אנו, עולי הרגל של המדבר,
בצלליות שלנו רועד גוף,
לפנינו הולך צל.
המדבר, בערותו המעורפלת, עומד על המשמר,
צמא.
האופק כל-כך קרוב,
האופק בכל מקום -
אופק הצמא.
אנו, עולי הרגל של המדבר,
שומעים את קריאתו:
הד מקדם את קולנו החרוך,
הצלליות מסתובבות לאחור,
הקול כשממה חוזר על עקבותיו.
האור מתרכז -
מוחק צלליות.
הקולות מתחדדים -
מוחקים הדים.
נשארים
הד-אור
צל-קול
ותנועה עצומה ורפוית הבעה: מדבר.

nous, les pélerins du désert
- les corps tremblant dans leurs contours -
nos ombres nous précèdent dans la marche
dans sa veillée diffuse
il a soif, le désert
l'horizon est si proche
l'horizon est partout
l'horizon de la soif
nous, les pélerins du désert
- l'horizons de la soif nous appelle -
les échos précèdent nos voix séchées
les ombres se retournent sur elles-même
échos - chaos qui se retourne sur lui-même
la lumière se concentre
efface les ombres
les voix se concentrent
effacent les échos
restent
l'écho de la lumière
l'ombre de la voix
immense voyelle atone - désert

noi, pelerini ai deșertului
cu trupuri tremurând în contururi
umbrele ne preced în mersul pustiitor
în veghea lui difuză
e însetat deșertul
orizontul e atât de aproape
orizontul e pretutindeni
orizontul setei
noi, pelerinii deșertului
- orizontul setei ne cheamă -
ecourile preced vocile noastre uscate
umbrele se reîntorc mereu
ecou-haos care se întoarce pe propriile urme
lumina se concentrează
șterge umbrele
vocile se concentrează
ștergând ecourile
rămân
ecoul luminii
umbra vocii
imensa vocala atonă - deșert

F

În noaptea care crește în noi, spunea,
suntem ca înecați.
Deodată am simțit o voce aspră pe
piele.
Îl întreb ce-a vrut să spună. Pare mirat.
Profilul lui de maree nesigură se arcuiește,
toate trăsăturile i se estompează.
Privirile i se topesc în mirare - îl
ascultam sau pur și simplu mă
uitam în noaptea care cădea -
Noaptea se precipită de la o vocală la alta.
Cine a vorbit?
Arcul alb care încercuie buzele e și
mai încordat.
Textul înaintează - ca o piele a sensului -


G

Dar nu a răspuns.
Noaptea alunecă pe pagina albă
prin tunelul cuvintelor, ieșind la lumină
în voce.
Peste tot, același chip fără trăsături.
Se îndepărtează prea mult.
Se apropie prea mult.
Și numai aerul se pregătește să-l primească.


H

Se apropie prea mult. Se îndepărtează prea mult.
Privesc cuvintele de pe buzele lui.
Gura i se distorsionează lent.
Din ce în ce mai lent. Nu se aude nimic.
Doar conturul buzelor e instabil ca în oglinda unei ape.
Care tremură.
Mișcare a buzelor.
El înaintează în voce.
Cuvinte i se deschid pe buze. Abis.
Cercul palid se închide și mai mult.
Cuvintele îi sunt tot mai rare, nu mai urcă spre nici o suprafață.
Vocea i se deschide spre noapte și spre paloarea buzelor.
Nu văd înăuntrul cuvintelor.


I

Șoptite, cuvintele i-au devenit livide, iar
linia albă din jurul buzelor unduiește și se
strânge - aproape invizibilă - apoi singura vizibilă.
Chipul i se estompează, îi e tot mai șters.
Rămâne doar linia care încercuie aerul în locul imaginii dispărute.
El înaintează în voce, îi e frig în cuvinte.
Chipul lui trece ca o noapte
prin desimea privirii.
Nu se apropie se îndepărtează.
Numai de-ar înainta cuvintele.


J

Vorbind, scriind, uitând - cad
verbele și se adună
pentru a se transforma într-o
îngrămădire de substantive: vorbirea,
uitarea, scrisul.
În grămada de cuvinte,
nu-l mai văd.
Nu mai vorbește.
Tăcerea perceptibilă, încetinită -
arcul alb se încordează.
Noaptea înaintează.

Va urma