ESSAY

NOUVEAU DISCOURS SUR LES SCIENCES ET LES ARTS par Tudor Mirică

Creation Category: 

 

    1.

    « Si le rétablissement des sciences et des arts a contribué à épurer les moeurs.» Étrange question car, à l’époque, seulement quelques doutes l’auraient pu occasionner. Et, pourtant, même s’il blâmait la férocité des mœurs de ses contemporains, le “Discours ” de Rousseau fut un succès. En oûtre, l’âge des Moralistes s’était écoulé depuis pas mal de temps : vers la moitié du siècle en cause, mourir reconcilié avec soi-même et avec le monde, comme jadis Montaigne, s’avérait-être une performance que seul le baron de Montesquieu se l’est encore permis. Pourquoi donc tant d’angoisse, tant de scandale, tant de Voltaire ? Simple : c’étaient les apprêts des Temps Modernes, ceux qui vont commencer par la Grande Révolution et durer jusqu’à... Mais cela, c’est déjà une autre question.

    Cent ans plus tôt, Pascal avait averti qu’il ne nous est pas permis de rester neutres vis-à-vis de la vérité. Il l’a même indiquée, cette vérité, mais sa démarche cherche encore de nos jours son attestat. En somme, de quelle vérité s’agissait-il ? Et de quelle attitude envers elle ? C’était un gros embarras car, vraisemblablement, quelque chose ne fonctionnait plus. Bien que la morale chrétienne fut remise aux humains pour l’éternité, rien qu’après un peu plus d’une quinzaine de siècles surgit l’impasse. Était-ce la faute à la morale ? Aux humains ?

    Certes, le prestige moral de l’Église fut sérieusement marqué par d’importants excès. Mais ce furent Luther et Calvin qui lui appliquèrent la correction, et le firent toujours en ligne chrétienne. Qu’aurait-été l’influence de la Renaissance, mûrie pendant plus de trois siècles et qu’avait apporté au premier plan la civilisation payenne des Antiques ? Pas si facile à imaginer, puisque tout avait été passé par le filtre sévère de l’Église, Aristote compris. Serait-ce la crise qu’abîmait l’Ancien Régime et qui, par un syllogisme primaire, pourrait être attribuée à la morale en vigueur ? A cette morale qu’aurait admis l’inégalité parmi les hommes ? En tout cas, c’était l’argument le plus souvent invoqué. Et le mieux construit.

Avangarda în dosarele Siguranței

Creation Category: 

De la „revoluție” încoace, Stelian Tănase ne-a obișnuit cu un gen de activism alert care-i excită permanent spiritul neliniștit remorcat la o curiozitate vie și iscoditoare pentru tot ce se întâmplă în spațiul public. Fost deputat în Parlamentul României (!), profesor de științe politice la Universitatea din București, scriitorul care debuta în 1982 cu romanul Luxul melancoliei face mai nou reconstituiri istorice, scrie scenarii de filme și realizează emisiuni pe sticlă cu un binecunoscut poet si gazetar, n-a încetat să plăsmuiască ficțiuni, călătorește des la Paris, colaborează la Revista 22, îl întâlnești peste tot unde se întâmplă ceva, mereu limbut, efervescent, precipitat.

PREȚUL CORECT, un articol de Christian Crăciun

Creation Category: 

Galele APLER de anul acesta au avut o temă incitantă: Cît costă incultura. Toți vorbitorii au avut în minte celebra butadă după care incultura costă mult mai mult decît cultura. Dar cum măsurăm acest preț?

Sunt cel puțin două dificultăți majore: 1. mărimile sunt riguros incomensurabile, pur și simplu nu avem o unitate de măsură a culturii/inculturii, respectiv a efectelor sociale; și 2. Presupunînd că efectele sunt vizibile, identificabile, cuantificabile, dificultatea este marea distanță în timp între cauză și efect. O măsură aplicată azi își poate arăta urmările peste două decenii. Sigur, se pot imagina analize de tip sociologic, chiar a apărut un sondaj de consum cultural cu rezultate fataliste. Noi am căzut cu toții de acord că prețul inculturii poate fi imens, dar ca de obicei am vorbit în van. În primul rînd cultura nu se reduce la cultura scrisă, în al doilea rînd, cultura nu mai reprezintă o valoare în plan social. Oricît ar fi de neplăcut să recunoaștem asta. Eram în sală editori și scriitori și discuția s-a purtat în jurul literaturii și a culturii scrise. Aici intrăm într-un cerc vicios. Pe de o parte, ne-am bucurat cu toții într-o vreme că suntem postmoderni, socotind că astfel am intrat în rîndul lumii, ne bagă și pe noi cineva în seamă, avemcarte de identitate și cod numeric personal. Numai că, postmodernismul implică tocmai nivelarea valorilor, gîndirea slabă, pedagogia non-intervenționistă, dezavuarea criteriului istoric și alte chestii care încep deja să-și arate efectul nefast în socialul nostru cotidian.

Minimalismul ca intenție (George Geacăr), un articol de Tudor Cristea

Creation Category: 


PÂNĂ ÎN 2002, târgovișteanul George Geacăr (n. 1953) a publicat doar două plachete de versuri, alcătuite, și ele, cu maximă parcimonie. „Intâmplări cu creierul meu” (Cartea Românească, 1997), distins cu premiul pentru debut al Asociației Scriitorilor din București, cuprinde doar treizeci și două de poeme, iar placheta „Concert pentru coarde vocale și nervi” (C. R., 2002), numai patruzeci și opt. Cu toate acestea poetul posedă, mi se pare, un univers distinct, construit cu multă migală, un spațiu al său, conturat în baza unui program depoetizant, aplicat cu severitate, într-un soi de chirurgie nemiloasă a realului și a propriei condiții.
Photobucket

Prima carte includea poeme reunite sub semnul unei sperate „ieșiri din tunel”, nutrite, așadar, în ciuda unei lucidități dureroase și a unui scepticism uneori aproape morocănos, de iluzia accederii la lumină: „miros de câmp/ chiar astfel visez: broboane de rouă/ iarbă jilavă, câmp gâlgâind.// nu un nenorocit de tunel.// aș sări într-un picior, aș țipa,/ aș săruta pe oricine,/ aș scrie./ dimineața mă scuipă gol în lumină./ ies din tunel./ îmi frec pleoapele./ chiar astfel: ies din tunel”. În cea de-adoua, iluzia e sever reprimată, iar programul depoetizant se radicalizează definitiv – dovadă poemul următor, așezat și pe coperta a patra: „dezavantajul pe care-l am/ mă-mpiedică să văd lucrurile cum aș vrea: direct/ fără iluzii semnificații culturale implicare. curiozitate/ și atât. retină avidă și degete gata de scris. vreau/ să văd aglomerație umană în stradă și să scriu/ aglomerație umană în stradă. vreau să văd zugrăveala/ veche a camerei și să scriu zugrăveala veche a camerei. vreau să văd curtea domnească fără rost/ sub soarele incandescent și să scriu curtea domnească/ sub soarele incandescent. dar se vede clar că vorbesc/ despre cu totul altceva și anume despre spaimă. știu/ ce e spaima: curtea domnească zăcând fără rost./ imaginea ei de ruină penibilă. deja plutesc peste/ lucruri. fâl-fâl porumbelul păcii iar ai ratat. iar/ ți-a ieșit un poem.” („Camera de luat vederi”). Sigur, e aici un pic de figurație, alături de un mic sofism: scriem realități sordide, exorcizăm orice umbră de poezie și eșuăm fatal (dar, poate, și salvator?) în poezie. Programul poetului depășește însă sofismul acesta, căpătând consistență tocmai prin agresiunea realului, prin feeria lui întoarsă, neagră, sordidă și, uneori, de-a dreptul infernală. George Geacăr nu se ferește să numească spațiul în care simte cum se consumă în chip absurd, aneantizant, propria-i existență, unde i se spulberă orice speranță, unde el însuși își reprimă metodic și cu sânge rece orice amăgire, cu numele său real, scris întotdeauna cu literă mică: târgoviștea, românia, curtea domnească, micro doișpe, camera solitudinii sale încrâncenate, îmblânzită de prezența motanului pet, care, aidoma celui al romanticului Dionis, își desfășoară solilocviile sale mute, de mască a poetului însuși: „unii spun că decât în târgoviște/ mai bine la bucurești/ unii spun că decât la bucurești/ mai bine la Paris/ unii spun că decât în românia/ mai bine în lumea virtuală/ din care apeși escape/ dacă nu-ți mai convine. unii spun că existența gri îi doboară/ unii spun că alcoolul e o soluție/ unii cred că important este/ să ai pe cine da vina./ iar trandafirului meu japonez/ nu-i pasă deloc de toate astea/ nu pentru că n-ar ști/ căci eu i-am spus.” („cugetările motanului pet”).

George Geacăr cultivă un esențialism sui-generis, întrucât scrie o poezie a realului sordid, aneantizant, așadar, măcar în primă instanță, a amănuntelor. El însuși se declară un adept al lirismului trecut răbdător prin alambic, distilat îndelung, înțelegând, probabil, prin această distilare, nu o acțiune tenace de îndepărtare a reminiscențelor lumii concrete, dar a oricărei umbre de poetizare. Poemele sale sunt adesea mici „scene”, de o anume epicitate, tablouri în culori întunecate, mici reportaje (declarate ca atare) ale abrutizării provinciale, ale nonsensului, ale pustiului interior și exterior, realizate cu o necruțare sarcastică (de sine) sau cu un zâmbet amar și încrâncenat: „în gara târgoviște sud e un câine/ nu un câine de pluș/ cu limba roșie atârnând/ ci un câine adevărat/ fără mandibulă.// cum îl vezi îi arunci/ un sfert de covrig/ iar el șterge cu limba/ un metru pătrat de pavaj/ până-nghite cumva.// până vin trenurile/ mulți aruncă bucățele de pâine/ ca să vadă chestia asta. Așa/ timpul trece mai repede”: („fără milă. reportaj”). Din asemenea notații crude, în limbaj direct, despodobit cu intenție, acumulate răbdător, alăturate una alteia, se naște imaginea unui spațiu alienant, în esență bacovian, al singurătății fără remediu, al râsului „în hî, în ha”, al cărui corespondent ar fi, la George Geacăr, sfârșirea poemului în „hm!”, al derivei generalizate, al confuziei. Emblema lui e cartierul micro doișpe, cu blocuri sordide și platouri de ciment, cu graffiti caracteristic, cu orizontul închis și cu cerul lipsit de transcendență, devenit pântec de leviathan: „aici nu e tibetul/ aici e platou de ciment între blocuri/ aici nu e peștera cu inscripții/ aici scrie pe ziduri:/ noi suntem ăia/ de care a zis mă-ta să te ferești/ fuck the world/ fuck the police/ de-aici nu iese nici musca ne/ fu/ tută// aici la interferența culturilor/ în micro doișpe/ la poalele vulcanului./ cu siguranță ăștia nu se mai satisfac privind.// e tăiată funia mu de lumină/ din creștet./ nu vom urca la cer. De-aia/ coboară cerul peste noi/ suntem în burta lui cenușie/ orbecăim spre șambala”. În acest deșert răsfrânt în memorie semnalizează totuși, aidoma unei flori de scaiete, aspre dar vii, un admirabil poem de dragoste: „am aflat c-ai ajuns în america/ iar cercelul tău de adolescentă/ e-n nisipul mării negre de șaisprezece ani// ai văzut inși scormonind// ore-n șir lângă stânci. În șaisprezece ani/ eu am mai fost la mare/ dar nu la năvodari// unde e cercelul tău. Frunze în piatra/ spartă ai văzut? Eu aud foșnetul/ iar cercelul tău/ îl văd căzând în noaptea aia/ lângă tabără lângă camping și pe tine/ te văd/ cum atingi asfaltul american cu un pantof întâi/ apoi cu celălalt și trântești/ portiera. Ai în gene/ holograme de amuzament/ dar și lacrimi: un bărbat/ scormonind în nisipuri/ la năvodari. Romania.” („cercelul de aur”). În asemenea versuri aflăm fulgurația de lumină care, aidoma verdelui crud bacovian, dă sens încrâncenatei îndeletniciri a lui George Geacăr de a fixa întunericul pe o pânză neagră.


Photobucket

 
DACĂ nu mă înșel, cel de-al treilea volum de versuri al lui George Geacăr, “Eu. Zise el” (Editura Vinea, București, 2005, 84 pag.) a beneficiat de mai puține semnalări și analize ca precedentele. Situația are, cred, două explicații. Prima ar fi mobilizarea, în ce-l privește pe autor, a interesului comentatorilor (pro sau contra) față de o altă carte a sa – “Marin Preda și mitul omului nou”. A doua poate fi postfața lui Al. Cistelecan, plastică și pătrunzătoare, care le “ia apa” eventualilor recenzenți, spunând, în esență, cam tot ce se poate spune despre poezia lui George Geacăr.
Postfața în discuție debutează cu o sumă de ironii la adresa micului spectacol contradictoriu pe care-l dau cei câțiva comentatori ai primelor două volume prin eforturile (necoordonate) de situare ca optzecist, post-optzecist sau pre-optzecist ori de aproximare a valorii și noutății “rețetei” poetului. Dar continuă și se sfârșește prin includerea fatală a lui Al. Cistelecan însuși (care aderă la ideea că poetul ar fi un minimalist sau, cu un alt termen (pe care eu însumi l-am utilizat), un esențialist, dar unul “cu ambiții maximaliste”) în acest mic teatru al receptării pe care-l ironizează.


ÎNCERCĂRILE de situare a poetului George Geacăr în peisajul nostru poetic, marcat de mărunte (dar gălăgioase și pline de ifose) dispute între promoții și generații care tot apar din cinci în cinci ani și chiar mai des, sunt totuși justificate prin faptul că, născut în anul 1953 și debutând în presa literară în 1979 (dar publicând sporadic), el și-a tipărit prima carte (“Întâmplări cu creierul meu”) abia în 1997. Era aproape imposibil ca generația căreia îi aparține biografic (nu însă și bibliografic) să nu-și lase amprenta asupra scrisului său. Pe de altă parte, nefiind marcat definitiv prin dezvăluire, stilul său rămânea permisiv față de alte mesaje, cu nuanțările ori cu încercările lor de schimbare. Urmele acestei condiții se văd pretutindeni în volumele poetului.
Photobucket  
  

George Geacăr este, dincolo de toate, un solitar. Atât din punct de vedere existențial, cât și literar. Trăind însă frustrările acestei condiții și aspirând în secret (dar și în zadar) către solidarizare. Originalitatea demersului său liric (câtă este sau câtă i se poate concede) vine tocmai din această condiție de marginal și de frustrat. Minimalismul (sau esențialismul) este evident, dar are (cum o subliniază și Al. Cistelecan) notele sale aparte. Trebuie spus însă că el este programatic și indus cu metodă și obstinație unui temperament liric care este posibil să fie din altă substanță. În orice caz, în fruntea primului volum se află o “Legendă” în parte ironică, în parte ușor edulcorată, privind puterea salvatoare a poeziei și condiția de nedreptățit a poetului. Poemele din acel volum nu sunt altfel. Pentru moment, poetul scrie simultan în două registre. În timp, el elimină, obstinat, din propriile texte, care tind să ia aspectul de jurnal sau de reportaj, orice umbră de poetizare.

ASPECTUL DE JURNAL se menține și în „Eu. Zise el”, prin urmare și componenta biografică. Dar este un biografism sui-generis: nu al omului social, ci al scriptorului: “spune ce ți se întâmplă. spune tot/ despre ce ți se-ntâmplă. e ușor să cerni ziua de ieri/ e ușor să arăți cu degetul. greu e să spui/ ce e chiar acum”. Spunerea este, așadar, mai importantă decât propriul ei obiect. Întâmplările nu sunt atât ale exteriorului, cât ale interiorității, nu sunt experiențe ale vieții, ci ale scrisului. Realul devine, astfel, cale de acces, iar minimalismul e pur formal, subminat sau chiar trădat, ca în finalul acestui text: “un lucru atât de durabil/ clătinarea apei în pahar./ imaginea ei/ joc de lumini și umbre proiectat pe perete/ născut din nimic/ se va întoarce în nimic de îndată ce degetul tău/ se va opri. el apare/ de câte ori lovești paharul cu unghia. tu// de câte ori lovesc eu/ lumea cu unghia”.
Poemele sunt rodul explorărilor și al imersiunilor. Pe orizontală primele, pe verticală celelalte. Măcar la prima vedere. Pentru că, în esență, rezultatul e același. Suprafața este obsedată de adâncimi, poezia pare a fi șlefuire obstinată până la transparență, până la transcendență: “să lustruiești piatra este o meserie grea// să lustruiești lentile de piatră/ până la transparență/ e și mai greu// poate nu reușești chiar atât dar/ lustrul pietrei dacă e ca oglinda/ și îți vezi acolo chipul viu/ asta nu e puțin.// aici însă e vorba să atingi piatra/ și piatra să te atingă cu degetul ei.// să sune stins piatra și trupul să fie atins.// dacă s-ar întâmpla așa/ ar fi o șansă”. E de observat și ecoul din Nichita Stănescu. De cealaltă parte, imersiunea nu rezolvă altfel lucrurile, dar justifică oarecum metafizica inclusă și procedeele poetizante: personificarea (“apa în baie cade grijulie pe țevărie/ cu degetul la gură”), comparația (“numai să fie liniște să pot auzi/ glasurile ca un radioamator emoționat și febril”), metafora și inversiunea (“lamentația părului n-o auzeam/ cînd eram copil/ din cauza zumzetului mașinii de tuns”).
Sunt însă în volum și câteva poeme care depășesc, printr-o notație aspră sau tandru-nostalgică, sofistica deghizată a reflectării și obsesia căii de acces. Iată, de pildă, acest fragment de viziune aproape nemiloasă: “tata/ după paisprezece ani în noroi. nu părea să-i lipsească ceva./ i-am văzut bastonul/ cu cap de fier. nu mai bocănește de paisprezece ani cu el/ neliniștit nu e/ ar putea să bocănească din nou amenințător/ dac-ar fi cazul. tata înjura chirurgii fiindcă voiau/ să-i taie piciorul atacat/ de arterită diabetică/ tata urla pe coridoarele spitalului de la mănăstirea dealu./ tata a venit din caucaz cu un glonț rusesc în picior/ tata înjura generalii care au întors armele și i-au/ lăsat în rusia/ tata înjura comuniștii care i-au tăiat pensia iovr/ pentru c-a luptat în est./ tata a-ngropat cu el multă furie/ n-are cum să se plictisească. i-au strâns oasele/ i le-au pus într-un colț. tata stă acum/ în colțul gropii într-un săculeț de pânză/ tata tremură în noroi sub pânza albă stropită cu vin […]”. Dar, ca să preiau o constatare a autorului, și aceste notații necruțătoare devin, în context, un poem. Amar, dureros, aspru, despodobit, scris, ca mai tot volumul, cum s-ar spune, cu degetele de la mâna stângă și cu unghia pe tencuială, dar un poem.


Ramona Puiulet, zîna Apusenilor, un articol de Dana Mutiu

Creation Category: 

Am crezut dintotdeauna în zîne, vîlve, pitici cu toate cà nu i-am vàzut sau întîlnit niciodatà. Dar credinta mi-a fost confirmatà anul acesta în luna mai la Zlatna. Dupà 17 ani de dor neîntrerupt de un anume spatiu din Apuseni m-am aflat în orasul copilàriei mele, Zlatna  avînd timp si disponibilitate de a bate muntii. Dar cu cine ? Am dat sfoarà-n tarà cu teama de a-mi gàsi un tovaràs oarecare, gras, transpirînd, càci muntii mei nu pot fii împàrtiti cu oricine. Intrebînd din întîmplare o cunostiintà dacà nu doreste sà mà însoteascà mi-a ràspuns cà nu e amatoare de drumetii dar m-a sfàtuit sà merg la asociatia Trascàu. Zis si fàcut. M-am prezentat la sediul asociatiei unde m-a întîmpinat o fatà micà, vie si tare frumoasà. 

  
  

-Sînt Dana Mutiu si as vrea sà merg azi pe muntele Jidovu si mîine la Negrileasa !

-Bine, vin eu cu dumneavoastrà ! Plecàm peste o orà ! Eu sînt Ramona! 

Miracol, nu numai cà  nu mergeam în locuri dragi cu un om oarecare ci mergeam cu o zînà  determinatà sà transforme visele în realitate. Peste o orà ne-am întîlnit la sediul asociatiei Trascàu, eu relativ echipatà, Ramona cu un rucsac în spate care s-a dovedit a contine bunàtàti si surprize si cu bocanci de munte. 

Am pornit spre Muntele Jidovu pe care l-am urcat de multe în toatà copilària, adolescenta si tineretea mea împreunà cu tatàl meu.

-Pe ce drum vreti sà  mergem ?

-As vrea sà mergem pe drumul pe care-l lua tatàl meu…..

-Tatàl dumneavoastrà  mergea pe un drum care acum e impracticabil dar vom lua o scurtàturà.

Capestang, mon amour! un articol de Adrian Irvin Rozei

Creation Category: 

 

 

Capestang, mon amour!

În după-amiaza zilei de 6 iunie, mai bine de o sută de persoane erau adunate în curtea castelului din centrul orașului Capestang.
Capestang este o mică localitate care se găsește în inima regiunii Languedoc, la egală distanță de orașele Béziers și Narbonne. Aflat în mijlocul celei mai extinse zone viticole din lume, dar la numai 20 Km de mare, localitatea amintește prin numele ei de origine latină - Capus stagni - existența unei întinderi de apă care o lega de Marea Mediterană. Acest lac sărat a generat prin sarea pe care o producea timp de secole bogăția așezării care, în Evul Mediu, avea, la un moment dat, aproape tot atâția locuitori cât și unele orașe devenite, mai târziu, capitale de Departament.
Photobucket
Inaugurarea vizitelor la castelul din Capestang

Povestea unei cărți poștale, de Adrian Irvin ROZEI

Creation Category: 

 

  
  
NU DE MULT am cumpărat o carte poștală…

Eram într’o piață la Paris, unde printre multe tarabe de artizani și meșteșugari care expuneau produsele artei lor, era și masa unui anticar, specializat în stampe și cărți poștale vechi. Cum subiectul acesta mă interesa, am început să caut cu speranța că voi da peste ceva interesant. Nici eu nu știam ce se cheamă… “ceva interesant”.

Și deodată mi-au căzut ochii peste o carte poștală trimisă din București. Era o imagine cunoscută și totuși nouă. Ateneul Român… Ce poate fi mai cunoscut, chiar dacă imaginea data de aproape un secol! Dar în fața arhitecturii de la 1888, care marchează și astăzi inima istorică a orașului, se înălța un monument… o coloană de piatră dominată de vulturul cu crucea în clonț, simbol bine cunoscut al Munteniei.

Nu mai văzusem monumentul acesta, deși aveam deja câteva cărți poștale reprezentând Ateneul de-a lungul a mai bine de un secol de existență.

Cea mai veche imagine reprezenta parcul din fața Ateneului tăiat în plin mijloc de o alee pe care domni imbrăcați în “straie nemțești” și cu pălării de pai păreau cã se feresc de căldura soarelui, deși purtau vestă și haină neagră în plină vară. Era pe la 1900 și imobilul “Jockey Club”-ului și cafeneaua “High Life”, pomenită deseori de Caragiale, mai dominau parcul Ateneului.

Les 20 km de Mèze: plein de rencontres

Creation Category: 


   Il y a des jours comme cela, des jours à rencontres. D’autres jours on se retrouve déçu, frustré, de voir aussi peu de propension au dialogue parmi ces centaines de visages qui nous entourent. Et puis d’autres jours, c’est la surprise agréable, intériorisée, de voir que « ça fonctionne », comme sur un coup de baguette magique.

   A Mèze, en arrivant au Parc de loisirs des Sesquiers, on est tout de suite accueillis par ces bénévoles qui régulent le stationnement sur cette grande prairie où se forment ces longues rangées de voitures, des « 34 », mais aussi des « 30 », des « 13 » et des « 66 ».

    Puis direction l’aire de départ-engagements-dossards et là, nouvelles rencontres, grâce à ce goulet d’étranglement traditionnel où l’on fait la queue pour se retrouver au fond d’un fossé creusé dans les roseaux.

  
  
 

Premières remarques et sourires, qui créent le contact. Puis les dossards, les copains du club, s’agitant au milieu d’une joyeuse animation colorée,   

Documentele ororii: Descoperirea planurilor originale de extindere ale lagărului de la Auschwitz la Berlin

Creation Category: 

  In noiembrie 2008, un articol publicat în celebra publicație „Bild” și difuzat de mai multe jurnale și canale de televiziune europene și franceze mi-a atras atenția. Această informație a declanșat nu numai o stare de oripilare și groază, dar și un aspect extrem de important și discutabil referitor la condiția arhitectului în societatea modernă, a problemelor sale deontologice. În fapt, jurnalul „Bild” precizează că, absolut întâmplător, cu prilejul unei renovării unui apartament din Berlin, au fost găsite planurile originale ale unui important proiect de extindere a lagărului de exterminare de la Auschwitz. 

1 Poésie et piano au "Flo des Mots", par Pierre Mamier

Creation Category: 

De la poésie. Encore, direz-vous, oui mais, avec de la musique, qui se marie toujours aussi bien avec elle. Cela se passe à Sète ce vendredi soir 3 avril, à 20h, à la librairie-cave à vins « le Flo des Mots », 6, quai Suquet.

Voilà un établissment, de création récente, animé avec la plus grande réussite, par Katia et Marie, les deux libraires, qui ont fait de Sète, l’écrin de leur projet très original : une librairie indépendante où les événements se succèdent pour tous, adultes, bébés et ados ; un espace petite restauration où règne la bruschetta puis un espace cave à vin où l’on trouve les meilleurs crus régionaux et internationaux.

L’espace de l’ancien chai modernisé est magnifique et se prête donc à différentes animations culturelles et musicales. D’où cette première soirée d’avril qui verra notre bienaimée pianiste frontignanaise, Nadine Lavagna, professeur à l’école de musique municipale se produire à quatre mains sur son piano voyageur (on verra pourquoi…)

  
  

Pages

Subscribe to RSS - ESSAY