Copiii care ne învaţă, de Ana Rusu

Premium Category: 

Copiii care ne învaţă

         Ana Rusu, scriitor şi publicist, Constanţa

 Photobucket

 

Vreau să vă vorbesc astăzi despre o carte puţin cunoscută în mediul literar. Este vorba de o carte scrisă de  un copil. Dictată, mai precis, de un copil mic, tatălui său, pe vremea când nu ştia să scrie, aşa cum spune şi titlul volumului (Poveştile mele de pe vremea când nu ştiam să scriu – Dragoş-Sebastian Merişca). Dar să vedem de ce ar cumpăra cineva această carte. Un copil, ca să aibă încredere în ceea ce gândeşte, în ceea ce îşi imaginează a fi o realitate prezentă şi o realitate paralelă cu cea în care trăieşte el. Un adult, ar cumpăra cartea ca să înveţe să-şi asculte copilul, considerat totdeauna naiv, să îl încurajeze să-şi exprime gândurile, sentimentele, toate trăirile sale - o bază bună pentru dezvoltarea sa intelectuală de mai târziu. Pentru a avea o lesnicioasă socializare cu cei mici de vârsta lui, acum, în momentul în care este el, dar şi mai târziu, când va fi adult.

Remarcabilă în conceperea cărţii este răbdarea părintelui, a tatălui care a înregistrat cuvintele fiului său, chiar dacă la început i s-au părut a nu a avea sens. Probabil că experienţa de jurnalist (Lucian Merişca lucrează la Radio România) l-a făcut să fie foarte atent şi să observe că ceea ce spunea copilul nu erau chiar nişte “simple copilării”. În continuare, încrederea părintelui l-a făcut pe micuţul Dragoş să îşi creeze poveştile sale proprii, care au plecat de la elemente pe care le-a simţit ca fiind ale lui. Remarcabilă de asemenea este şi imaginaţia debordantă a acestui copil, pentru că doar câteva elemente sunt comune - în rest este totul de la el. Pur şi simplu pare greu de crezut că un copil de la vârsta de 2 până la 6 ani când se termină poveştile din carte, a putut să susţină conversaţii logice cu tati, cu mami şi bineînţeles cu jucăriile lui, care sunt totdeauna însufleţite, sunt personajele cu care el comunică foarte bine.

Credem, după citirea cărţii, şi după ce l-am cunoscut pe micul autor la Constanţa unde şi-a lansat volumul - în sinceritatea părintelui, considerând că Dragoş este într-adevăr un copil deosebit, care a venit în lume cu o conştiinţă deja formată şi, faţă de alţi copii, nu şi-a pierdut memoria veche pentru că, aflăm la un moment dat, copilul îşi aminteşte câte ceva chiar şi din perioada intrauterină! Se ştie acum destul de bine că sunt destui copii care recunosc imediat după ce se nasc glasurile adulţilor care au fost în preajma lor când erau încă nenăscuţi şi, la auzul acelor voci, copiii se liniştesc aproape instantaneu. Oamenii de ştinţă au sesizat acest lucu.

Poveştile în care un tren pleacă de pe Pământ aduc în atenţia cititorului nici mai mult nici mai puţin decât apocalipsa. Ca cititor adult, mă întreb: cum a putut copilul să afle despre aşa ceva? Desigur că din discuţiile furate de la cei mari, dar pentru el apocalipsa este cu totul, cu totul altceva. Şi-o imaginează la nivelul lui: un soare loveşte Pământul (o fi aflat el probabil că s-a spus o dată că un asteroid va lovi Pământul, dar în povestea lui acesta este un Soare). Şi la impactul respectiv nu rămâne în viaţă pe Terra, pentru că se schimbă complet clima, decât morcovul. Copilul are şi o explicaţie: rădăcinoasa respectivă trăieşte în pământ şi n-a putut să vina în contact cu Soarele acela care a lovit Pământul. Ca atare, morcovii îi vor fi singura hrană atunci când el va pleca în Cosmos.

În "Povestea înţelepţilor şi a cărţilor" face trimitere de asemenea la un dezastru planetar. Iar cititorul adult iarăşi se miră: câte poveşti poate să inventeze un copil de 5-6 ani?...

Tatăl, Lucian Merişca, are meritul nu numai că l-a înregistrat pe copil, dar şi acela de a-l fi îndemnat să-şi imagineze scenarii de viitor. Si copilul intră în joc cu naturaleţea specifică vârstei, el devenind de regulă personajul principal; atunci când vorbeşte despre sine, spune "un copil" sau uneori chiar îşi rosteşte numele.

Există o serie de trei poveşti care se continuă una din alta. Copilul nu uită că are un anume personaj, Primarul, care trebuie convins că un om a urcat pe o rază către Soare. Nu uită ce a spus în povestea trecută şi reia firul. Exact cum ar face un adult, un adult care are o astfel de inteligenţă a scrisului.

Ne întrebăm: nu cumva noi toţi, oamenii, mari sau mici, am venit în lume cu multe cunoştinţe, pe care apoi le-am uitat? Iar acest copil, autorul cărţii, poate îşi aminteşte câte ceva din informaţiile cu care a venit pe lume? De fapt sunt destul de mulţi cei care consideră că printre noi trăiesc, acum, aşa-zişii "copii indigo" sau "de cristal", care au acces la inteligenţa universală. Şi, apropo de aceasta inteligenţă, am putea compara Universul cu o imensă Hologramă iar fiecare om, fiecare element al naturii, ar fi o părticică a Hologramei. Se ştie bine că fiecare particică dintr-o hologramă poate să reproducă în mic, tot ceea ce este în holograma mare. Şi, printr-un complex de împrejurări, prin nişte calităţi deosebite, unii oameni - şi aş fi încântată să cred că şi micul Dragoş este printre ei - ziceam că unii oameni pot să aibă acces la cunoştinţele universale, aşa cum spuneam, ei fiind un fragment conştient de sine din imensa Hologramă.

La 5 ani, Dragoş avea cunoştinţe pe care un copil probabil abia după 10 ani să le aibă (Mă întreb: ce cunoştinţe are el acum, când a ajuns deja la această vârstă… de 10 ani?... Dar să ne întoarcem la cei 5 ani şi la povestea compusă atunci). În carte, micul autor ştie bine că există doi poli şi iubeşte călătoriile, de la un Pol la altul. De asemenea, are o temă predilectă: Timpul; relativitatea timpului pentru el e o joacă dar este convins că există cu adevărat, nu trebuie să-i mai explice nimeni.

Cititul volumului “Poveştile mele de pe vremea când nu ştiam să scriu” te face să stai şi să te întrebi dacă ai in faţă o carte sau stai de vorbă cu un copil, cu un copil inteligent, cu o inteligenţă, cu o imaginaţie mult peste media copiilor din jur, care, din toate povestirile, ne arată cât este de frumoasă lumea lui, în care traieşte el, singur, dar şi lumea din jurul lui - şi ne invită pe toţi să facem parte din lumea aceasta a lui, cu o condiţie: să avem sufletul curat, ca al lui. Într-un fel sau altul, te face să stai de vorbă cu copilul din tine. Şi apropo de suflet, Dragoş se pare că ştie precis ce este sufletul când afirmă că este acea parte din noi care ne ajută să iubim, ne ajută să cunoaştem lucruri pe care le ştiu oamenii mari. Sau trebuie să le ştie toţi oamenii mari. Sau ar fi cazul să şi le reamintească.

Cartea, dacă o citeşti fără prejudecăţi, apare ca o laudă adusă copilului în general, (potenţialitate supremă), pentru că orice copil, la modul virtual, este un geniu în devenire. Părerea mea ca cititor şi poate şi ca scriitor, este următoarea: părintele său nu doar a înregistrat, ci are meritul de a-şi fi iubit copilul şi de a-l fi înţeles. A-l fi considerat egalul său, şi nu un apendix fără personalitate şi fără importanţă. Astfel a apărut această carte: de la tratarea la un alt nivel a copilului - în fond, responsabilizarea lui. Cred că aceste/acele rânduri, dacă vor fi luate în seamă, atunci mulţi, mulţi părinţi vor fi mult mai atenţi la ceea ce au lângă ei, minunile de copii, privindu-i nu doar ca pe nişte îngeraşi, ci oameni, oameni cu care poţi discuta şi te poţi sfătui. Dacă suntem atenţi, părinţi, bunici, la micuţii noştri, vedem că ei pot să ne înveţe să fim iar copii, adică să fim sinceri, să fim curaţi ca şi ei, atunci când încep să cunoască lumea.

                Sper să rămâi la fel de curat, Dragoş, în sufletul tau, şi în ideile tale, chiar după mulţi, mulţi ani, şi să ne poţi învăţa, ori re-învăţa, din timp în timp, câte ceva ce am uitat şi nu trebuia să uităm!