ESSAY

In Memoriam Monseniorul Vladimir Ghika - 135 (25 decembrie 1873 - 17 mai 1954), un articol de Angela Furtună

Creation Category: 

Albumul Fratelui meu din exil - Perioada stalinistă în România în scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika, prinț, preot și martir a fost lansat  vineri, 21 noiembrie a.c., la ora 16, la Târgul Internațional de Carte „Gaudeamus”, deschis în Complexul „Romexpo” din București, și s-a bucurat de binecuvântarea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, personal IPS. Dr. Ioan Robu.

Această importantă operă este  tipărită de Ed. Galaxia Gutenberg, editor pr. Silviu Hodiș, text stabilit de Luc Verly, traducerea în Limba Română de Ana Boariu, Emanuel și Mihaela Cosmovici, Tehnoredactare Dan Holban și Emanuela Arteni (Vizual Graph – Roumanie), postfață de Theodora – Brândușa Palade, 2008. Proiectul a fost finanțat de Institutul Cultural Român prin Programul Cantemir.

 

Cele 176 de pagini ale cărții conțin 30 de scrisori și cărți poștale precum și documente diplomatice franceze legate de Monseniorul Ghika.

 

Prezentarea cărții la Târgul Gaudeamus a fost făcută de nepoții lui Dimitrie Ghika, Geneviève și Daniel de Briey, alături de Anca Berlogea (alias Ana Boariu), Emanuel Cosmovici și Tereza Brândușa-Palade.

   

Volumul conține o colecție inedită de scrisori, scrise în limba franceză și trimise de Monseniorul Ghika în perioada 1948-1952 fratelui său, Dimitrie, fost ambasador și ministru de externe al României, plecat în exil în Elveția. Scrisorile au fost trimise în principal prin ambasada Franței la București și descriu instalarea progresivă a regimului totalitar, a stalinismului și persecuția declanșată la comanda Moscovei împotriva Bisericii Catolice din România. Această corespondență a constituit unul din motivele condamnării lui Vladimir Ghika la trei ani de temniță grea, așa cum reiese mai jos din sentința tribunalului militar. 

Epistolele au fost redescoperite în 2007 în arhiva familiei lui Dimitrie, mai exact a nepoților acestuia, și au fost publicate în facsimil, transcriere în limba franceză și traducere în limba română.  Scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika, cel puțin 30,  rămăseseră multă vreme ascunse. Geneviève d'Hoop, născută Briey a descoperit împreună cu frații ei și cu Anca Berlogea, în mai 2007, aceste scrisori, bine păstrate în arhiva familiei – în cutiile cu documente și fotografii ale Elisabetei Ghika, soția lui Dimitrie Ghika, și apoi ale Manolei, fiica lor.

 

Scrisorile dezvăluie un univers întunecat și tainic, rămas multă vreme necunoscut, al supraviețuirii Bisericii Unite și a unor ordine și congregații catolice interzise în România după 1948, univers din care s-a desprins ulterior un adevărat calvar ce a continuat până la căderea comunismului. Ele mărturisesc, uneori cu accente tragice,  și despre atașamentul Monseniorului față de Fiicele Carității Sfântului Vincent de Paul, aduse chiar de  el în România în 1906 și împreună cu care fondase un serviciu de ambulanță și sanatoriul „Sf. Vincențiu de Paul”, devenit ulterior Spitalul C.I. Parhon. De la colaborarea cu aceste surori s-a trasat drumul spiritual și uman al lui Vladimir Ghika, el luptând ulterior pentru tot restul zilelor sale împreună cu surorile pentru ca sanatoriul creștin Sf. Vincențiu de Paul să nu fie rechiziționat de stat, lucru care, în final, s-a petrecut totuși. În final, statul comunist impunând laicizarea societății, surorile sunt alungate pe nedrept la Oradea, apoi sunt obligate să intre în viața civilă și să accepte ofertele făcute de societatea totalitară comunistă. Alături de alte mărturii, și acestea vorbesc despre persecuția îndreptată împotriva Bisericii catolice, dar abil camuflate sub diferite pretexte și  tactici de manipulare. 

Cu ocazia Crăciunului 2008 se împlinesc 135 de ani de la nașterea Monseniorului Ghika. 

Monseniorul Vladimir Ghika, „prinț în această lume, dar, printr-o chemare mai înaltă, preot al lui Isus Hristos“, s-a născut pe data de 25 decembrie 1873, la Constantinopol. După absolvirea școlii de drept din Toulouse și după urmarea cursurilor de științe politice la Paris, el își urmează chemarea înalt spirituală și renunță la cariera diplomatică, urmând studii de teologie la Roma, alegând calea activității umanitare, dublată de cea a vieții religioase, printr-o devoțiune apostolică excepțională. Devine, la vârsta de 50 de ani, preot și este hirotonisit la Paris (unde a stat între 1923-1938), după care se întoarce și rămâne în România. Născut ortodox, convertit la catolicism „pentru a deveni un și mai bun ortodox”, Monseniorul îi cere Papei privilegiul de a putea celebra în cele două rituri, latin și bizantin, privilegiu care i se acordă la scurt timp după hirotonire, devenind astfel primul preot român biritual, care obținuse împuternicirea papală de a oficia în rit latin în orice biserică catolică a lumii. După abdicarea regelui Mihai, fratele Dimitrie Ghika și soția lui, Elisabeta Ghika, doamnă de onoare a reginei Elena, aleg să plece în exil, în Elveția, în timp ce Msg. Vladimir Ghika refuză să părăsească țara. În 1952, din pricina corespondenței cu Vestul, devenită prohibitivă, este arestat și condamnat de regimul comunist, pentru spionaj, chipurile, în favoarea Vaticanului, pentru complicitate la crimă de înaltă trădare, la 3 ani de închisoare. Moare pe data de 16 mai 1954 la Jilava, la vîrsta de 80 de ani. Unii supraviețuitori povestesc cum, înainte de a fi murit, prințul Vladimir Ghika a fost torturat, batjocorit, spânzurat de optzeci de ori în semn de umilință supremă, însă nici un semn de supunere nu a venit din partea demnei sale făpturi și conștiințe. 
 

................................................................................................................

Ultimul Domnitor al Moldovei a fost  Grigore Ghika al X-lea (1807- 1857).  Nu s-a despărțit de lume fără a lăsa  urmași de nădejde, deși aceia au suferit enorm - sub comunism - de pe urma moștenirii nobiliare, ce va fi repudiată de regimul de la Moscova care va pune stăpânire pe România după 1945. Un diplomat, Dimitrie Ghika, și un preot, Vladimir Ghika, frați, fiind și nepoții Domnitorului Ghika, au traversat două războaie mondiale și multe tragedii naționale și naționaliste, pătimind într-un mod special, mai ales după începerea Războiului Rece. Tragedia lor este însăși tragedia poporului român expus fratricidului și consecințelor bolșevizării  și regimului totalitarist. Povestea vieții lor este una din acele povești cu miez creștin autentic, cu tâlc martirial și cu miză sacrificială cristică. Ecranizată, această poveste ar trebui să devină repede una din operele de seamă din epopeea națională privind cumplitul secol al douăzecilea românesc bântuit de dictaturi care au rupt ființa națională în două și au produs multă vărsare de sânge românesc nevinovat. Despărțiți de Cortina de Fier, frații își scriu din când în când și resimt durerea de a  nu se mai putea revedea, de a fi pe nedrept condamnați la ruptură de un regim străin și ostil  preceptelor creștine, în special, și potrivnic tuturor libertăților confesionale în general. Vladimir Ghika rămâne prins în gheara stalinismului românesc dintre anii 1948-1952, iar Dimitrie Ghika petrece patruzeci de ani în diplomația românească, apoi se exilează în Elveția unde, între 1948 și 1952, își scrie memoriile de carieră. În aceste pagini, Dimitrie notează undeva : „Ultimii ani ai acestui război care a dus la prăbușirea nazismului și a fascismului i-am petrecut la București, ca simplu pensionar, asistând pe ruinele unei Europe tăiate în două, la renașterea unui totalitarism cu atât mai periculos ce încerca, prin cele mai oribile mijloace, să domine lumea.

În fața formulelor acestor neguțători de falsă fericire, care speculează pe distrugerile, pe mizeria și pe disperarea maselor, ce speranță mai poate nutri omenirea împinsă la ananghie? Cineva a spus odată în termeni lapidari că „războaiele se nasc în mintea oamenilor, iar pacea este, înainte de toate, ca și războiul, o stare de conștiință”. Există valori morale care rămân deasupra forței brute și brutale."  

Daniel de Briey, nepotul direct al lui Dimitrie Ghika,  își amintește de perioada copilăriei, petrecută alături de bunici, când Dimitrie aștepta nerăbdător veștile din țară și încerca să găsească o soluție de a-și salva fratele arestat și torturat. Acesta, rămas în România pentru „a avea grijă de Iisus”, salvează credința și îi sprijină în încercări pe credincioșii din jurul său, persecutați pentru libertatea credinței lor. Scrisorile pe care Vladimir i le trimite din închisoare fratelui său Dimitrie conțin mărturii despre experiența represiunii staliniste a anilor 1948-1952, ca și o adevărată cronică indirectă a acelor ani teribili. Tonul reținut și încurajator al Monseniorului Ghika acoperă scrisorile sale trimise către fratele din exil cu o melodie sottovoce dominată de temele predilecte ale Martirului, așa cum observa  în Postfața albumului și Tereza Brîndușa Palade: „Curajul nobil și pasionat al credinței trebuie să triumfe, atunci când creștinii și toți oamenii în general sunt supuși persecuțiilor.” 

La pagina 38, în cartea poștală datată 22.04. 1948, există o descriere dramatică a situației din România aflată în curs de comunizare: „ceea ce cărțile poștale nu-ți pot transmite este starea de nedescris din țară, mai ales din ultima lună și jumătate, de când au început arestări nesfârșite. Nu există familie cunoscută fără cineva închis. Plecările clandestine formează o parte din efectiv (…) dar când sunt stupid realizate se soldează cu cel mai mare prejudiciu al fugarilor și al familiilor lor.. Cealaltă parte se leagă de tot felul de denunțuri sau de relații cu „conspiratorii” urmăriți".  

Acțiunile personale de caritate și sprijin moral, ca și vorbele de încurajare pentru muribunzi sau cei bolnavi și suferinzi, au avut întotdeauna un miez adânc și sincer în simțirea Monseniorului, care se dăruia pasiunii religioase cu un total devotament: „Niciodată nu suntem inutili și nici nu suntem o povară, atâta timp cât Dumnezeu ne lasă să avem aici un teren al meritelor, de care îi putem face să beneficieze pe ceilalți, achitându-ne de minunata noastră profesiune de fiu iubitor și iubit, în lucrarea Tatălui nostru.. Comunitatea sfinților nu este lucrul cel mai consolator, cel mai multiform și cel mai eficace care există.(…) Spuneți-i lui Dumnezeu: „Ceea ce vrei Tu, cum vrei TU, când vrei Tu și atâta timp cât vrei Tu.” (Cartea poștală nr. 8 din 02.06.1948, Către Doamna Charles Lardy). 

Atât de mult se rafinase spiritul apostolic al monseniorului, încât acesta  ajunge să rostească , după cum mărturisește în scrisoarea din 7.11.1951, „rugăciuni fără cuvinte“ căci liber prin iubirea față de persoanele treimice: „Mi s-a spus și mi s-a repetat că-i fac pe oameni să plîngă și asta-i face să vină tot mai numeroși atunci când mă produc. [...] «Făcându-i pe oameni să plângă» am avut și satisfacția să văd cu ochii mei aceasta, ceea ce mi-a dat curaj și vine la timp, deoarece avem prea mult de plâns în alt fel. Suferințele de toate tipurile au ajuns la limita suportabilului, cu un fel de caracter ipocrit, subteran și progresiv. O poveste de Edgar Poe, cu pereți de fier acționați printr-o mișcare de ceasornic, care se apropie unul de altul cu o viteză aproape imperceptibilă și constantă de o jumătate de milimetru pe minut și care nici măcar în momentul strivirii finale și fatale nu se vor mișca nici mai repede, nici mai încet pentru asfixierea și zdrobirea definitivă“. 

Monseniorul s-a pus în slujba intereselor bune și drepte ale comunității chiar și atunci când sănătatea îl țintuise la pat. Astfel relatează în Scrisoarea din 18 iunie 1948 „ Am fost transportat mai deunăzi la foarte amabilul ministru al Franței pentru a apăra capela Sfântul Vincențiu împotriva unei a doua ofensive a regimului – și, alaltăieri, tot transportat de alții, am ținut să iau parte, pe estradă, la distribuirea premiilor de la Liceul Francez, cu obișnuita încoronare a Titularului premiului instituit de Mouton și purtând numele meu.”  

La fel, într-o altă scrisoare, datată 15.11. 1948, povestește că, deși încă bolnav, vindecarea decurge bine și credința îl întărește, așa încât Monseniorul participă la slujbă și slujește „seară de seară, cu biserica plină” și participă „chiar la o reculegere foarte emoționantă (veghea Girondinilor), cu o energie care m-a surprins și cu o voce care a surprins pe toată lumea, atât se auzea de bine: de marți până sâmbătă, dimineața și după-amiaza.” 

Viața plină de zbucium evenimențial este dublată de frământări interioare. În Cartea poștală din 26. 08.1948, scrie: „Ceea ce mă lasă fără vlagă, de trei luni încoace, este pendularea neîntreruptă între Ahasverus și Latude (Ahasverus - nume atribuit evreului rătăcitor, iar Latude - a fost închis pe nedrept la Bastilia și în alte închisori timp de 35 de ani), fără să pot lucra în mod constant la aceeași treabă în asemenea condiții”.  

Iar mai departe, la data de 6 octombrie 1948, în ajunul sărbătoririi jubileului a 25 de ani de preoție, îi scrie fratelui Dimitrie: „Evenimentele te năucesc prin brutalitate, rapiditate și amploare. Suntem, pe toate planurile, în plină revoluție. N-ai mai recunoaște nimic, și lucrurile se schimbă de la o zi la alta. Nu am timp să-ți povestesc mai nimic. Ultima lovitură este infama comedie a Bisericii Unite, suprimată, dar, slavă Domnului, mai vie decât oricând, în persecuție. Totul se naționalizează în acest moment, de la micii comercianți, până la culte, trecând prin industrie, comerț, proprietăți. Trebuie să spun că, dacă totul tinde a fi un ciclon, rămâne în același timp o impresie de debandadă: ceea ce, în afara optimismului meu congenital și supranatural, mă face să aștept cu speranță sfârșitul apropiat al încercării.” Deja, în aceste momente ale istoriei, Monseniorul fusese alungat din casa lui, scăpase pentru a treia oară cu bine de evacuare și se mutase la Dra. Sutzu, în vechea casă a Dnei Arion Pâcleanu. Între timp, își face rost de câteva cutii de la Ajutorul American, „în care am vârât cărțile rămase, ca să mă pot muta în cel mult o oră la următoarea evacuare”. Așadar, ceea ce era important în viața lui erau numai cărțile, amintind de vorbele lui Montaigne: „Nu călătoresc fără de cărți nici pe timp de pace, nici pe vreme de război, [...] Ele sunt cea mai buna muniție pe care am găsit-o pentru această călătorie omenească" . (Michel de Montaigne, Essais, livre III, 2).  Hărțuit în permanență, Monseniorul notează la 15.11.1948 că „partea medicală se poartă mai bine decât administrația, unde domină „partidul”, cu toate arbitrariile."  

Mărturiile privind starea personală și unele reflecții alternează cu descrieri ale situației din țară. La pagina 123, în  Scrisoarea din 10 august 1951, regăsim un tablou social politic ce avea să constituie pentru multe decenii canavaua societății triumfaliste a stalinismului impus României: "În acest moment, suntem în toiul pregătirilor unui bluff monstru pentru 23 august, defilare militară de proporții mari, mai mari decât anul trecut, și cu noutăți aeriene care fac un zgomot asurzitor, zburând la sol cu o viteză nebună. Vor să trezească teama în toate felurile, fiind și ei îngroziți și nemaiîndrăznind să se încreadă în nimeni și nimic. Până una-alta, expoziția asta de dispozitive de război și de trupe, chiar și numai prin cantitatea și natura lor, nu mai are nimic de a face cu acordurile internaționale. – Dacă e de  la români, e interzis, dacă e de la ruși, nu e nici admis, nici admisibil. Iar pe de altă parte, cum pot oare crede aliații că toate acestea pot servi cuiva (...) Jalnica orbire a presei străine, care tot enumeră efectivele pe hârtie ale sateliților Moscovei și le descrie ca fiind chipurile periculoase pentru Occident, ar fi comică, dacă nu în mod tragic dăunătoare. (...) Orașul este pe cale să fie acoperit de pancarte și de portrete de dimensiuni colosale. Nu se poate vedea ceva mai urât. Orașul însuși nu mai are magazine, nu există decât depozite de stat și câteva cooperative, rare."

Tragedia stalinizării sugrumase cu totul România.  

Un document emis de Legația Franței în România (la p..143 din carte), cu Nr. 660 / EU, București, 6 iulie 1949, menționa o intervenție scrisă de Dl. Philippe de Luze, Însărcinat cu afaceri al Franței în România către Excelența Sa Domnul Robert Schuman, Ministrul Afacerilor Externe, Direcția Europa, cu privire explicită la Întoarcerea în Franța  a Monseniorului Ghika, atât de dorită de francezi: "Printr-o depeșă Nr.137 / EU din 27 aprilie 1949, ați binevoit să-mi transmiteți o scrisoare prin care Eminența Sa Cardinalul SUHARD, Arhiepiscop al Parisului, a cerut Dlui. M. CHARPENTIER să faciliteze întoarcerea în Franța  a Monseniorului Ghika. M-ați însărcinat să intervin, în acest sens, pe lângă autoritățile române (...)" Însă Dl. Philippe de Luze aflase de la Regentul Nunțiaturii  că și acela făcuse un demers asemănător cu un an înainte, la cererea expresă a Vaticanului. Ambele demersuri rămăseseră, din păcate, fără rezultat.

 

Ultima scrisoare conținută în colecția de documente a cărții este trimisă de Monseniorul Vladimir Ghika la data de 10 martie 1952. Ea mărturisește bucuria sinceră a Monseniorului de a avea o sănătate acceptabilă pentru a sluji oamenii aflați în necaz: "Sunt , din plin, profesor de speranță, în ciuda a toate, și sunt foarte frecventat, datorită, mai ales, unui optimism supranatural. Stabilizarea nebunească ce tocmai s-a făcut este o formă stranie de sinucidere pentru Regim, ruinând Statul, devenit singurul proprietar și capitalist. În ceea ce mă privește, falimentul general nu m-a atins prea tare în viața de zi cu zi. "

Cum ar putea falimentul să-L atingă pe Dumnezeu? 

Scrisorile ne arată că autorul se știa Ambasadorul lui Dumnezeu în România bolșevizată și încerca să îmbărbăteze pe cei mai slabi: „Oamenii înfruntă mai bine pericolele înseși, decât eventualitățile sau iminențele amenințătoare”.. Închisoarea i-a apropiat pe martiri ca Monseniorul Ghika și tovarășii săi de suferință de Iisus, pentru că, așa cum spunea discipolul lui Vladimir Ghika, Părintele Tertulian Langa, „diavolul îndeplinește tot planul lui Dumnezeu”, care este victoria credinței și a speranței.

La 18 noiembrie 1952, Monseniorul Ghika este arestat și, un an mai târziu, este condamnat la trei ani închisoare.

În sentința nr.1234 din 24 octombrie 1953, în dosarul nr. 2278 / 1953 al lotului Menges, Tribunalul Militar Teritorial București a pus în sarcina inculpatului fapte grave, condamnându-l la "trei ani de temniță grea pentru complicitate la crimă de înaltă trădare".

La comandă sovietică, sub presiunea comisarilor sovietici staliniști, guvernul comunist avea să lichideze întreaga conducere a Bisericii Catolice, pentru a elabora o Biserică schismatică "a păcii, patriotică, democratică, progresistă"  ruptă de Roma și supusă Statului Român.  Lotul Menges, din care a făcut parte Monseniorul Ghika, a fost eliminat fie pentru faptul că unii reprezentau ierarhia clandestină a Bisericii Catolice "rezistente", fie pentru apartenența altora la categoria de laici, preoți și călugări ce sprijiniseră "activ și intens" această ierarhie.

 

O analiză atentă a martiriului Monseniorului Ghika mărturisită prin scrisorile către Dimitrie, fratele din exil, relevă secretul rezistenței sale: pasiunea credinței, așa cum o întâlnim în opera Frică și cutremur de Kierkegaard, sau așa cum o întâlnim la isihaștii români, ca pe pasiunea paradoxală care i-a permis lui Abraham să devină părintele credinței: „a te confrunta cu frica insidioasă a stalinismului, care distrugea treptat toate mecanismele psihice de rezistență ale omului, presupunea o nobilă și curajoasă frică de Dumnezeu, hrănită de o pasiune supranaturală. Frica aceea nu putea fi dominată decât de puterea lui Dumnezeu.” 

Născut în aceeași zi cu Iisus, Monseniorului Ghika i-a revenit și destinul de a-l perpetua prin purificarea omenescului și prin căutarea și slăvirea îndumnezeirii: „În fiecare chip care suferă se ascunde Iisus”, ne spune Msg. Ghika În suferință, oamenii sunt doar oameni și sunt egali între ei în fața Domnului; nu există durere mai mică sau durere mai mare, nu există durere superficială și durere profundă, fiindcă toate o conțin pe singura adevărată durere de a fi viu și Fiu aflat în iluminarea treimică: „În același timp, «adevărații ortodocși», îngroziți de ceea ce se întâmplă, se convertesc tot mai mult, cu toate riscurile și primejdiile (trecând mai ales la ritul latin, în acest moment). Cel puțin, în toată această persecuție, nu mai există măcar vreun pretext politic și ai conștiința că suferi doar pentru Dumnezeu“.

Există o latură profund umană, simplă ca o icoană și un sentiment religios pur și indicibil prin excelența sa, care ni se dezvăluie în scrisori; ele sunt trăsături de personalitate pline de haruri, strălucind în lumina crucii, în numele căreia trăiește și se jertfește Monseniorul Ghika. Povața cea mai consecventă cu care apostolul își conduce spiritual discipolii duce către rugăciune infinită și meditație, căci numai astfel s-a putut rezista în România acelor ani teribili : „Noi aici avem mare nevoie de rugăciuni...Rugăciuni pentru noi și rugăciuni pentru voi. (…)”

Obsesia cea mai puternică a Monseniorului a fost aceea de a rezista misiunii încredințate de Dumnezeu și de a fi până la capăt folositor poporului său, bisericii sale, dreptcredincioșilor și sufletelor încercate ale românilor supuși stalinizării: „Rugați-vă toți cât de puțin pentru mine,(…) ca să nu fiu mai prejos de nivelul cerut, ca om, ca român, ca și creștin, ca preot și ca «martor al lui Dumnezeu».“ 
 

Martiriul Monseniorului Vladimir Ghika din mai 1954 de la Jilava reprezintă unificarea finală a Omului cu dragostea lui Dumnezeu. Aceeași unificare finală se petrecuse în cazul celor șase episcopi catolici morți în închisorile comuniste: Episcopul Alexandru Rusu (1884-1963), Episcopul V. Traian Frentiu (1875-1952), Episcopul Tit Liviu Chinezu (1904- 1955), Episcopul Vasile Aftenie (1899 - 1950), Episcopul Ioan Suciu (1907- 1953), Episcopul Anton Durcovici .

 

Numeroasele ilustrații conținute în  album fac parte din arhivele următoarelor instituții: Arhiepiscopia Romano-Catolică din București, Academica Civică București, Consiliul național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerul Afacerilor Externe din Franța, fondurile private ale familiilor de Briey, d'Hoop, Seceleanu, Cosmovici, Sbiera, Niculae Burada, Andrei Murgescu, Elena și Augustin Petre, Eugenia Mihailovici (Hélène Danubia).

                                

Catalogul scrisorilor s-a făcut prin strălucitul proiect sprijinit de Institutul Cultural Român prin Programul Cantemir și s-a dorit a fi un eveniment de seamă franco-român, atât pe linie culturală, cât și pe linie diplomatică. El reprezintă primul pas pe linia unui parteneriat de durată și va stimula cercetările istorice, sociale, literare, culturale, sociologice, psihologice ș.a. ce privesc acea tristă perioadă din istoria României. În acest scop, au fost folosite și o serie de documente diplomatice, acte și înregistrări, importante mărturii deosebit de explicite, toate fiind emise în acei ani de Legația Franței în România și de Ambasada Franței pe lângă Sfântul Scaun. Un alt scop, revelat deja, al acestei cărți este acela de a permite re-descoperirea unei mari personalități spirituale românești, europene și mondiale: Monseniorul Vladimir Ghika, comunicând astfel lumii încă un fascinant și titanic prin credință  model uman creștin, al cărui destin este acela de a întări credința omului în puterea lui Dumnezeu, pe calea  acestui veac frământat ce  se așterne în fața umanității cu noi primejdii și încercări. 

De remarcat faptul că este în curs de desfășurare la Vatican, cu îndreptățită atenție, procesul de beatificare a Monseniorului Vladimir Ghika, conform Normelor Sfintei Congregații pentru Cauzele Sfinților aprobate de Papa Ioan Paul al II-lea, la data de 7 februarie 1983.

Msg. Ghika nu a fost numai un martir al credinței, al creștinismului, al spiritului ortodox și mai cu seamă al spiritului catolic, dar a fost și un precursor iluminat al ecumenismului. 

În finalul cărții, la p.174-175, se face referire la filmul Les fils spirituels témoignent ...dedicat memoriei Monseniorului Vladimir Ghika și a fratelui său Dimitrie. În acest film depun mărturie cu amintirile lor din perioada arestării și a martirizării: doamna Elisabeta Postolache- Kastel, supraviețuitoare a Lotului Menges, domnul Niculae Burada, domnul Idmar Hatzak, părintele greco-catolic Tertulian Langa cu soția Doina și doamna Emilia Sbiera.

Turnarea filmului a fost susținută de Monseniorul Ioan Robu, Arhiepiscop de București și de  P. Ioan Ciobanu, preot la Parohia Sacré-Coeur din București.

Filmul a avut drept consultant pe Emanuel Cosmovici și a avut în distibuție actorii: Dan Condurache, Andreea Bibiri, Gabriel Spahiu, Constantin Drăgănescu, Sorin Cociș, Florin Kevorkian, Constantin Cojocaru și Alexandru Repan. Realizat de Ana Boariu, Director Anca Berlogea. Filmul a fost realizat cu susținere din partea Fundației RENOVABIS, dar și cu susținere venită de la Arhiepiscopia Catolică București, Parohia Sacré-Coeur București,  Fundația Chiese del Est, Fundația de Arte Vizuale, prin Programul Phare – Media Support. Versiunea franceză a fost realizată cu susținere din partea Institutului Cultural Român-Programul Cantemir. O producție SIGNIS ROMANIA 2008. 

Într-o Românie bolșevizată prin sălbăticie și cruzime, tortura cea mai eficace a stalinismului  a fost reprezentată, așa cum demonstrează Monseniorul Ghika în Scrisori, de proclamarea universală a Sfintei Frici față de idolii regimului. În scrisoarea din noiembrie 1951, Monseniorul Ghika relatează cum Sfânta Frică devenise patroana oficială a României. Acestei frici, Monseniorul i-a răspuns cu virtutea fricii de Dumnezeu, care poate oferi un privilegiu supranatural: curajul de a nu te teme de nimic, încredințându-I-te în totalitate Domnului. Această alegere este posibilă, ni se spune ca un îndemn,  numai prin saltul interior al credinței absolute, prin încredințarea întru totul către Dumnezeu, prin speranța vie în Împărăția Cerurilor: "Dacã stii sã-L pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci, o sã-L regãsești în tot ceea ce ți se întâmplã."

Aceasta este povața cărții de față, pe care o recomand ca pe o mărturie vie despre felul cum arată un Sfânt creștin al secolului al XX-lea: Monseniorul Vladimir Ghika, Prinț, Preot și Martir. 

 

La 23 decembrie 2008, în onoarea Monseniorului Vladimir Ghika, la împlinirea a 135 de ani de la nașterea martirului, prințului și preotului

Ioana Geacar: Plonjon în ochiul zilnic si direct al poeziei, un eseu de Angela Nache Mamier

Creation Category: 

 

 

Ioana Geacar scrie «  un timp trait al poeziei » de un înalt nivel introspectiv .

Conditia poetica este un subiect omniprezent ,aproape « corporal »:

« nu-mi vine sa ma ating de caietul de ciocolata »(scriu din mers)

Poeta traverseaza universul între extaz si spaima :

« las semne pretutindeni în zadar

n-o sa ma mai vezi niciodata

locuiesc într-un sunet acum »

Nelinisti tulburi parcurg ca un frison teluric fiinta poetei :

« pe fata :nemiscata cu mâinile în laturi

în mine e înmormântat cineva

pe verso :îmi decupez umbra si-o întind la uscat »

Versuri dense, dictate de ce « roseau pensant »,poeta desfasoara sub privirile noastre farmecul grav si melancolic al existentei.

Incercarile experimentale tâsnesc destul de des, Ioana Geacar «  viziteaza » optzecistii, cotidienistii afisând afinitati selective evidente cu acestia (ironie, inventie verbala, umor , surpriza, capricii, sauts d’humeur, dispozitii ludice, lucide pâna la cinism)

« scriu din mers » ori

« înghesui cuvinte pe orice ondulându-ma-n mers

ca pe niste bigudiuri somnoroase

ma furisez » ori « vând motorola v3rajk nou… »

ori « poate ca e chiar zidul asta

al macelariei

în care ma zbat, ne zbatem »

ori « pe alta fanta postura noua : arlechin trist cu mainile îndreptate în fata spre noi »

si « spun ca din octombrie or sa vina maci  în sir încretit »….

Ioana Geacar este o sentimental girl, poezia ei are un parfum impregnat de un amor total pentru Viata si Univers cu majuscule :o melancolie neagra (dor ?) curge ca un fluviu  peste « bolta promitatoare de zorele »,pe « strada timpului »…care nu e « decât o strada rontaita de timp »

…..

Sa ma prinda cineva de umar si eu sa ma întorc

încet

s-astept sa ma cheme pe nume (oare cine sunt)

ceva îmi atârna în joc e sabie sau evantai ? » ;

« rasucesc spre camera de filmat capul ca-n penita »

Gravitatea e paralela cu delicatetea :

« aici într-o rochie alba cu alt trup pe care-ncerc sa-l

cunosc

sub matase pâlpâie lanturi

fosnetul pe care-l fac ridicând poala de crin

tulbura somnul unei pasari care se înalta lânga

mine

aripile sunt îndreptate în sus »

……

Versurile poetei ating uneori concentratii maxime, versul sau retine Timpul prizonier, vanitate poetica extrema, pariu îndraznet :

« în fiece clipa  ating usita secreta a clipei urmatoare

în  care voi intra »

…….

« de câte ori suntem pierduti în somn sau vis

unul din suflete îl cauta pe celalalt

prin gavanele lumii »

Poezia Ioanei Geacar degaja un mister, un secret, poeta asteapta aceste revelatii ca pe un dar divin: « ma uit în urma la intrarea care se retrage

Ca o planeta –napoi

Poarta spre visul din urma

Parca as merge pe dâra unei roti

Incerc sa gasesc o usa »

……….

« umbra mea se alatura tot mai mult

întunericului din iarba »

……

« sa ma integrez în curtea verde în sala tronului

s-aud pasii care sperie ecoul cuibarit în colturi

si starneste praful de pe icoane »

Poezia e viata, tempoul sau vital fuzional: « pulsez în zid

Infasurata strans ca-ntr-un meninge »

………..

« caut scufundata sub piatra o

crapatura/ exista/aici/undeva/sigur/sigur ».

Fericirea vine si pleaca în valuri succesive , aceasta constatare e « eruptiva »pe fond de haos existential :

« barbatul priveste insistent pâna când

o preseaza grijuliu spasmodic între pleoape

ca pe-o frunza de artar »(vers diamantin splendid ca imagine evocatoare !)

……….

« atingerea înceata a mâinilor noastre din podul

palmelor

pâna

în vârfurile degetelor îmi aminteste dorul

de dinainte

de-a veni pe pamânt

zborul îmi iese prin piele si se coase ca

umbra de mine »

…. …….

« deschid iar: cineva ma coase acum

într-o piele

straina

de sub noi pleaca o poteca rosie »

Ioana Geacar « sare coarda sus-jos-sus-jos

peste versul acesta mic al meu reptil» , pasare phoenix

apasând pe multiplele clape ale poeziei directe,incapabila de a repara ranile unui trecut îndepartat , înscriindu-l obsesiv într-un « trecut-prezent » irezistibil, de nesters,  îmbracat într-o senzualitate si o seductie feminina ce se impun prin omniprezenta  lor într-o poezie eterata si luminoasa în aspiratiile ei cele mai profunde.

 


 
 

Merry Christmas Tom!

Creation Category: 

 

     Askern. 23 décembre 1965.Un petit village du Yorkshire, au nord de l’Angleterre. Les rayons orange des lampadaires au sodium se fraient un chemin à travers le brouillard visqueux. Le charbon, les terrils, les fumées âcres et lourdes….la mine est là, omniprésente autour des « cotttages » qu’habitent leurs ouvriers laborieux et qui semblent se resserrer les uns contre les autres pour avoir plus chaud. Devant l’un d’eux, la vieille mini Austin est prête à partir. A l’intérieur, dans le salon chauffé à blanc par l’anthracite du foyer, enfoncé au plus profond d’un fauteuil mœlleux, les pieds plongés dans l’épaisse moquette, j’attends Peter.

    Peter Hill, 20 ans. C’est un coureur cycliste amateur, bardé des titres les plus prestigieux dans son pays, qui est arrivé dix mois plus tôt en Normandie par un bel après-midi de février. Grand, blond, les yeux bleus, il est descendu du ferry, à Dieppe, avec son magnifique vélo « Bob Jackson », accompagné d’un journaliste sportif anglais et d’un commerçant- supporter.

J’étais là pour les accueillir et commencer à exercer mon Anglais, à longueur de journée, à la maison, celle de mes parents, qui avaient consenti à héberger ce jeune sportif pendant quelques mois pour qu’il vienne essayer de se faire une carrière dans une Normandie au sommet de la réussite cycliste à l’époque. Très vite en quelques mois, Peter était devenu non seulement « l’attraction » du club de l’Auto Cycle Sottevillais de la grande époque à la tête duquel le tout bon André Boucher gérait la carrière de Jacques Anquetil, Jean Jourden et autres champions du monde récents….mais en juillet il remportait magnifiquement « le Maillot des Jeunes » de Paris- Normandie, après une étourdissante finale contre la montre et en septembre, le Grand Prix de France contre la montre (75km) à Laval , première grande victoire nationale pour lui. Une gloire montante, la sympathie acquise des journalistes et du public, la saison était remarquable et prometteuse pour l’année à venir, la deuxième à passer dans une Normandie qui lui réussissait donc.

   Mais il était normal de revenir aux sources, aux racines, familiales surtout, le temps d’un Noël réparateur et annonciateur de bien d’autres satisfactions. C’était aussi l’occasion d’aller en quelque sorte « rendre compte » à celui qui l’avait poussé à tenter une telle expérience en France, son modèle, son inspirateur, son maître, tout auréolé d’un titre de champion du monde professionnel gagné quelques mois auparavant à Sain Sebastian en Espagne, au sprint, devant Rudi Altig, nous voulons parler de Tom Simpson ! Ce dernier habitait à quelques miles d’Askern, le berceau familial de Peter Et ce soir du 23 décembre 1965, Peter et moi, nous apprêtions à aller saluer le grand Tom, au moins pour lui souhaiter un « Merry Christmas », au mieux pour le rassurer sur cette première année de carrière cycliste en Normandie.

     La mini Austin cahota à travers une campagne couleur « Hauts de Hurlevent » ! Peter se gara devant un petit cottage de Harworth, plutôt coquet et typiquement anglais. Le sapin de Noël était allumé dans l’avancée vitrée. Peter fit chanter le carillon électrique. Mme Simpson, « Helen », vint nous ouvrir. Brune, lunettes, souriante, décontractée, allure sportive, robe blanche, elle nous mit tout de suite à l’aise en nous conduisant vers le salon. Et là, Tom, celui de la télévision, ce grand diable  qui avait explosé de joie sur la ligne d’arrivée à San Sebastian avant d’endosser le maillot arc-en-ciel, le premier pour un britannique, était là, en personne, en train de me serrer la main ! Je n’en revenais pas ! Je ne sais plus quelle langue je lui ai parlé…. !

       Avec Peter, il fut tout de suite amical et chaleureux. Enjoué, même. Tel il était dans les pelotons, tel il était chez lui, pétillant, farceur, plein de vie….Nous nous assîmes. Au mur, la photo « historique » de San Sebastian. Dans une armoire vitrée, des trophées, des coupes…Le feu dans la cheminée. L’épaisse moquette, chez lui aussi. Nous étions bien. Tom et Peter devaient parler vélo. J’en aurais mis ma main….au feu ! Il était manifestement heureux de voir ce que son protégé avait déjà réussi à accomplir en France. Il écoutait sérieusement le récit des courses, l’ambiance des entraînements, des compétitions,  le palmarès, la vie en Normandie…., « chez nous », qui semble-t-il apportait toute satisfaction à ce jeune aventurier du vélo à cette époque. Il est vrai que Peter était très vite devenu mon « frère », partageant la même chambre que moi dans la maison familiale et semblable en tous points à moi. Nous faisions tout ensemble, interprétariat oblige pour faciliter dans un premier temps l’insertion de ce jeune Anglais dans la vie française, qu’elle soit sportive ou quotidienne. Une seule chose nous séparait : la distance entre lui et moi aux arrivées des courses auxquelles je participais moi aussi le plus souvent !

       Tom était manifestement heureux pour Peter et rassuré quant à son avenir.

Il nous montra un grand vase de cristal qui trônait au centre de la table recouverte d’une nappe blanche. Dans le vase, de l’eau et du céleri en branches ( !). A côté, du sel. Il nous invita à nous servir et à croquer ! Je n’ai jamais mangé d’aussi bon céleri de cette manière. Suivit un petit verre de sherry puis l’inévitable «  tea », avec les « butter cookies », servis par Helen. Je me régalais. Et la conversation repartit. Il fut question de sports d’hiver et ….de jambe cassée. Tom avait eu un accident de ski l’hiver précédent et il voulait quand même retourner à la neige. Helen ne voulait pas, elle, en bonne épouse soucieuse du bon état de santé de son champion de mari. C’est en aparté, avec un clin d’œil malicieux, que Tom nous fit comprendre qu’il retournerait à la montagne…. !

       L’entrevue a été vraiment  des plus agréables, de celles qui restent marquées à tout jamais dans la mémoire. Peter était à l’aube d’une nouvelle saison, marquée par les succès, entre autres le maillot jaune au Tour de l’Avenir 1966, le maillot des As « Paris-Normandie »l et encore une deuxième place aux « Nations », à Paris, contre la montre. Il avait ainsi gagné avec ce palmarès sa place dans l’équipe professionnelle « Peugeot » et dans l’équipe nationale  britannique pour le Tour de France 1967, aux côtés de Tom Simpson. Peter abandonnera à l’issue de la 5è étape à Herentals en Belgique, après une 5è place dans l’étape d’Amiens et une terrible étape, celle de Roubaix.

       Le 13 juillet 1967, effectivement, dans la 13è étape, celle du Ventoux, Tom Simpson retrouvera la montagne….pour la dernière fois ! «  Il décroche….il zigzague sur la route….il est couché sur son guidon….ses équipiers le soutiennent….il tombe…mais que se passe-t-il ? » hurlait Robert Chapatte à la télévision.  Attroupements, sauveteurs, premiers soins, bouche à bouche dramatique, hélicoptère de la Sécurité Civile s’envolant vers l’hôpital. Dans son dernier voyage,Tom Simpson rejoignait pour de vrai là- haut l’arc- en ciel de son beau maillot de 1965.

        Deux ans plus tard, Peter épousait ma sœur, en Normandie, à laquelle il est resté fidèle, comme à Tom d’ailleurs. Lorsqu’il va escalader le Ventoux, Peter ne manque pas, comme moi, de s’arrêter à la stèle qui marque l’endroit où Tom a été foudroyé par la mort, ce jour-là de juillet 67.

                                                                                                               Pierre MAMIER

Montpellier et ses 20km ? Bof !

Creation Category: 

Il y a des courses pour lesquelles on voudrait faire le compte –rendu aussitôt descendu de voiture, tellement on a de choses agréables à dire pour que tout le monde le sache et en profite la prochaine fois. Et puis il y en a d’autres, pour lesquelles, comme pour une corvée, on retarde le plus possible le travail parce que  il n’y a que peu de choses gentilles à dire. Et puis les dire ? C’est gênant. Et puis à quoi bon, concernant Montpellier et ses 20km, qui multiplie chaque année, à mon avis, ses fâcheux avatars, qui à la longue, finiront par lasser, moi le premier ?    

Le temps n’était pourtant pas des plus désagréables, lui.

Le soleil venait réchauffer de ses rayons matinaux, une portion de l’aire de départ sur la place de la Comédie- « LA » Comédie, évidemment, un « must » !!!- Mais il fallait l’atteindre cette Comédie ! Avec le même coup du parking chaque année. Il est, paraît-il gratuit- avec un ticket à prendre quelque part, m’avaient dit les copains du club, qui en désespoir de cause, après avoir cherché, ont remis leur espoir sur un truc qui nous serait remis à l’arrivée….- et puis, résultat….de la course, sortez les pièces, billets et cartes bancaires aux caisses automatiques du Polygone, si vous voulez vous en sortir !!!!!! Et d’une.     Ensuite il y a la foule. Des coureurs, mélangée à celle « normale », de la place, les cabanes du marché de Noël, le tram, les terrasses des cafés….toute un monde dans lequel on perd ses repères et où l’on a autant de  chance de retrouver quelqu’un que de gagner au loto. Et de deux.  

 

 maguelone_jogging-20km_montpellier_08_015 
  

Maguelone Jogging presque au complet et toujours souriants     

Le départ est donné. Alors là, attention aux trottoirs, bornes et autres obstacles sur lesquels on risque de venir s’empaler si on n’y prête pas attention. Quelques concurrents s’y sont plantés d’ailleurs, je crois. Mais c’est la ville et il faut faire avec. D’où cette préférence qu’on pouvait avoir pour l’ancien parcours qui nous emmenait assez vite vers la rase campagne de Lattes , avant d’arriver à Antigone. Mais ce n’était plus tout à fait Montpellier, direz-vous.   

 maguelone_jogging-20km_montpellier_08_012 
  

Presque 1500 au départ....quand même ! 

Restons en ville alors. Avec ses bagnoles, arrêtées en longues files, moteurs fumants, pour nous laisser passer. Bon je retiens plus les sourires et encouragements entendus chez certains que les klaxons et les cris d’orfraie de quelques énervés allant faire leur tiercé. Mais bon, nous gênons, surtout quand le 1200è et les 200derniers se pointent à trois quarts d’heure des premiers. Mais ces voitures arrêtées, elles ne nous gênent pas, quand on respire ce qu’on respire ? Match nul ici, donc.      

Le parcours, le paysage ? Eh bien du bitume, du béton, quelques descentes, des montées, des virages. Bof…..      

Les ravitaillements ? Que d’eau, que d’eau, dirai-je. Ah oui, du glucose vers le 15è, non ?  La traversée de la fameuse caserne de l’E.A.I. ? Interminable comme d’habitude mais …plus mortelle qu’un cimetière, les lieux étant désertés, je crois pour cause de transformation….      

Quelques coups de gueule de conducteurs avant l’arrivée. Le sourire et le barvo de Vincent Diaz, juste avant la ligne, quand même.  

maguelone_jogging-20km_montpellier_08_003  
  

Une photo historique ? Les derniers 20km de Montpellier de Pierrot 34!  

Puis une attente de 10 à 15 minutes, dans un entonnoir où l’on se bouscule, pour obtenir « le sac », avec une pomme, un Perrier et trois bons publicitaires. Le ravitaillement de l’arrivée ? Ma femme a dû le voir puisqu’elle m’a apporté un verre….. d’eau ( !!!), moi, je ne l’ai jamais vu. Je ne sais pas où il était. J’ai dégusté ma pomme, mon Perrier et mon verre d’eau sur une chaise de terrasse, entouré par la foule, puis j’ai vite pris la tangente, aucunement « captivé » par, vous savez, cette « chaleureuse ambiance fraternelle d’après course » typique de certaines épreuves…..pour payer mon parking et m’extraire de cette planète qui ne me reverra probablement plus.       

Bon, je « roumègue », mais je ne devrais pas. Je n’ai pas payé mon engagement. C’est le club qui l’a pris en charge et m’a même donné « LE » cadeau, vous savez, le célèbre T-shirt en coton blanc du département de l’Hérault, lequel, avec des telles prestations ne devrait pas inciter beaucoup d’extérieurs à remettre le couvert d’une fête qui n’en a pas été pour moi, abstraction faite d’un classement misérable aux fins fonds du peloton, avec 1h54 de course pénible, avec le soleil éblouissant dans les yeux, ce qui ne m’a peut-être pas fait apprécier les choses comme il le fallait, après tout…..

Ah oui, j'oubliais, tellement centré sur la critique cette fois, je l'avoue-c'est tout à fait subjectif et j'espère être contredit par les autres récits- que j'en ai oublié mon diabète: 0,64g de glycémie le matin à 7h. Petit déjeuner normal. 

8 U d'insuline rapide, comme d'habitude, du  sucre (sporténine et dextrose, tous lers 5km et ....1,05g de glycémie à 13h en rentrant à la maison!!! Ma seule réussite de la journée!Alors un mot de conclusion :VIVE LE TRAIL !!!!  

Eu-Hope Diversity/ Ștefan Iordache, sau cum să mori rănit de dragostea de țară, de Angela Furtună

Creation Category: 

 

Numai falsele elite sunt stimate de români 

Ștefan Iordache a plecat dintre noi după o suferință grea, iar astăzi va fi înmormântat lângă ferma sa din Gruiu. O parte însemnată din tinerețea noastră se duce o dată cu el, după ce o alta s-a stins o dată cu Leopoldina Bălănuță sau Iosif Sava. Teatrul românesc modern nu mai poate fi conceput fără Ștefan Iordache.

Mă întreb dacă mai este posibil în România ca un artist genial să moară și de moarte bună, la adânci bătrâneți ,respectat, înțeles și prețuit. Artiștii noștri, scriitorii și gânditorii adevărați, atunci când sunt reprezentanți autentici ai unei formații cărturărești, ca și ai unui spirit est-etic de calitate, o sfârșesc în general prematur și nu tocmai bine. Ei sunt primii care cad victime ale spiritului dominant de angajament politicianist prost înțeles, tipic țărilor mici, care sunt măcinate de obicei de  culturi publice de curte, ultra-naționaliste, și de complexe de marginalitate.

Numai falsele elite sunt stimate la români, și nu de azi de ieri, dacă ne-am aminti numai faptul că o lehamite față de ratarea generală a șanselor de progres i-a gonit din țară, în diferite etape, pe Caragiale, pe Cioran, pe Eugen Ionescu, pe Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca, pe George Enescu, Norman Manea sau Mircea Eliade, pe Basarab Nicolescu, Paul Celan sau Leonard Oprea, pe Vladimir Tismăneanu, Matei Vișniec sau Constantin Brâncuși, ca și pe mai tinerii Aurelian Crăiuțu, Bogdan Suceavă, Luiza Palanciuc ori Cristian Bădiliță sau atâția, atâția alții, ce reprezintă, cu sutele, brava noastră intelighenția de calitate, vânată și alungată de peste tot de mediocritatea românească vizibilă, cea foșgăitoare și stupidă, nesimțită și incultă, politicianistă și fripturistă, care fixează și răstignește acest popor pe crucea ratării, cea  plantată de spiritele dominante, mici și bolnave, în chiar interiorul granițelor țării. Ar merita să scriem un veritabil tratat despre asasinatul politic și sinuciderea poporului român prin persecutarea personalităților sale reale de-a lungul timpului, începând, să spunem, cu anul 44 î.H. când era asasinat de către aristocrația vremii Burebista, întâiul unificator creator de mare stat dac (în același an în care și Cezar fusese asasinat),  continuând, să zicem, cu asasinarea lui Mihai Viteazul, pentru că acel brav principe acum uitat înfăptuise iluzoria Unire a românilor din vetrele istorice din cele patru  zări și pentru că devenea primul lider conștient de realitatea românității, ca și de necesitatea unificării prin liantul creștinătății și al latinității poporului  nostru (anul acesta s-au împlinit 450 de ani de la nașterea lui Mihai, dar  evocarea acestui eveniment nu a făcut încă obiectul interesului nimănui, cum nici al media). 

Aici nu există civilizație, ci vorbim de sisteme barbare 

În fine, coborând pe scara timpului, vedem că uitarea e omenească, fiind legată mai ales de nevoia de uitare a durerii, pentru a putea supraviețui, iar agresivitatea omenească vine din adevăratul spirit de concurență intraspecifică. Așadar, peste tot unde există oameni, există uitare și trădare, există spălare a creierului și asasinate. Toate popoarele cunosc aceste adevăruri. Problema care se pune, însă, este alta: acolo unde uitarea, lipsa de respect față de reperele axiologice și cele etice, ca și sinuciderea populațiilor prin deformația rupturală a evoluției sistemice, nu mai sunt accidente, ci devin înseși legile organice, acolo nu există civilizație, ci vorbim de sisteme barbare, adică sisteme expuse destructurării, războaielor civile și gherilelor de tot felul, ca și regimurilor totalitare. Or, poporul român asta face cu destinul lui, de sute de ani: obnubilare istorică, înlăturarea memoriei și a adevărului din evoluția sa, lipsa de autenticitate a vieții, asimilarea cultului în locul culturii, anihilarea spiritului critic modernizator, axat pe dezvoltarea individuală,  în favoarea instaurării politrucianismelor, adică a fidelizării și servituții de hoardă.

Evident, în aparență, se pare că ne-am îndepărtat de subiect. Iar acesta era durerea resimțită la despărțirea de marele actor, om și artist care a fost Ștefan Iordache. Problema rămâne, însă: Ștefan Iordache a cerut expres să fie dus departe de țară, să găsească o liniște și o demnitate în jurul său, pentru a-și încheia în pace socotelile, pentru a-și găsi liniștea și a-și putea aduna forțele să lupte cu boala, să acumuleze puterea de a face față bolii și morții. E grav, dacă spiritul public din România a ajuns să asurzească până și marile conștiințe, precum o tobă stricată. 

„Nu mai suport” 
 

În ultima vreme, Ștefan Iordache era  întristat de tot ce se întâmpla în România: haosul manelizator ce a invadat până la vârf societatea, restaurarea neobolșevică de tip mafiot, mascată  de aparenta europenizare în toiul acumulării capitalului din proximitatea zonei de influență sovietică, lipsa totală de morală din viața publică, epuizarea, asasinarea și abdicarea elitelor de la reperele axiologice, orgiile ideologice sau mediatice, politice și politicianiste interminabile, crime morale deghizate în epurări indiscernabile făcute de agenți de influență neo-bolșevică deghizați în lupi moraliști sau de influență extremist teroristă , acestea sub masca redistribuirii reperelor noii culturi consumeriste.

Ștefan Iordache s-a simțit din ce în ce mai agresat în țara lui. Și nu a mai suportat o atare atmosferă toxică - un afront permanent la adresa progresului real și a culturii decente, pe care el le-a slujit cu demnitate, o viață de om; în ultimele sale zile, dezgustat până și de agresivitatea inumană a media de joasă speță ce domină spațiul românesc, a cerut să fie dus în străinătate. Să moara în pace. În liniște. Pentru că în țara lui, după ce i s-au adus atâtea afronturi, nu i s-a acordat nici demnitatea unei morți decente, nici confidențialitate medicală.

Ștefan Iordache a murit, poate că împăcat, la Viena. Dar morala îndepărtării lui este următoarea: ar trebui ca cei ce construiesc astăzi viața publică românească să ia aminte la starea de lehamite și de haos în care și-au adus poporul, dacă până și titanii cer să fie duși departe de casă. Cine sunt cei ce fac viața noastă publică? Cine retează mereu speranța publică de bine? Evident, sunt cei care fac parte din clasa politică – o clasă de oameni care până acum ne-au arătat lipsa de scrupule, demonstrându-ne că sunt grav bolnavi de boli ale parvenirii rapide către top, călcând pe cadavre. Maladiile de care suferă politicienii români sunt periculoase prin contagiune, căci mimetismul social le propagă apoi pe orizontală în boli de comportament pe care Constantin Noica și apoi Mihail Șora le-au descris ca maladii ale spiritului contemporan. Acestea creează ulterior atmosfera care îi gonește pe români departe de țara lor, iar pe titani ca Ștefan Iordache îi alungă din propria viață.

Nu există precedent istoric în România, când atâția declasați și pigmei au confiscat viața publică și au instituit o nouă dictatură pe care o numesc cu nerușinare libertate. Este cea mai mare manipulare din toate timpurile. Ștefan Iordache ne-a avertizat: „Nu mai suport”. 
 

Angela Furtună

Misteriosul domn Pi

Creation Category: 





In multe texte filozofice apare observația că natura produce doar numere întregi. Se pare că nu există în universul cunoscut fracții.
Un pahar spart se divide într-un număr întreg de cioburi.
Divizarea schimbă calitativ obiectul determinînd o schimbare semantică: (paharul spart a dispărut, avem în schimb "n" cioburi, n>1).

CARTEA STELELOR

Creation Category: 

CARTEA STELELOR

un articol de Györfi-Deák György

  

 

Trilogia „Cartea stelelor” de Erik L'Homme a apãrut la noi în mod progresiv, ca și alte romane fantastice publicate de Editura RAO, de parcã întâi editorii ar fi testat piațþa cu primul volum și, dacã inițiativa s-a dovedit a fi profitabilã, atunci au dat undã verde continuãrii. Oricum a fost, traducãtoarea Aurelia Ulici a realizat o transpunere excelentã.

Artistul între oglinzi

Creation Category: 

Rolul etic al artistului a devenit o emblemă, dacă a funcționat atâtea veacuri, cred c-o să mai meargă și de-aici încolo, deși lumea dă semne că nu se mai sinchisește de el.

Stăpânul acum este obiectul, într-o lume supertehnologizată, de consum, dacă privim pragmatic.

Arta e o meserie, s-a profesionalizat. Profesiunea artistului se percepe ca oricare alta, nu i se acordă prea multă importanță, nici respect.

 

Societatea nu are nevoie de idoli, ci de obiecte, de cît mai multe obiecte.

Poate fi privită ca o decădere umană această schimbare de perspectivă, din reflexivitate, în materie.

Pages

Subscribe to RSS - ESSAY