu este o melodistă a culorii și o poetă care plutește peste realitate filtrānd prismatic lumea Ä«n lumina Prieteniei.


Prin expozițiile personale a așternut \"Scrisori către tine\", dragă cititorule, oferind, cu iubire, o \"Mostra di grafica\" sau Ä«ntrebānd, retoric, Ä«n limbajul vaporos al nuanțelor \"Ce mai taci Gary?\", atunci cānd \"Zilele de carton ale toamnei\" conturau, rotund, un vis auriu la marginea căruia se profila figura de neuitat a etnografului Irina Nicolau...Irepetabila Irina Nicolau... plecată de ! șapte ani ”să mănānce nori” și căreia! nu Ä«i p lăcea să vorbească despre moarte...La un timp după plecarea ei spre nori, pictorița o căuta cu sunete de lumini și umbre, la Galeria \"Simeza\": Ä«i dedicase o expoziție de gravuri numită, simplu, \"Irina\"... Era ea, Ä«n ipostaze grafice, rămānānd mereu \"Dincolo de tristețe\", cu un umor reținut chiar, așa cum am cunoscut-o cu toții, cu ”Vorbiri” de neuitat, pline de sevă, despre \"Casa\" țărănească tradițională ca despre dumnezeiasca matcă a geniului uman. ”Irina m-a Ä«nvățat, dacă vrei, să iubesc oamenii. Poate de aceea m-am implicat Ä«n programul adresat tinerilor seropozitivi cu vārste de peste 16 ani, „Promisiune pentru viitor“.

Cei pe care i-am cunoscut eu sunt foarte talentați și foarte gentili. Dacă le spui că te doare un degețel, se interesează de degețelul tău, cānd ei au probleme! le de pe lume, tratamentul lor este mai greu decāt citostaticele, seara le e rău, sunt priviți cu Ä«ndoială și sunt suspectați. Uneori trebuie să răspunzi la fel și fel de Ä«ntrebări...O fată m-a Ä«ntrebat: de ce Ä«ți place de mine? Pentru că sunt bolnavă de SIDA ? Și am avut curaj , că eram pe Messenger și i-am zis: Da, și pentru asta, pentru că ești altfel decāt restul lumii, pentru că ai o anumită profunzime. Dar e foarte greu să răspunzi le Ä«ntrebarea: de ce a trebuit tocmai eu să trec prin așa ceva ? De mici sunt traumatizați, de la tratamentul Ä«n sine pānă la tratamentul societății... Să mai Ä«mblānzești spaima asta cumva, să Ä«i faci să Ä«nțeleagă că se poate trăi și altfel și că poți supraviețui chiar omenește... Să lupți la fel cum luptă ceila!lți, dar cu Ä«ncă o mie de lucruri Ä«n plus. Unii sun!t parăsiți, iar unii sunt luați Ä«napoi de părinți, pentru bani... Doctorii de la Babeș sunt foarte omenoși. Vin la ei oricānd au probleme, Ä«i vizitează, Ä«i Ä«ncurajează...


Ce le dai, ce Ä«ți dau și cum mergeți mai departe ?


Vom face o expoziție la care ei nu pot participa. și, cu toate astea, sunt niște ființe de o gentilețe și de o putere extraordinară. Să vrei să faci ceva cānd nu știi ce urmează māine, e un lucru care te umple de admirație. E un fel și de a-ți veni Ä«n fire și de a-ți vedea lungul nasului, de a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru tot ce ți-a dat. Trebuie să fii Ä«ntre ei ca să Ä«nțelegi ce Ä«nseamnă, sunt izolați, respinși, sunt medici stomatologi care refuză să-i trateze, nu Ä«și găsesc locuri de muncă, nu sunt acceptați...Sunt comun! ități care Ä«i resping. Visul meu ar fi să Ä«nchiriez o casă Ä«n care să poată lucra și să poată fi ajutați. Cel mai teribil personaj e un țigan extrem de talentat pe care dacă l-aș vedea că intră la facultate aș fi foarte fericită. Am Ä«nțeles că l-au părăsit părinții la patru ani și a rămas Ä«n spital și, mai tārziu, o femeie de servici l-a Ä«nvățat să citească. O fată a și intrat la facultate, la Arte și am fost foarte Ä«ncāntată. Ca oricare om, ai nevoie de o perspectivă Ä«n viață și faptul că ei reiau cursul normal al vieții Ä«i ajută extrem de mult. Voi scrie cāte o carte despre fiecare, numai că nu vor apărea cu numele lor, ci doar cu desenele și cu poveștile lor care sunt absolut cutremurătoare.


Īn ce speri ?


Am ! o prietenă, soția lui I.D. Sārbu, care este fermec&#! 259;toar e. Cred că secretul farmecului ei este că i-a iubit pe cei din jur. Acesta e, după mine, secretul fericirii. Nu zic că asta Ä«mplinește totul. Dar Ä«ți transformă, cumva, viața. Secretul longevității sau secretul binelui este trăitul prin alții. Dacă trăiești singur, ești Ä«nchis Ä«n disperările tale. Irina Nicolau m-a Ä«nvățat să iubesc oamenii. Am descoperit o mulțime de prieteni care au colaborat cu ea Ä«n foarte multe proiecte. Ea face parte din categoria oamenilor cărora le sunt recunoscătoare că i-am Ä«ntālnit. Mi se pare un mare noroc de la Dumnezeu să fi trecut prin viața ta niște oameni pe care să nu-i iubești cu condiția sāngelui, pentru că suntem rude, ci pur și simplu pentru că meritau iubiți.


Mihaela Șchiopu nu poate fi văzută impersonal, ca un articol de dicționar: n&#! 259;scută la 3 iunie 1962, Ä«n București, director artistic al cotidianului \"Ziua, grafician al Editurii \"ZIUA\" și al revistei \"Romānia literară\", picturile sale putānd fi regăsite Ä«n nenumărate colecții particulare din lume, chiar și Ä«n aceea a regelui Mihai I al Romāniei. Mihaela Șchiopu trăiește prin ceilalți: ”De 1 iunie a venit la mine un copilaș care avea o tumoră sub un ochi. Copiii ceilalți mi-au spus foarte timid: ”ai grijă că nu vede”. El a zis că vrea să-i desenez o inimioară pe mānă, pe care nici n-o vedea. și m-am speriat, la un moment dat, avea o bavețică la nas și la gură și respira foarte greu. Și, cānd colo, a venit mama lui, a dat la o parte bavețica și el rādea Ä«n hohote. Pentru asta, zău, dacă nu merită să Ä«i vezi Ä«n fiecare zi. Și, dacă rāde un copil, rāsul lui te bucur! ă mai mult decāt zece tablouri la un loc.”

Entretien avec Ronny Someck (Propos recueillis par Roselyne Déry, attachée pour le livre à  l'Institut français de Tel Aviv

Submitted by marlena on

Creation Category: 

Un petit garçon de 4 ans en veste et cravate, amoureux d’Oum Kalsoum et jaloux du portrait de son mari, David Ben Gurion qui croit dur comme fer que les gazelles boivent de l’arak en tétant leurs mères…c’est Ronny Someck, « le vétéran de la jeune génération des poètes israéliens ».

Ronny, vous émigrez d’Irak âgé seulement d’1 an et demi et vous avez attendu l’adolescence pour vous considérer israélien à l’instar de vos camarades de classe..

C’est vrai, j’étais ce petit garçon habillé comme un gentlemen, et ma découverte du jardin d’enfant a pris subitement fin le jour où ma grand-mère me découvre en veste et cravate en train de jouer dans un bac à sable !! Ainsi jusqu’à l’école primaire, je passais mes journées dans les cafés, mascotte aimée des hommes de la famille et
circulait de table en table au milieu des fumeurs de narguilé et des buveurs d’Arak.
A l’époque les cafés s’ornaient de deux immenses tableaux posés côte à côte de Ben Gurion et d’Oum Kalsoum comme trônaient à la maison les portraits de mes parents et de mes grands parents. C’est ainsi que j’ai mis très longtemps avant de comprendre qu’aucun lien marital n’unissait ces deux figures !
La gazelle est le premier animal que mon regard d’enfant a su reconnaître…celui dessiné sur toutes les étiquètes d’Arak.
Il y a encore autre chose : j’ai grandi au milieu d’une multitude de langues. Tout autour de moi, chacun parlait une langue différente, le français, l’anglais, le ladino,
l’arabe, le yiddish, et un peu l’hébreu. Mais ce qui me frappait c’est que cela ne gênait personne et tout ce monde là s’entendait à merveille..

Le français faisait donc partie de votre environnement mais vous ne le parlez pas, je crois ?

En fait l’intelligentsia juive en Irak se partageait en deux camps, les pro-anglais et les pro-français. Evidemment avec une véritable aversion d’un camp sur l’autre ! Ma
propre famille était ainsi divisée mais il y a autre chose : nous connaissons l’influence de la France en Israël jusqu’en 67 et si je n’ai pas pratiqué la langue elle-même j’ai toujours été empreint d’une profonde francophilie. Ma participation au salon du livre de Paris a été pour moi un événement considérable, c’était plus qu’une joie c’était
relier le présent à mon enfance et aux inclinations de ma propre mère.
Je suis traduit dans près d’une vingtaine de langues et la France a souvent été le lieu de rencontres fondatrices, en particulier avec Abdul Kader El Janabi, poète irakien
exilé en France.

Le livre que vous avez publié ensemble, Nés à Bagdad a reçu une ovation lors de sa sortie en 1998.

En fait, cela tient d’un miracle télévisuel : Bernard Pivot a présenté le livre lors d’une de ses émissions en le citant comme l’un de ses coups de foudre et le lendemain,
l’éditeur était en rupture de stock !!!

C’est une erreur d’orthographe qui vous consacre poète ?

Oui. A 16 ans je faisais partie du club de Maccabi Tel-Aviv et je m’imaginais comme un grand footballeur. Un jour, j’ai écrit un billet à une jeune fille de la classe dont
j’étais amoureux et en me relisant, je me suis rendue compte que je venais d’écrire un poème.
Totalement surpris par cette rédaction, je me surpris encore en écrivant un deuxième, puis un troisième jusqu’à faire déborder une boite à chaussure. J’ai compris que je devais faire quelque chose. J’ai adressé quelques poèmes au
responsable littéraire du Ma’ariv. Deux semaines sans réponses quand en ouvrant le journal je découvre en première page l’un d’entre eux, sauf qu’il n’était pas de moi.
L’auteur s’appelait Someck et mon nom alors était Someh.

Ronny, nous avons eu envie de vous inviter à l’Institut français pour cette édition spéciale du Printemps des poètes autour du rire en poésie car vous êtes par excellence celui qui, du particulier à l’universel nous donne à voir, avec humour, tendre ou caustique les faces cachées d’une réalité qui sans cela nous étranglerait.

J’ai deux inspirateurs, Bertold Brecht et Jacques Prévert. Longtemps, Prévert a été considéré par ses contemporains comme une sorte de trublion amusant et léger.
Aujourd’hui seulement on lui reconnaît combien il était finalement sérieux et inscrit dans une réalité dont seule la poésie pouvait l’alléger. Voilà c’est un peu ainsi que je
pense ma poésie. On peut parler des conflits qui agitent notre région en faisant des articles, moi je préfère parler de la douleur et de l’angoisse en faisant sourire mes lecteurs. Une manière de ne pas oublier, d’être plus fort peut-être. Vous savez, j’aime me penser à la manière de Marcel Duchamp, il disait : « La poésie, ce n’est pas un
Institut de beauté »

Vous avez publié plus d’une vingtaine de recueils, enregistré une dizaine de disque, reçu de nombreux prix. La nouvelle génération nous laisse voir des poètes talentueux, et il n’est pas surprenant de rencontrer des audiences de
centaines de personnes lors de soirées poésie ici en Israël. Comment vous l’expliquez ?

C’est vrai. Pour moi, l’origine est l’hébreu. Cette langue qui a si longtemps dormi n’en finit pas de se renouveler, nous en cernons à peine les contours. Mais le poète, c’est
comme dans les films de western, vous voyez le pianiste, celui dont on ne connaît pas le visage et qui n’aura d’autre fonction que d’être là, passé les portes à tambour
du saloon. Sans lui, ce n’est pas un western et bien le poète, dans la cité, c’est le pianiste du saloon !

Ronny Someck, merci beaucoup, nous vous retrouverons le 23 avril, à 20 heures à l’Institut français aux côtés de la poétesse Marléna Braester dont vous êtes le traducteur en hébreu et qui vient de traduire les poèmes de votre
récent recueil en français, Constat de Beauté, éditions PHI, collection Graphiti.
Ce sera aussi l’occasion de redécouvrir Jacques Prévert et Jean Tardieu, qui n’auraient pas boudé vins et fromage qui agrémenteront cette édition spéciale
du Printemps des poètes à l’Institut français !

RONNY SOMECK est né à Bagdad en 1951 et, jeune enfant, a immigré en Israël. Il a publié 10 recueils de poèmes, ainsi qu'un livre pour enfants avec sa fille Shirly (Le bouton du rire).
Ses poèmes ont été traduits en 39 langues. Des recueils ont été traduits en français, arabe, catalan, albanais, italien, macédonien, yiddish, Croate, Napali, anglais. Il a
reçu le Prix du Premier Ministre, le Prix Yéhouda Amichaï pour la poésie hébraïque, le "Prix des poèmes du vin" accordé en 2005 dans le cadre des Soirées Poétiques
de Struga, Macédoine et le Prix de poésie Hans Berghhuis 2006 dans le cadre du Festival international "Les Nuits de la Poésie" de Maastricht, Hollande.

Livres publiés en français:

Nés à Bagdad (avec Abdul Kader El Janabi), Paris, Editions Stavit, 1998.
Traduction: Michel Opatowski.

Constat de beauté, Luxembourg/Québec, Editions PHI, Collection Graphiti, 2008.
Traduction: Marlena Braester.

Interview avec Miruna Tarcau, par Angela Nache Mamier

Submitted by mamier on

Creation Category: 

Interview poésie/roman avec Miruna Tarcau, jeune écrivaine qui vit au Canada
1°écrire, est-ce une contrainte ?

Écrire, c’est nécessairement jouer avec des mots de façon à créer dans l’esprit du lecteur des images particulières, des sentiments, des impressions bien précises, à partir d’expressions qu’il reliera forcément –du moins inconsciemment- à son propre vécu, et qu’il interprétera ainsi d’une manière personnelle sur laquelle l’auteur n’aura aucun contrôle. Tandis qu’un lecteur canadien qui lit le mot « arbre » pourrait spontanément se figurer un érable ou un sapin, ce ne sera pas le cas du lecteur antillais qui aura plutôt tendance à s’imaginer un palmier. C’est le problème que soulève Hobbes sur la distinction entre le général et le particulier : tandis que les mots qu’emploient les écrivains se réfèrent à des concepts abstraits et généraux, ces derniers veulent au contraire faire naître quelque chose d’unique, de singulier –et c’est d’ailleurs pourquoi l’on peut parler de « création » littéraire. L’écriture est donc contraignante dans le sens où ni le talent, ni le style ni l’expérience ne sauront surmonter les limites du langage lui-même. Cependant, la richesse du récit réside peut-être justement dans la diversité des interprétations possibles d’un même texte, qui varient non seulement de lecteur en lecteur, mais aussi avec le passage du temps. Ainsi, il y aurait deux niveaux de création : celui où l’auteur transforme les mots en leur conférant une signification qui s’éloigne de celle que leur attribue le dictionnaire, afin de concrétiser ses idées; et celui où les lecteurs s’approprient les mots de l’auteur pour créer des images mentales qui leur sont propres, et qui ne sont pas du tout celles que s’imaginait l’auteur lui-même.

Pages

Subscribe to RSS - INTERVIEW