Capodopera maxima, poemul nou suprarealist, de STEFAN ION GHILIMESCU

Creation Category: 

 
   


Nimic nu egalează bucuria de a resimți magnetismul voluptuos și indicibil al unei cărți, prezența ei vie, fascinantă și grăitoare cu care se abstarge din ordinea serialistă a anodinului. Când norocul sau meritul, cum zicea Alexandre Treize, îți face un asemenea dar, înțelegi, în sfârșit, dincolo de stratul de praf așternut peste epigraphele răsștiute, că laudele care s-au adus de-a lungul vremii luminii depline a cărții frumoase, măiestrit alcătuite de marii meșteri, sunt drepte și preaîndreptățite; frisonat, admiți că plăcerea de a poseda o asemenea capodoperă este singurul lucru util de pe lume. Arătător al cărții lăudate, epigrafistul era, în concepția celor vechi, mâna care a tras cortina după care însuși Dumnezeu e ascuns și deghizat. Tușat de o atare deslușire, îți spui că nu e nicio exagerare că lumea a fost văzută și poate în plan superior chiar este o bibliotecă sau o carte, și că incursiunile mirobolante ale scriitorului în pădurile ei de semne au darul de a o aduna și a o restitui în toată neobosita ei splendoare. Altfel, umblăm de când ne naștem pe tot felul de cărări, iar când dăm de cărarea regală se întâmplă ca unii dintre noi să nici nu o vedem, distrași de vocile cine știe cărui misit care își strigă marfa de duzină. Personal, nu am avut niciodată dispoziția întunecată a cinic-posomorâților criticaștri „modeni” de a întâmpina cu tot felul de rezerve meschine și a nu pune preț cât trebuie pe arta tipografilor împătimiți ai cărții lucrate cu migală de orfevru; mai cu seamă, Dumnezeu m-a ferit să fiu atins de cecitatea cu care observ că este privită cartea-obiect artistic, un construct „somptuos” impus în vremurile din urmă de către suprarealiștii care și-au conceput, ilustrat și plămădit cărțile împreună cu mari artiști, precum, se știe, Tanguy, Dali, Picasso, Miro sau Max Ernst...

 


Mă desfăt în aceste clipe stăpânind avid cu ochii și eflorând încântat un astfel de produs de ultimă oră, o carte cu poeme-tablou realizată de poetul Nicolae Tzone și plasticiana Mihaela Șchiopu: Capodopera maxima, Editura Vinea, 2007. Pentru mine rafinatul opuscul este la propriu un dar, fiindcă povestindu-i la sfârșitul verii trecute poetului, tocmai întors dintr-o excursie în Egipt, cum abia mai reușisem să recuperez din mâinile unui prieten Nicolae Magnificul, superbul artefact cu poeme, din 2000, se vede treaba că atâta l-a tușat întâmplarea, încât a făcut gestul de a-mi dărui și ultima sa apariție editorială, de care auzisem, desigur, dar pe care, rara avis, încă nu o văzusem... Iată-mă-s, dară, fericitul proprietar a două autentice obiecte de artă și, totodată, a două cărți de poeme concepute și realizare într-o manieră literar-artistică de un netăgăduit rafinament.
 
Nicolae Tzone este cercetătorul neobosit, cunoscătorul și deținătorul împătimit al unui număr impresionant de ediții princeps, manuscrise, publicații și fotografii ale avangardei românești, documente care, în cadrul Institutului pentru cercetarea avangardei românești și europene pe care îl conduce, au făcut obiectul unor importante expoziții itinerante atât în țară cât și în lume (Statele Unite ale Americii, Germania, Ungaria). Înființat în 1999, sub egida Institutului condus de scriitorul român, s-au desfășurat bucurându-se de o binemeritată apreciere simpozioanele internaționale: Suprarealismul european. Contribuția țărilor vest, central și est-europene (2001); Centenar Sașa Pană. Avangardă literară și artistică în sud-estul Eurpei. 70 de ani de la asasinarea revistei Unu (2002); Europa avangardelor. Avangarda românească. Gherasim Luca sau „parcurgerea imposibilului”. Stephane Roll – poemă printre regi. Centenar Victor Bruner – grand maître de l’exil permanent (2003); Avangarda românească/centenarele începutului de mileniu/Cugler. Voronca. Roll/prim plan: Urmuz, Brâncuși, Tristan Tzara, Ion Vinea, Victor Brauner, Geo Bogza, Gellu Naum, Gherasim Luca.
La rândul său, desenatorul și pictorul Mihaela Șchiopu, grafician al revistei România literară, este binecunoscută pentru ilustrațiile la poemele lui Mircea Ivănescu (1990) sau Emil Brumaru (2006), cât și pentru noutatea frapantă a unor lucrări pe care am avut plăcerea să le admir cu ocazia personalelor Casa, Vorbiri, Irina…
Cei doi realizează în Capodopera maxima o întâlnire eutropică fascinantă.
 Pasiunea lui Nicolae Tzone pentru avangardă și suprarealism e un fapt care a evoluat constant de la un insolit tactus intimus al filamentelor varii ale acestui univers cumulativ, cu vremea, la o opțiune axiologică de înglobare, cunoaștere și promovare a lui prin acțiune și hibridație superioare în propria creație poescă. Ca un arheolog îndrăgostit fără explicație de poemul vechi și de poemul nou suprarealist – expresis verbi – Nicolae Tzone scoate din straturile culturale ale limbii, pe o fascinantă canava de descrieri diegetice, un onirism nou, preexistent în nervii, în carnea și în oasele sale, o viziune de sonorități scrise capabilă să exprime, cum cerea însuși Breton, funcționarea reală a gândirii: „capodopera maxima/calea ferată cu două sute douăzeci și două de linii de fier/specială reptilă metalică pentru trenul diform al imaginarului (s.n.) al viului/invizibil și al neviului cuibul de paie și ierburi de pe stâlpul/de înaltă tensiune în care un pui de barză face țac țac țac de milenii întregi/pachetul de tutun al lui terente spaima cătunelor deltei pitorescului/danubiu pianul lui franz listz într-un acvariu cu șampanie/cântând singur la nașterea și la moartea geniilor/ hârbuitului mapamond//(…)/capodopera maxima/ gloanțele din capul lui urmuz lustruite cu limba/lui mihai eminescu șterse de praf cu limba lui homer dezruginite/de limba lui kafka vizitând bucureștiul special pentru acest lucru/pentru această sărutare târzie memorabilă nemuritoare”. Impresionează aici, ca de altfel peste tot în poemele din Capodopera maxima și Nicolae Magnifiul, starea de maximă saturație și maxim concretism al imaginii artistice cultivate de Nicolae Tzone, imagine ce are darul de a reține și marca inubliabil tensiunea duratei automate a flash-urilor, efect în parte al unei inovții tehnice de inducere al unui maxim poiein care cred că este și una din mărcile suprarealiste îndubitabile ale poeziei tzoniene.
Briante, firești, grotești și supragrotești, poemele cu două și trei capete din Athanorul lui Nicolae Tzone sunt greu de estimat, cum își pune problema cu cochetărie creatorul lor, dacă marchează în cadrul suprarealismului tentacular pași înainte sau pași înapoi și dacă înaintarea este un vector în trecut sau în viitor. Ce se poate afirma sigur, și poetul o face în felul său emfatic, deloc departe de atitudinea consacrată a suprarealismului istoric, este că stagnarea și încremenirea existențială a formelor și figurilor nu vor fi niciodată posibile, căci – preiau concluzia poetică a lui Tzone – viața va mușca din moarte fără oprire, la fel cum moartea se va înfrupta din viață mereu cu o înzecită energie. Într-un atare mecanism al determinațiilor automate, actul decelării ironice a poemului prim de poemul secund, în interiorul propriului univers, ca și dincolo de el, în elongațiile unei alte cerneli, de ce nu și metafizici? nu poate funcționa până la urmă decât ca o încercare, numai în parte conștientă, de a le feri de înstrăinare și a le plasa laolaltă: „și poemul gândit și nescris cu o secundă înainte de măcelul meticulos zadarnic/încearcă să le plaseze laolaltă zadarnic încercă să oprească/de la înstrăinare cuvintele silabe tăiate fără fisură în două/altfel cu totul altfel se organizează jumătatea de poem în jumătatea de gură/în jumătatea de limbă despărțită de matcă dar care este matca și care/e partea înstrăinată care este poemul prim și care este poemul secund …” E greu de spus, într-adevăr, dacă atribuirea întâietății statutului de primum movens artei poetice nu e de natură să schimbe puritas impuritatis pentru fiecare în parte rolurile...
Într-un fel enorm, amintind evident ca atitudine solipsistă aceleași extravaganțe suprarealiste, Nicolae Tzone, „cățărat pe umerii lui Nicolae Tzone”, își propune să scrie, așezând „silabă alături de silabă sunet alături de sunet poemul capodoperă, poemul orbitor indescifrabil vreme de cel puțin o mie de ani”. Inconturnabil pe drumul său, pentru creatorul irepresibil îndrăgostit de epurele enigmatic halucinate ale predicației ori de jocurile luxuriant suprarealiste ale antologiei, înscrierea în discurs a duratelor automate ale capodoperei maxima echivalează cu o opțiune și o operațiune de schimbare a semnului evenimentelor existențiale, fie că sunt reale sau imaginare. În mod expres pentru poet, cunoașterea interogată și comunicată totalitarist limbii echivalează cu singura cunoaștere reală admisă prezumtiv și ca absolută. „astăzi voi dormi și voi visa și mă voi scufunda și voi înota cu frații pești/și cu surorile pești și cu pruncii pești în mările mamara și mediterana/și voi vorbi în limba peștilor cu poezia și voi dansa cu regina peștilor samba în draci/o voi săruta o voi îmbrățișa o voi fecunda așezând cu pricepere poemul prunc în placenta mereu ocrotitoare și hrănitoare”. Capodopera maxima mai mult decât Nicolae Magnificul, după părerea mea, definește și împinge poezia spre o exaltare fericită și redemptivă a subiectivității reacționare a insului suveran. Acuzând implicit serialismul masificant al anodinului și mediocrului, poezia aceasta scoate la suprafață din minele de sare scufundate în alte lumi relieful pe cât de insolit pe atât de concret al unei imaginații fără limite în stare să anticipeze, să recreeze și să corecteze estetic realitatea până și în funcțiile și mecanismele ei cele mai intime. „eu sunt aici, scrie poetul, în marea văgăună nevăzută de sub planturoasa apă curgătoare dâmbovița/cu fascinația drept pernă drept incomod căpătâi dorm și visez viețile vieții mele/în cetatea de trecători și de trecătoare/cu fustele de sânge ridicate pană la umeri trec pe ape lipitorile cele mai subtile/cele mai harnice/ broaștele toate au sărit indecente pe maluri în pielea lor verde pe după urechi/le ies la iveală cântecele răgușite prin niște umflături mici și roșii/ca niște sexe de fetițe negrese/din marea vizuină subterană orașul se aude scârțâind ca aripile unui uriaș bondar/în putrefacție avansată”. De altminteri, frumosul și imprevizibilul rebel care este Nicolae Tzone exersează un fel propriu de a se manifesta între contemporani, mergând ironic sau arlechinesc în degete și dând din călcâie în vânt („nu m-a uitat nebunia nu avea unde să găsească un clopot mai bun/decât mintea mea”), revoltat intratabil împotriva panurgismului „veșnicei imbecilități triumfătoare a nației”, „unde se nasc din minut în minut odrasle care au spațiul de deasupra umerilor complet gol”.
Conștient de faptul că simpla situare alături și atingere superfluă cu doctrina egalitarist găunoasă a nenumăraților slujitori ai întunecimii absolute îi fură independența și îi alterează libertatea de opțiune, poetul ridică firesc „un pod de litere negre între (sine) mine și românia luetică de la periferiile morții/un pod de litere negre înfig(e) în ochii binevoitorilor fleșcăiți care ne amăgesc cu renașterea” lor. Nutrite dintr-o asemenea atitudine, versurile poetului exhibă o sfidare fățișă a prejudecăților pe care le conservă confecțiile serialiste mediocre (ready made) de care este plină lumea, aici și aiurea.
Extrapolând manifest, poetul inventează mecanismul unui mod de a pune în sarcina imaginii artistice un sens viabil doar în situația de statu nascendi: „nicolae tzone merge pe drumul de litere care se naște concomitent cu fiecare pas/pe care-l face cu fiecare respirație pe care o trădează”. Severa morală suprarealistă și instinctul creator fără greș îl împiedică, așadar, pe Tzone să urmeze în poezia sa linia așteptărilor unui cititor leneș devorator de tabloide, de pildă, pentru care până și dorința e cauționată de astringențele unor factori negociați. Voi arăta, în ocurență cumva, făcând această paranteză, că în succinta bibliografie de la sfârșitul cărții, N. Tz. scrie negru pe alb, nu fără un schepsis anume, că, „de formație ziarist, a renunțat la practicarea acestei profesii” ca și a aceleia de „angajat cu carte de muncă (muzeograf normă întreagă)” într-un muzeu de provincie, „dedicându-se literaturii”! Plecând de aici, cititorul va înțelege și singur motivele pentru care voi renunța ușor să mă mai întreb de ce poezia sa îmi pare o prelungire hidden a manifestelor surrealiste notorii.
 
Experimentând cu magnificență linia unui poem amplu și somptuos, cutie de rezonanță perfectă a unor sonorități aduse la suprafață de voința imperioasă de semnificare a unei „autobiografii” conceptibilă din surse retorice și analogice diverse, întâmplarea, incidentul pur și simplu ori de-a dreptul providențial se sublimează și capătă la propriu, sau măcar ca dorință instauratoare, în versurile lui Tzone, dimensiuni evenimențiale. Fiindcă nu țin de joc, ci numai de magia unei audiții proiectate, plăcerea descoperirii și apropierii cognitive a tehnicii performante e inegalabilă: „fulgeră așadar în poem fulgeră frumos ingenios memorabil fulgeră în rafale/cu flăcări decise să fie semne să deseneze pe orizont păsări care/nu știu să piară/și de pretutindeni încolțesc litere fine litere suple litere lei litere arbori/litere vipere litere amfore litere stalactite și litere stalagmite/neștiute de nici un alfabet/iar eu nu pot să aleg cu ce sunete să-ți vorbesc cu ce sunete să te strig”.
Pe urmele viziunilor îndepărtate ale aceluiași Breton, trefilat însă, poate, acum, prin Fundoianu, Dimov, Tzara, Vinea, Voronca ș.a., Nicolae Tzone intuiește fulgurant în poezia sa – ca experiență morganatică – punctul de incidență unde viața și moartea – cum realul și imaginarul  își dau mâna, încetând a mai fi concurente. În punctul de contact al contrariilor, se naște, în poezia lui și devine tiranică entitatea suprareală însăși (maxima), tropismul totalitarist al ochiului ciclopic sau magic al poemului: „ceva mi se agață tot timpul de viață cineva mi se agață tot timpul de moarte/un elefant alb mă calcă pe față cu imensa lui copită de os alb și puternic/un elefant negru de data aceasta mă calcă pe ceafă cu imensa lui copită/de os negru și nimicitor/și viața și moartea mea se întâmplă între aceste două chingi strivitoare între acești/doi pereți impenetrabili între aceste două copite de elefanți negru și alb”; „poemul meu sunt eu pe dedesubtul meu unde viața mea și moartea mea sunt/aproape perfecte/poemul meu este tatăl meu pe dedesubtul lui vai vai pe dedesubtul lui din mormânt/unde moartea lui și viața morții lui sunt depline și atotputernice/viața mea și poezia mea sunt colțurile sparte în haos ale morții mele”.
Sensibilitatea suprarealistă pentru care viața, libertatea și moartea au aceeași înaltă semnificație pompează și umple, de la un capăt la altul al volumului, arterele poemelor lui Tzone cu sângele unei sublim difuze iubiri romantice, amintind cumva de rafinamentul sentimentelor la belle epoque. Combustia ei suprareală, în orice caz, transcende matrimoniul stingheritor, animată de dorința de a trăi scenariul unui mit seducător în care conflictul dintre spirit și trup să fie abolit în convulsiile pline de freschețe ale unui act erotic alimentat de frumusețea pură a îngemănării realului și imaginarului. „peizaje cu inima mea și inima ta bătându-se una cu alta nemiloase cu atriile/transformate în săbii cu ventriculele devenite pistoale cu globulele/albe și roșii fărâmițate în roiuri de particule infime mai rapid și mai/virulent inflamabile decât praful de pușcă/alerg pe dinănuntrul sânilor tăi cu limba mea fericită nu limba de carne nu limba/de salivă ci limba de cântece limba de poeme și de gânduri/limba de lumină și de miracole/nu întâlnesc obstacole nu întâlnesc inamici nu întâlnesc anticorpi nu întâlnesc/nici o singură urmă de moarte/și din inima ta mă mut în oasele tale și alerg prin măduva lor cu îndemânarea atleților/pe pistele olimpice sau ale campionatelor mondiale/oho fierbinți sunt prin interiorul lor oasele tale femurul drept și femurul stâng/ omoplații fruntea înaltă de împărăteasă a bizanțului/în egală măsură irișii și nu în ultimul rând arcadele grațios împodobite/cu smaralde și platină de imaginația viitorului/oho prin degetele de la mîinile tale merg în genunchi în deplină demnitate și glorie/și prin degetele de la picioarele tale fac podul și mă dau din când în când/peste cap fără teamă fericit ridicol peste măsură”.  Poemul
Peizaje din viețile care fug din noi împreună cu noi care ar fi meritat citat în întregime – poate cea mai frumoasă și mai ingenioasă poezie de dragoste citită de mine în ultimul timp – pune în ecuație, sondează, descifrează și transubstanțiază într-o partitură, deloc tributară maniheismelor de duzină ori, atinsă cumva de reflexul desfrâului actelor corporale postmoderne, multiplele fațete ale ispitei și dorinței pure, antipod spiritual de care suprarealismul a făcut totdeauna caz și pe care Nicolae Tzone îl resuscită cu superbie într-o cuceritoare formulă poetică. Or, se știe, ambitusul reactiv al poeziei de dragoste din toate timpurile și de pe toate meridianele măsoară incomensurabilul oricărei practici și vocații poetice.
Privit cu atenție în tot, universul poetic tzonian reîncarcă fericit maxima energetică a unui discurs amprentat în mod evident de multe dintre mărcile avangardei, decondiționând, pe de altă parte, în chip fericit și radical, un limbaj al actualității reductiv și încremenit, dar care-și regăsește în noua libertate capacitatea siriacă de a rezona în vibrația realului.
Poet major, pe deplin stăpân pe arta sa, Nicolae Tzone, la fel de singular ca Mircea Ivănescu, Gellu Naum ori Leonid Dimov, prelungește cu Nicolae Magnificul și Capodopera maxima o adeziune sclipitoare la un mare curent al superbiei artei dintotdeauna.