Monthly archive

DACIA AUGUSTI PROVINCIA - Perspectivele culturale ale unei istorii milenare

BUCURESTI, 31 Ianuarie 2009 - Miercuri 4 februarie 2009, Institutul Italian de Cultura din Bucuresti va gazdui incepand cu orele 18.00 o seara culturala de exceptie romano-italiana. Organizatorii romani ai evenimentului sunt Universitatea de Arhitectura si Urbanism 'Ion Mincu' din Bucuresti si Fundatia 'Giulio Magni'.

Category: 

ORFANII DE ADEVĂR, un articol de Angela Furtună

Creation Category: 


 Ziua Internationala pentru Comemorarea Victimelor Holocaustului - 27 ianuarie 2009, Suceava - Bucovina - Romania

 

 - memorii și maree peste continentul Holocaustului -
 
O vecinătate culturală ce nu duce în Paradis
 
A te fi născut în Europa ultimelor secole și în special în Europa secolului trecut nu este neapărat un avantaj. Pentru unii esteți fundamentaliști e o iluzie frumoasă, aceea de a fi european: însă pentru cei mulți, stăpâniți mai mult de demonul puterii decât de gustul pentru artă, poate fi un coșmar. Miile de lagăre, fie ale Holocaustului, fie ale Gulagului, stau mărturie. Plus memoriile noastre anti-totalitare recente, ce reprezintă un nou înveliș al Pământului, un câmp psihic ce aduce mărturii despre tortură și abolirea drepturilor omului. Din momentul în care am devenit conștienți de natura hemoragică a idiosincraziilor politice europene, ideea de a fi vecini de continent cu Michelangelo sau Shakespeare, cu Voltaire sau Picasso nu mai este balsamul absolut care unge sufletul hedonist. Căci această vecinătate culturală nu duce în Paradis, ci înseamnă a fi vecini și cu Hitler sau Stalin. Iar din momentul în care am cunoscut genocidurile  inițiate în Europa de  imaginarul asiatic bolșevic (ce a constituit model de pornire și pentru nazism, ca și pentru ideologiile comuniste orientale aplicate în Est), ne simțit orfani. Să fii singur, să fii în exil perpetuu, să nu găsești o fereastră pe unde să poți privi liniștit către soare și adevăr: ce destin european!
 
Măturătorii camerelor de gazare
 
Secolul trecut ne-a lăsat fără armonii interioare. Și fără iluzii. Secolul genocidurilor continentale, generate de viziunile politice de forță și de industrializare a represiunii, ne-a dezumanizat. Ne-am pierdut unele simțuri, între care pulsul iubirii față de ceilalți. Am devenit orfani. „Domnul mi Se arată de departe: „Te iubesc cu o iubire vecinică; de aceea îți păstrez bunătatea mea"!"  Ieremia s-a îndoit și a greșit? Iubirea de aproape a dispărut pentru omul european intrat în mortificare spirituală?
Viața în această Europă a genocidurilor  ne-a învățat, însă, că există mai multe tipuri de orfani.  Dintre toți, cei mai năpăstuiți nu sunt totuși orfanii de părinți, ci orfanii de adevăr. Nu există în istoria de până la noi manipulare mai mare decât aceea privind adevărurile istorice violente ale secolului al XX-lea referitoare la Holocaust și la Gulag. Poate că orori de acest gen s-au mai petrecut în unele faze ale istoriei, dar scandaloasă este astăzi evidența că ele nu sunt compatibile numai cu barbaria și incompatibile cu gradul înalt de civilizație, așa cum se iluzionaseră  idealiștii. Or, atunci când barbaria nu este suprimată de argumentele rațiunii, ci, dimpotrivă, e continuu reinventată sub cele mai tehnologic evoluate rețete, condiția umană pare o inutilă și absurdă istorie a haosului ce spulberă inteligența intraspecifică și amplifică psihopatologia. Unde a fost Dumnezeu, de-a lungul Holocaustului?, s-au întrebat atât de mulți. Dar unde a fost omul? mai șoptesc, din ce în ce mai stins, unii...Umanitatea civilizată a devenit un vast abator și un imens orfelinat. „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana supt picioarele voastre", urcă un ecou din Romani(16: 20). Și picioarele acestea, rătăcitoare, au măturat camerele de gazare, în timp ce alte picioare rătăcitoare au fugit din calea adevărului. 
  
Dreptul orfanilor la copilăria istoriei
 
La aceste lucruri inubliabile și la milioanele de suflete care nu mai sunt printre noi, pentru că au fost secerate de doctrine politice intolerante, ne-am gândit pe 27 ianuarie 2009, cu ocazia  Zilei Internaționale a Comemorării Victimelor Holocaustului, când s-au împlinit 64 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz- Birkenau. În tot acest timp, la sesiunea specială dedicată evenimentului de Organizația Națiunilor Unite, doamna Ruth Glasberg Gold a depus mărturie despre Holocaustul ei. Născută în 1930 în Cernăuți, deportată în noiembrie 1941 în Transnistria împreună cu părinții, își pierde repede familia și devine unul din orfanii nimănui și unul din puținii supraviețuitori: „Am fost repatriată în România cu două săptămâni înainte de eliberarea lagărului, odată cu toți orfanii. Înainte de eliberarea de către armata sovietică, Antonescu, pentru prima dată, a acceptat să repatrieze două mii de orfani. Era o cerință mai veche a comunităților evreiești și a Crucii Roșii, dar s-au opus și el, și Adolf Eichmann (ofițer nazist care coordona deportarea evreilor). Până la urmă, când a văzut că pierde războiul, a găsit de cuviință să facă ceva pentru a nu fi judecat drept criminal de război și de aceea ne-a permis repatrierea." E o observație bizară și tragică în această perspectivă: așadar, orfanii au dreptul la o copilărie, fie ea și copilăria absurdă a istoriei. În momentele cheie, dictatorii fac din orfani un scut.
 
 
Supraviețuirea: un spațiu-timp al întâlnirii mărturiilor cu mărturisitorii
 
 
Mărturia doamnei Ruth Gold este prima mărturie despre Holocaustul transnistrean făcută în direct la ONU, de când a fost adoptată în 2005  rezoluția privind Ziua Internațională a Holocaustului. Cum a fost această politică de exterminare în Transnistria, față de ceea ce deja se știe mult mai detaliat privind Germania nazistă? Doamna Gold are amintirile ei: „Știi care era sistemul lui Antonescu? Nu era ca al nemților, nu aveau camere de gazare sau crematorii. Eu cred că românii nici nu erau pregătiți pentru acel genocid, așa că au făcut lucruri pur și simplu barbare. În afară de a-i împușca pe oameni, după ce își săpau singuri gropile, în afară de a-i înghesui în trenuri, unde mureau de sufocare, i-au deportat pe evrei către Transnistria iarna, în frig, fără mâncare, fără apă… Oamenii mureau, încetul cu încetul, pe drum, înghețați. Ne-au dus două săptămâni pe drumuri întortocheate pentru a muri cât mai mulți pe drum. Au mai izbucnit epidemii, de tifos, de dizenterie… Erau 116 lagăre și ghetouri în Transnistria. Lumea a murit de foame, de sete, în epidemii. În Berșad, unde era infernul meu, au murit 20.000 de oameni. În total, 280.000 de evrei, români și ucraineni, au pierit în Transnistria. Și 11.000 de roma. Neapărat trebuie să vorbim și despre roma, pentru că nu sunt reprezentați nicăieri, în nici o organizație internațional.", mărturisește ea pentru Cotidianul. Au existat, așadar, nuanțe și grade de comparație între metodele  de a aplica soluția finală, au existat mai multe feluri de a muri prin dirijism exterminator pe scară industrială, iar simplul fapt că a fost posibilă o atare taxinomie reprezintă apogeul monstruozității morale niciodată egalată de istoria umană, cu atât mai mult cu cât toate acestea se petreceau în Europa recentă. "Frumusețea va salva lumea", spunea Dostoievski, iar eu mă simt inspirată să adaug, ca pe un corolar al derapajului absolut că "inteligența va distruge lumea".
În epoca etichetelor și șablonizărilor mediatice, această mărturie recentă a unui supraviețuitor din Cernăuți va rămâne mărturia header a genocidului transnistrean updatată 2009. Ea adaugă o nouă greutate mărturiei depuse și de scriitorul Norman Manea în volumul Întoarcerea huliganului. Născut la Suceava, în cartierul Burdujeni, Norman Manea vorbește tot despre deportările către Transnistria; acesta este internat la vârsta de cinci ani în lagărele transnistrene alături de familie, supraviețuiește, apoi revine acasă cu mari traume și își reia viața, dar va cunoaște un al doilea val de persecuții antisemite în timpul regimului ultranaționalist al dictatorului Nicolae Ceaușescu. La pag. 84 din cartea sa de memorii citată anterior există mărturia care descrie alterarea progresivă a vieții evreilor, în intervalul border al politicilor  legionare: „Șocul din 1941 fusese pregătit de anii huliganici anteriori, aflam acum, (în 1941, n.m.), și de zvonuri pe care doar cei care nu voiau să le audă le-ar fi putut ignora. Se auzise că, la sfârșitul lui iunie 1940, un grup de soldați ar fi năvălit în casa unui evreu de la periferia Sucevei, torturându-l, legându-l apoi de coada unui cal, care l-ar fi târât kilometri până la un sat unde l-au ciuruit cu gloanțe. Se vorbea de cruzimea unui comandant care silise evrei să facă parte din plutoanele de execuție a coreligionarilor. Deasupra gropii cu cadavre ar fi ordonat să fie aruncat un cal mort, asasinate oribile, evrei torturați, limba scoasă, degete tăiate. În iulie 1940, în satul Șerbăuți, lângă Suceava, șeful poliției ar fi împușcat trei evrei, ale căror trupuri le aruncase apoi în râu, în satul Comănești, frații Zisman fuseseră aruncați dintr-un tren și împușcați, iar rabinul Schahtel cu cei doi fii, torturați și uciși. Parveneau mereu noi zvonuri despre crime în Rădăuți și Dorohoi." Perioada de câteva luni cât a durat escaladarea politică a măsurilor de suprimare a evreilor a condus aproape apocaliptic la declanșarea fazei finale, de exterminare. Astfel, la pag. 85 din Întoarcerea Huliganului (Ed. Polirom, 2003), Norman Manea notează: „Ordonanța din dimineața zilei de 9 octombrie 1941 cerea ca „evreii orașului să depună imediat la Banca Națională aurul, valutele, acțiunile, diamantele, briliantele, pietrele prețioase și să se prezinte în aceeași zi cu bagajul lor de mână la Burdujeni". Lagărul de concentrare din Suceava, unde se aflau deja închiși 120 de evrei, fusese imediat desființat, în perspectiva noilor măsuri. (…) Așa începuse, în zilele festive de Sukot, povestea tata, Marșul, cunoscut din atâtea filme postbelice…Convoiul. (…) Da, din gara Burdujeni aveau să pornească trenurile cu destinație previzibilă. Styxul se numea Nistru, destinul fusese și el rebotezat, în sonoritatea vremii: Ataki, Moghilev, Șargorod, Murafa, Berșad, Bug."
Această mărturie completează perfect, prin expresivitatea notației, sublinierile istoricului Andrei Oișteanu care, în Revista 22, Nr. 761,  scrie că „pe 9 octombrie 1941 au început deportările forțate, în vagoane de marfă încuiate, ale evreilor din Bucovina de Sud", teritoriu aflat și atunci și acum sub administrație românească". "În primele trei zile (9 - 11 octombrie) au fost deportați în Transnistria peste 5.000 de evrei, inclusiv bătrâni, bolnavi, femei și copii. «Din Suceava au fost evacuați 3.638 evrei , iar din comunele din județ și anume: Solca , Burdujeni și Ițcani, au fost evacuați în total 1.395 evrei», se specifică într-un raport al Prefecturii din Suceava. Au urmat circa 9.000 de suflete din Dorohoi, Rădăuți, Darabani, Mihăileni etc."
Raportul final (Ed. Polirom, 2005) elaborat de Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România al cărei președinte a fost  Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, consemnează la pag. 178 concluzia sa: „Numărul total al evreilor români și ucraineni care au pierit în teritoriile aflate sub administrație românească este între 280 000 și 380 000."  O altă cifră a victimelor Holocaustului românesc este menționată, prin posibila sa limită superioară, în Comunicatul emis către Mediafax de către Ambasada Statelor Unite ale Americii la București în anul 2004, cu ocazia primei comemorări solemne din România, când America s-a alăturat în mod special României (o democrație încă atât de fragilă), pentru comemorarea victimelor, apreciind că „peste 400.000 de evrei de pe teritoriul țării de la momentul respectiv au fost uciși în timpul Holocaustului." Comunicatul prevedea: "Comemorarea marchează împlinirea a 63 de ani de la declanșarea deportării forțate a evreilor români în Transnistria. Acest act, autorizat de regimul Ion Antonescu, a fost momentul de începere a uneia dintre cele mai îngrozitoare faze ale Holocaustului din România, iar atrocitățile din România s-au extins de la comunitatea evreiască, inițial amplă și eterogenă, cuprinzând ulterior, ca și în alte zone din Europa, romii și alte minorități." 
  
 
În Bucovina, amintirea unei culturi iudaice înfloritoare și memoria cruzimii
 
 
În timp ce, la New York, declarațiile doamnei Ruth Glasberg Gold făcute pe 27 ianuarie 2009, cu ocazia comemorării victimelor Holocaustului, aduceau în atenția opiniei publice internaționale momentul genocidal transnistrean cu punct de plecare din Bucovina de Nord și de Sud și Basarabia, noi ne reuneam într-o altă  Bucovina, și o altă Suceava decât cele care l-au alungat pe Norman Manea,  adunându-ne  la Biblioteca Bucovinei (căci unde, altundeva, decât în Sinagogă și în Bibliotecă se poate omagia mai bine spiritul iudaic întemeietor, ca popor al cărții?), români, ucraineni și evrei, tineri și seniori, în jurul menorei aduse de prof. Sorin Golda, președintele Comunității Evreilor din Suceava. Pentru prima oară oamenii au putut auzi o rugăciune în ivrit, citită de profesorul Golda în memoria celor șase milioane de victime ale Holocaustului. Pe durata întregii zile, începând cu ora 10 și până la ora 20, câteva grupuri de tineri, studenți și elevi, profesori și intelectuali suceveni, au venit să adauge un omagiu victimelor epurărilor rasiale din timpul Holocaustului, au vizionat câteva producții documentare despre Auschwitz, au audiat concerte pentru vioară și pian interpretate de maeștri evrei ai genului, și chiar o demonstrație de muzică klezmer. Holurile impunătorului locaș cultural au găzduit expoziții de carte, de pictură și de artă digitală, slujind amintirea unei culturi iudaice înfloritoare care, deși a contribuit la creșterea unei  Europe civilizate și prospere, a fost totuși supusă presiunii exterminatoare între anii 1933-1945.
În fond, amintirea și memoria reprezintă bogăția cea mai de preț a unei culturi. Elie Wiesel  a declarat cândva că "amintirea conferă o dimensiune etică tuturor obligațiilor și aspirațiilor" oamenilor. Aceștia, aidoma comunităților, nu pot supraviețui demn în absența funcțiilor mnezice, care instituie ambientul unei culturi, îi conferă demnitate și vizibilitate, autenticitate și originalitate. Vizitatorii au putut consulta o expoziție de carte cu tematică istorică, documentară și literară privind Holocaustul, o altă expoziție ce are ca tematică povestea și casa Annei Frank din Amsterdam, incluzând albume, fotografii, DVD-uri și cărți în diferite limbi de circulație; o altă expoziție de pictură și poezie Rebecca Horn este intitulată "Concert for Buchenwald" iar o expoziție de artă digitală semnată de Angela Furtună și intitulată Shoah poate fi revizitată, fapt posibil și în galeria internetică londoneză Saatchi Gallery unde expoziția are caracter permanent. Pe de altă parte, spații muzeale generoase adăpostesc o expoziție de  cărți și albume aparținând cercetătorilor, scriitorilor și artiștilor evrei sau a autorilor care s-au ocupat de iudaism: Norman Manea, Aharon Appelfeld, Paul Celan, Andrei Oișteanu, Benedict Solomon, Benjamin Fondane, Valentin Saxone, Clara Haskil, Lya Benjamin, Vladimir Tismăneanu, Alexandru Șafran, Hannah Arendt, Alfred Hârlăoanu,  Elie Wiesel, Iulian Băicuș, Jan T. Gross, Victor Neumann, Moses Rosen, Paul Johnson, Liviu Rotman, Radu Ioanid, A. Cohen, Mihail Sebastian, Annick de Souzenelle, Haim Cohn, Jean Ancel, Saul Bellow, Eliphas Levi, Papus, Angela Furtună, Regine Azria, Moshe Idel, Aristide Straja, Lucian Schwarz, Teșu Solomovici, Lucian Regenborgen, Vlad Solomon, Gershon Sholem, David Deutsch, Deborah G. Felder, Escher, Constantin Vișinescu, Andrei Voinea, Iulia Deleanu, Chagall și mulți alții.
Holocaustul nazist nu și-a atins scopul și nu a  reușit să șteargă de pe suprafața pământului în mod definitiv populația și cultura iudaică, deși acesta a fost țelul lui  inițial, exprimat prin doctrina soluției finale. Expozițiile deschise aduc unele mărturii despre o cultură care a renăscut prin democrație și toleranță și care este  marcată de vitalitate și de universalitate, așezându-se din nou cu onoare la temelia umanității, alături de celelalte surori întemeietoare.
 
 
Shoah, rădăcina amară a Europei civilizate
 
Holocaustul a fost tabu în România de după al doilea război mondial, deoarece în istoria oficială a URSS și predată obligatoriu  și în țările estice bolșevizate evreii nu erau amintiți ca principalele victime ale lui Hitler, ci numai comuniștii (ce erau, în fapt, foarte reduși numeric la acea dată). Astfel a rămas ascuns pentru multă vreme opiniei publice caracterul de purificare etnică, primordial antisemită,  al soluției finale naziste, ce va fi îmbrățișat peste câțiva ani și de neo-bolșevici. În fapt, marea manipulare istorică a secolului al XX-lea - cel străbătut de la un capăt la celălalt de principiul genocidului ca soluție de redesenare a așa-zisei Europei civilizate printr-un condei asiatic bolșevic terorist -, reprezintă o maree de clișee, facticități și contrafaceri. Tocmai de aceea adevărul este necesar pentru recuperarea homeostaziei unei civilizații greco-latine și iudeo-creștine aflate în declin și amenințate astăzi de noi tentații, iar memoria este singurul instrument de recuperare a adevărului.
 Imaginarul politic european va avea întotdeauna nevoie de un 27 ianuarie demn și de asumarea irepetabilității Holocaustului. Iar identitatea europeană, ce încă își caută sistemul de referință, trebuie să asimileze rădăcinile amare ale Shoah ca pe un catalizator al spiritului democrat și ca pe un imunostimulent al conștiințelor față de ascensiunea spiritului totalitar. Altminteri, am putea redeveni doar niște orfani de adevăr, destinați laboratoarelor de inginerie politică totalitară . Despre toate acestea ne vorbesc cu răbdare și Ruth Glasberg Gold și Norman Manea și Andrei Oișteanu și Elie Wiesel. Și atâția alții…Fie ca vorbele lor să nu fie doar predicile înțelepților în deșert!
 
 
Angela Furtună
 
 
28 ianuarie 2009
 

REVES ET CAUCHEMARS: LES FUSIONS DE MARINA NICOLAEV, par Jean-Paul Gavard-Perret

Creation Category: 

 

Il existe dans les eaux fortes, les encres, les gravures de Marina Nicolaev une étrange harmonie. La masse de formes qui surgissent laisse émerger un monde organique (végétal ou "animal). D'où l'apparition d'un ensemble de sensations plastiques à la fois de coordination et de contrastes au sein du grouillement. Contrepoids, balancements, "incestes" divers et variés produisent la modulation d'un corps nouveau, existant. Le réel surgit dans la matière particulière que l'artiste trouve pour révéler ses paysages intérieurs tourmentés, nostalgiques, assaillis de monstres du passé ou du deuil. Désir ou sang des veines tout y est : des anneaux courent, un grand mixage uni et complet de masse grouillante dont toutes les parties vont ensemble a lieu.

Toutes les parties construites et dessinées dans leurs formes aussi claires que confuses maintiennent les directions réciproques des masses. Pourtant dans tout ce qu'il y a de sombre (pour une telle artiste le noir est non seulement une couleur mais la couleur essentielle) on peut vivre, voir, être léger. Oui, être léger de tout ce qui pèse, de la "bête" ou d'un arbre sans base qui s'agitent, vagues, incertains mais évidents aussi. C'est comme un roman plein de directions différentes, on y voit de manière nouvelle, plus profonde dans l'enchevêtrement du féminin et du masculin. Emerge aussi l'union de l'esprit à la matière dans l'inconscient de la création. Tout se pénètre, est pénétré. Complexité de l'être. Union différente de l'unité la plus complète. Hymen de l'angoisse et du plaisir. Etrange tension érotique.  Le corps sans une seconde de repos cherche la fusion avec la terre. Tout se passe donc comme si Marine Nicolaev ne cessait de se souvenir du temps qui coule en elle. Et l'imagination ébouriffée devient la folle de son logis : elle est capable d'"imager" les terreurs et leur donner un corps. Face à un tel territoire nous sommes autant estourbi qu'écrabouillé. Gravures et encres nous conduisent jusqu'aux limites du vivre à travers rêves et cauchemars.

Pouvons-nous connaître la sérénité dans de telles oeuvres ? Certainement pas mais c'est ce qui leur attribue une force existentielle. Traces, trajets entre lesquelles parfois l'intervalle tient tout en respect  deviennent des morsures de l'invisible.  Chacune de ces oeuvres est liée à l'évolution de la vision de la créatrice, de sa conception de l'art et de son chemin de vie. Tout s'enchaîne entre  ce qui a été fait avant et ce qui sera fait après dans l'instant présent. Marina  Nicolaev semble prête à une nouvelle vie mais sans pouvoir cependant renoncer  à l'ancienne comme en témoigne un poème de l'artiste "Sommeil d'encre

"Il n'y a plus d'ombres dans cette agora que la mienne
tel ce nuage amplifié par plusieurs miroirs
qui se tournent toujours vers mon passé
où les anges, comme en une fine bruine, enterrent leur ailes
dans cet hiver amer toujours inachevé

il n'y a plus d'ombres qui frôlent en silence
la nuit angoissée d'un enfant plein de pitié
pour la solitude des arbres
il dort parfois en larmes
parmi les papiers des aveugles

en esquissant la dernière maladie de l'absence".
Tout est là. Un tel texte représente en effet une clé majeure de l'oeuvre.

Toutefois celle qui se réalise de la sorte dans son oeuvre peut nous aider à nous réaliser dans la vie.  Lignes, arabesques, effet sérigraphique de "calque sur", profils des masses dans l'espace et profils des vides qui proviennent de la construction et de la plénitude plus que le chaos deviennent le signe d'un autre ordre. Des cambrures se nouent, se tissent à d'étranges vers intestinaux. Tout est en broussaille, tout vit. Au sailllant des corps s'effrangent des clartés impatientes. Elles deviennent les psaume écartelés du monde. Chaque forme est créée avec la mémoire comme par l'éclair de la présence. Marina Nicolaev  pressent l'infime et possède le haut instinct de l'arbre dans le ciel, le pli du vent et de la sève. Dans le carré des choses vues elle montre l'intime de la lumière pour que le regard retrouve sa place profonde au cœur de l'attente. Il y a ainsi les reflets d'éclaircies sur les quartiers disparus comme sur les moments vifs à devenir. Dans les entrelacs et les enchevêtrements de corps et d'âmes surgit encore et encore la cicatrice jamais fermée sur les blessures de l'être englouti d'avant.

L'artiste voudrait que Tout ce qui est passé soit passé, mais du passé tout n’est pas consumé encore. L'artiste en fouilles les recoins mais afin que sa nostalgie ne soit plus ce qu'elle était. C'est tout le mal qu'on lui souhaite. Elle semble chercher une autre chair mais son oeuvre reste autant un redoublement qu'un dédoublement. Ses magnifiques eaux fortes deviennent pour nous aussi un moyen de galoper le long de l'automne en retrouvant une force sauvage. Il faut s'appuyer dessus le temps de retrouver de l'air pour une résurrection en gestation. Chaque oeuvre reste donc la tentative de s’ouvrir et de glisser dans les arbres comme dans les corps et d'accepter  enfin d’être qui nous sommes. D'autant que dans ce qui demeure le plus précis et le plus concret émerge une vision cosmique de l'être de son rapport au monde avec toute la lumière et l’obscurité dont cela procède.

Magda Cârneci - "Art et pouvoir en Roumanie 1945-1989"

Creation Category: 




Photobucket

Art et pouvoir en Roumanie 1945-1989
Magda Cârneci
Aujourd'hui l'Europe
ARTS, ESTHÉTIQUE, VIE CULTURELLE POLITIQUE EUROPE Roumanie.
2007 • 282 pagini
24 euro


Luna aprilie 2007 a fost marcată de o interesantă apariție la Editura L’Harmattan: «Art et pouvoir en Roumanie 1945-1989» de Magda Cârneci.

Cunoscută publicului din România, Magda Cârneci este scriitor, eseist și doctor în istoria artei (EHESS - École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris, 1997).
Cercetător la Institutul de Istorie al Artei al Academiei române până în 2001, lector de limba română la INALCO (Institut national des langues et civilisations orientales), Paris, până în anul 2005, Magda Cârneci este în prezent directoarea Institutului cultural român din Paris.

Pe Magda Cârneci o întâlnim ca autor a mai multor volume de poezie și proză : Texts on Postmodernism (București, Paralela 45, 1999 în engleză), Artele plastice în România 1945-1989 (București, Meridiane, 2000), Haosmos și alte poeme (București, Paralela 45, 2004); Poetrix. Texte despre poezie și alte eseuri (București, Paralela 45, 2002) ; Poeme politice (Botoșani, Axa, 2000); Poeme / Poems, (București, Paralela 45, 1999); Psaume, (Marseille, Autre Temps, 1997); Arta anilor '80. Texte despre postmodernism (București, Litera, 1996); Lucian Grigorescu, (București, Meridiane, 1989); O tăcere asurzitoare (București, Eminescu, 1985); Hipermateria (București, Cartea Românească, 1980) și prezentă într-o serie de antologii în limba română sau franceză.
A mai colaborat la «Perspectives roumaines. Du post-communisme a l’intégration européenne» volum coordonat de Catherine Durandin, Paris, L’Harmattan, 2004.

Zona de interes științific abordată de Magda Cârneci o reprezintă cu predilecție artele vizuale ale Europei de Est în perioada secolului al XX-lea de la avantgardă la postmodernism.

«Art et pouvoir en Roumanie 1945-1989» cuprinde patru capitole: "Le réalisme socialiste"; "La liberalisation culturelle 1965-1974"; "Le déclin qui ouvre les portes 1975-1989"; "Conclusions: Art et politique sous le communisme –quelques distinctions nécessaires."

De la Boris Caragea, Corneliu Baba, Constantin Baraschi până la artiștii contemporani oportuniști dinainte de 1989, de la compozițiile tematice la cele omagiale dedicate regimului și conducătorilor acestuia, de la «realismul socialism» la «comunismul național» al «epocii de aur» până la noțiunile exemplificate de Artă de Stat, Artă oficială și Artă alternativă, Magda Cârneci propune o analiză obiectivă a fenomenului artistic din România în arealul Europei de Est.

În volum sunt evidențiate curentele semnificative din această perioadă precum și conformiștii și mercenarii din arta acestor decenii din România față în față cu rigorile morale ale Artei.
Angajamentul artistic politizat este confruntat cu neo-expresionismul și totalitarismul cultural existent în Europa de Est, unde modelul ideologic constituie cu predilecție modelul estetic.

De la «universum» est-comunist la «vocația periferică» a culturilor est-europene, Arta își redefinește parcursul încercând să redevină vectorul spiritual al umanității.

«Art et pouvoir en Roumanie 1945-1989» constituie o cardiogramă detaliată a culturii est-europene sub semnul regimurilor totalitare pe care vă invit să o acceptați.


Prix-Litteraires: Sélection de Janvier du Grand Prix des Lectrices de Elle

Créé en 1970, le GRAND PRIX DES LECTRICES DE ELLE est construit à l’envers des autres prix qui voient des professionnels du monde littéraire couronner d’autres professionnels. Ici, c’est le public qui siège, qui délibère et qui juge.

Category: 

CONFIDENCE DE LA MER, par Jean-Paul Gavard-Perret

Creation Category: 

 

Pour M.N.

Tes images conduisent jusqu'aux limites, jusqu'à ton lieu. Sur les hauts murs tombe le ciel. Il n'y a personne d'autre qu'elles dans l'air muet.

Vivre là, secrètement, respirer entre tes murs, regarder arriver le soir. Comme un anneau ta vie y ajoute un cercle de lumière.

Dans ton atelier nourri par le soleil sur la trame de la chaux réapprendre la lumière afin que dans le silence de la nuit tout puisse se consumer jusque dans le sommeil.

Au matin : deux ou trois nuages et puis l'immensité de l'air tremblant dans la brume. Plus tard ce sera l'attente, la côte, la mer entrevue avant qu'elle ne jaillisse et coule autour de toi.

Que tu en deviennes l'Ile et l'île de l'Il dont les syllabes ne seront que rumeurs parmi les vagues.

 Calice et colombe. L'âme aussi nue que le ventre, le murmure d'aurore. Entendre de nouveau la mer qui t'appelle entre le chœur des cigales.

Pourrons-nous connaître la sérénité dans l'air qui brûle ? Je verrai l'amandier, j'entendrai ta voix. Faisons dans notre connivence à l'offrande de qui nous sommes contre le poids des jours.

Le soleil comme une pluie touche tes mains en bas lorsque tu sors de l'eau. Lumière charnelle, épaule du désir.

Revenir à la région de l'origine, à la matière immortelle et maternelle dût-il ne demeurer de nous que la pierre qui dira notre commune mémoire.

 

Tes divinations : traces, trajets, foulées. L'intervalle tenu en respect, l'écart des fissures. La mer gris ardoise moutonne au large, plus azurée vers la plage où Artaud fuit un chien danois sous les yeux d'une jeune anglaise qui tient un poisson dans ses mains blanches. Dessus le vol d'un oiseau de Brancusi aussi élégant qu'abstrait. Morsure de l'invisible. Etre emporté par ta destination, ton premier âge où chaque mot portait déjà sa propre traduction du corps en images. Remonter la pente, retrouver la danse.

Dimitri Chostakovitch - "Lady Macbeth de Mzensk" - Opera Bastille

Creation Category: 

 

Photobucket
foto: A.T. Schaefer

La Opera Bastille din Paris a avut loc în data de 17 ianuarie 2009 premiera “Lady Macbeth de Mzensk”, o producție Nederlandse Opera Amsterdam.

Dimitri Chostakovitch (1906-1975) sau Dmitri Șostacovici (Дмитрий Дмитриевич Шостакович) a fost declarat „dușman al poporului” în 1936 de către Stalin după realizarea operei „Lady Macbeth de Mzensk” (după nuvela lui Nikolai Leskov), denumită mai târziu „Katerina Izmailova”. Dimitri Chostakovitch a fost reabilitat în 1941, criticat în 1948 în plin „jdanovism artistic”, reabilitat din nou în 1958, mult timp după moartea lui Stalin din 1953. Reabilitarea sa târzie nu a șters însă consecințele acelei perioade nefaste din viața compozitorului, respectiv anchetele la NKVD, amenințările cu deportarea și execuția ofițerului care se ocupa de acest dosar.

Exposition à  Pékin en 2009 au musée national de l'art chinois « Crossing dialogue Dialogues for Emergency Architecture »

Le musée national de l'art chinois - situé à Pékin - organise une exposition sur l'architecture d'urgence. Elle ouvrira ses portes un an après le terrible tremblement de terre qui frappa la région du Sichuan, le 12 mai dernier 2008, provoquant la mort de 69 000 personnes et laissant des milliers de familles sans abri.

Category: 

Pages