Creation Category:
Există tăceri care dor mai mult decît o tăietură de brici. Ca o pedeapsă postumă în crăpătura osteologică a întîmplărilor efemere.Îmi strîng doar genunchii la piept...ca și cum ar fi unicul lucru de care pot avea parte.Chiar dacă obiecțiile pe care le ridic nu mai folosesc la nimic.
Sub privirile stăruitoare ale bătrînului cu cap de lup, mă gîndesc la mîndria mea rănită episodic...
Nimic altceva decît un mijloc de exprimare a ficțiunii...un alt stil...o altă școală...
Te-am rupt din mine într-o reverie a transparenței...suavă și cronofobă...pînă în tribunalele medievale ale amorului tău cu gust de pelin...
Sugrumată mereu...de zodia de fier a mamei fără copii...
N-am să invoc niciodată zeii orologiului divin...întruparea pură a paradoxurilor....
Pentru ce aș face-o?
Am rămas doar frumoasa fără corp...cu pielea mirosind a nisip fierbinte, chiar și în ipostazele lumești cele mai idilice...
Mi-am ars degetele de viață...de țigările superlong...atîrnate în ștreangul singurătății...
Lichefiată de ger și de mușcătura timpului...îmi pun chimonoul ros de șoarecii frigurilor galbene...și mă întreb dacă merit igrasia ploilor...Noiembrie în culoarea neoglindită a saltimbancilor...
Aud pașii morții...în fața unei uși...larg deschise către ovalul meu în ninsoare...
Și pînă la urmă, ce culoare are infinitul?
Dar uitarea ?
Sub privirile stăruitoare ale bătrînului cu cap de lup, mă gîndesc la mîndria mea rănită episodic...
Nimic altceva decît un mijloc de exprimare a ficțiunii...un alt stil...o altă școală...
Te-am rupt din mine într-o reverie a transparenței...suavă și cronofobă...pînă în tribunalele medievale ale amorului tău cu gust de pelin...
Sugrumată mereu...de zodia de fier a mamei fără copii...
N-am să invoc niciodată zeii orologiului divin...întruparea pură a paradoxurilor....
Pentru ce aș face-o?
Am rămas doar frumoasa fără corp...cu pielea mirosind a nisip fierbinte, chiar și în ipostazele lumești cele mai idilice...
Mi-am ars degetele de viață...de țigările superlong...atîrnate în ștreangul singurătății...
Lichefiată de ger și de mușcătura timpului...îmi pun chimonoul ros de șoarecii frigurilor galbene...și mă întreb dacă merit igrasia ploilor...Noiembrie în culoarea neoglindită a saltimbancilor...
Aud pașii morții...în fața unei uși...larg deschise către ovalul meu în ninsoare...
Și pînă la urmă, ce culoare are infinitul?
Dar uitarea ?
