Anatomia textuală
Catherine Byron
Vellum
Traducere de Dana Bădulescu și Radu Andriescu
Editura T, 2007, 80 pp., f.p.
Bianca Marcovici
Impactul virtualului
Wordpress: Haifa, Israel, 2007, 82 pp., f.p.
Voi începe cu o mărturisire: a trecut mai bine de un deceniu de cînd am scris ultima dată despre un volum de poezie. Nici unui critic – implicat, se înțelege, în foiletonistica literară, chiar și cu un ritm mediu al frecvenței publicistice – nu-i face onoare o asemenea revelație. Totuși, judecînd la rece dinamica noastră culturală din ultimii cincisprezece ani (cel puțin), aș spune că realitatea de mai sus nu este neaparat incriminatorie. Nu a fost, să recunoaștem, tranziția comunismului către liberalism – strict mentalist vorbind – un timp al poeziei. Universul cenușiu, indistinct, al cotidianului a rezonat acum pe deplin (exact ca la englezi, în epoca victoriană, la debutul industrializării!) cu instrumentarul de chirurgie socială, presupus de epic – gen căruia îi prevăd, în continuare, o dezvoltare febrilă. Două fericite „excepții” însă m-au scos din lunga hibernare ”ne-poetică”. E vorba, mai întîi, despre traducerea în română a volumului The Getting of Vellum/Vellum, aparținînd poetei irlandeze Catherine Byron (tălmăcirea este făcută de angliștii ieșeni Dana Bădulescu și Radu Andriescu, ultimul poet el însuși). Apoi, am în vedere cartea cunoscutei poete Bianca Marcovici, Impactul virtualului, tipărite recent la Haifa.
Catherine Byron are, cultural vorbind, idealuri pre-rafaelite în artă, crezînd în simbioza cîmpurilor artistice. Spre deosebire de pre-rafaeliți însă, care supralicitau un sincretism al poeziei cu muzica și pictura, poeta se focalizează pe interferența dintre textul liric și reprezentarea lui semiotică. Catherine Byron a colaborat, în acest sens, cu artistul caligraf irlandez din Dublin, Denis Brown, celebru pentru inscripționările sale pe piele de animal și chiar pe sticlă. Poeta a urmărit îndeaproape modul în care se obține pergamentul subțire (din piele de vițel), adică „velumul”, material folosit (în trecut) la legarea manuscriselor sau la redactarea lor propriu-zisă, investind întregul proces cu o dimensiune estetică. Poemul cel mai consistent din volum (Vellum) este o radiografie și, în același timp, o parabolă. Radiografia „canalelor” ontologice prin care natura se metamorfozează, devenind concept, și parabola spiritului ce înnobilează, ultimativ, materia. „Scrisul pe piele” constituie, pentru Catherine Byron, un demers artistic per se. Textul nu e numai gîndire abstractă, concentrată în semne (lexicale), ci și „anatomie”, „corporalitate”, „materie” simbolică, trăind „biologic”, aidoma unei ființe din carne și sînge.
Miza artistică a Biancăi Marcovici e poezia de dragoste, mulată perfect pe profilul său cultural. Erosul reprezintă pretextul prin excelență al simbiozei dintre eul estetic și cel textual. Schimbarea contextului istoric însă (prin emigrarea poetei în Israel, la începutul anilor nouăzeci) a adus o nouă dimensiune în creația sa, mai curînd greu de asumat de către consumatorul de literatură român. Mă refer la o tensiune dramatică, psihedelică, generată de vecinătatea permanentă a morții și războiului. Titlul unui volum precedent al autoarei este cît se poate de relevant în acest sens: Cireșe amare sub katiușe – 2006. Războiul intervine violent în spațiul sideral al poeziei, dar lasă în urmă trăiri puternice, pasibile, în mod paradoxal, de fior artistic. Frecvent, teroarea anihilează identitatea ludică a poetei, metamofozînd-o, proiectînd-o (autodefensiv?) în capsula atemporală și anistorică a literaturii (Ceva s-a rupt în mine în ziua Armistițiului).
Prin urmare, dacă textul devine corp, atunci și ficțiunea trebuie privită ca istorie, iar literatura, mai mult decît am vrea să credem, ca viață.
