Viserăria poeziei fără referent

Creation Category: 

Se scrie poezie de toată mâna la noi, nu spun nici o noutate, desigur… Pe Net găsești postate în fiecare zi zeci de „poeme” nou-nouțe scrise de la sugari la venerabilii barzi încununați cu ordine și premii pe care îi credeai oale și ulcele. Cititori bovarici mai mult sau mai puțin, mulți semeni de-ai noștri își fac cu sârg propriile clasamente, lectorii elitiști sau doar avizați asemenea. Există un top endogen al poeziei zilei, al săptămânii, lunii, anului; se discută și se întoarce prietenește și absolut gratuit pe toate fețele câte un fragment ba chiar și cantități mai mari de scriitură pe bloguri, în cafenele și în cluburile virtuale; pe ici pe colo, ies câteodată fum și pară; se editează masiv încă pe suport de hârtie și se pun în circulație adesea fără nici un discernământ tot felul de prostii anoste, se mai programează câteodată și lecturi în public, câte o dezbatere iute abandonată ia prim-planul, vremea trece cu chiu cu vai, însă certamente rar, rar de tot, mai vine cineva să spargă canonul așteptărilor unei piețe literare care se smintește cu semnul plus doar la zile mari. Însă chiar și așa, „verdictele” bunelor și onestelor recenzii, pe o parte, sau exegeza, ca act fundamental major de refacere a universului amprentei emitente, pe de altă parte, lipsesc...

 

Critica de întâmpinare și în genere așa-zișii cerberi de pază ai fenomenului nu se omoară la ora de față, am senzația, să citească atent mai nimic; leneșă și plictisită, cel mai adesea, pe fondul lipsei simptomatice a limbajului de specialitate, critica în genere se face că plouă, lăsând impresia, totalmente falsă, că tot ce era de spus s-a spus de când lumea. Paradoxal dar nu și de neînțeles pe această canava rămâne faptul că, deși nimănui poezia nu-i aduce vreun beneficiu, României îi place să fie percepută și alintată ca o țară de poeți, cât de poeți și cât de falimentar e perceput acest anacronism aici și aiurea cine să mai analizeze…



Am urmărit la început amuzat – cunoscând printr-o pură întâmplare autorul și, până la un punct, evoluția scrisului său – apoi din ce în ce mai îngrijorat interpretarea critică a unui volum de debut tardiv dar cu totul semnificativ, purtând un titlu e adevărat neinspirat însă acoperind o substanță poetică generoasă demnă de toată atenția și anume Stăpânul Lupanarului de Diana Corcan, Editura Brumar, 2007, carte etichetată neputincios în fel și chip și rămasă până la urmă esențialmente neînțeleasă...

 
O poezie cu un subiacent și subtil caracter ontic la nivelul metafizicii limbajului ca a Dianei Corcan a fost considerată drept un experiment obscur și neizbutit în cronicile pe care le-am citit, multe dintre ele expediind-o, în cel mai bun caz, cu anume mefiență superioară spre zonele suprarealismului letrist și stilistic... Personal, consider superficiile travaliului critic la poezia din Stăpânul Lupanarului un caz de cecitate receptoare datorat absenței mijloacelor și uneltelor operaționale de analiză și situare, absență sau/și inadecvare funciare, resimțite cu acuitate de o critică luată prin surprindere și confruntată aproape abrupt în cazul emitentului nostru cu un limbaj și o textură suficient de insolite epurate deliberat și obsecvent de ceea ce numim curent dar nu tocmai propriu mesaj semantic. Semnalez cazul nu pentru că ar fi cu totul singular sau ieșit din comun, ci pentru că, realmente, e de natură să atragă atenția mai mult ca altele la ora de față asupra unui fenomen de nesincronizare și inapetență a gustului și limbajului criticii la ceea ce Brudrillard numea deja cu ani în urmă, observând tendința tot mai accentuată de desprindere autarhică a semnificantului de orice semnificat, sfârșitul obiectului conștiinței în poezie și instaurarea erei inconștientului subiectului vorbitor în discursul poetic neo-modernist, fenomen aproape deloc cercetat și tot pe atât de puțin teoretizat în practica literară curentă de la noi.

 
Poemele Dianei Corcan par și chiar sunt de la prima vedere sucite și „din afară”, fiindcă se situează, nu neapărat ostentativ, dar suficient de apăsat, dincolo de tot ceea ce credeam că știm despre convențiile conceptului curent de poeticitate. În cele șapte piese ale Uverturii la carte, cititorul potențial este invitat să accepte că totul în arta majoră e o „siluire” în fond a realității iar această providențială provocare creatoare sau sporire de sarcină a limbajului, dacă vrem, se petrece exclusiv într-un dincolo al actului vizionar institutiv. „Umblam goală/prin cimitirul de fier vechi/o mână lungă/cu un țigaret aprins în noapte/mă pipăia indecent/( o urmă de labă dințată/pe sânul meu se plimba fără grabă).// Umblam goală/un Picasso incestuos/siluia/fierul în artă/ lăsam pași în zigzag/ca o fiară înșelând altă formă de fiară/ mă-njumătățeam/indecent.//Lăsam după gratii/o femeie roșcată/cum e rugina”. (Prin cimitirul de fier vechi). Ceea ce este interesant de observat mai înainte de orice în acest text al autocontemplării din afară, care e și primul inserat în Stăpânul Lupanarului, este cred sudura în verbiajul unei expresii aparent simple, mai curând semn pur decât semnificație, a unor fragmente de trăiri sortite altfel inexorabil dizolvării în neant. Evident, în posibilitatea declanșării acestui proces de asumpțiune stă marele pariu al textelor poetului, și anume de a conserva, prin semnul în sine al unei gramatici sui-generis, simultaneitatea unor angajări ale stărilor de conștiință care ajung astfel să se perpetueze ca durată tinzând să devină act poetic pur. E și motivul pentru care poemul pare să aibă și are de fapt o „altă” logică  („adacadabrantă” sau nu pentru cititor!) decât ceea obișnuită sau derivată a figurilor de limbaj. „Îl priveam pe furiș/prin fereastra de sub frunte/– era un azil eram și eu – /se apropiau ca niște tâlhari/cu două arcuri pe pulpă/cu ochii sclipind ca o rană/posedată de viermi/„nici eu nu vreau” spunea/fratele meu/îl cunoscusem întâi la un an/apoi la doi la trei acum rămăsese/undeva în urmă la fel de timid.../acasă croitoreasa mea/un fel de maestru de ceremonie/al unei colivii mari/– care se declanșa cu un sistem minuțios/de cădere în gol/atunci când pasărea cerea – /a poruncit să se închidă fereastra;/ea era cea care-mi croise pe față un arc și un om” (Un arc și un om).
Fără doar și poate că inefabilul fulgurant al experiențelor interioare ale trăirilor de conștiință, ca libertate absolută a idului diferenței ontice, este tot ce Diana Corcan își propune să instituie în semn și dincolo de semn într-un discurs poetic crud, lipsit de orice propedeutică previzibilă. Astfel conceput, textul de multe ori nici nu mai aduce la suprafață eul tradițional, supus întrebărilor lumii, ci o entitate scriptibilă întoarsă asupra sa și care-și resimte realitatea proprie ca pe un asasinat al reprezentării ordinii obișnuite sub care ne e dată și percepem lumea din afară. „Nu scăpai niciodată de voci/picurau de pe lobi ca niște cercei de arsenic/prea copți/se lichefiau albicioase prin crengi/altele respirau albicioase prin pielea de lemn/ rămâneau ca un prurit/în porii deschiși /incapabili să se apere./Era un fel de pornografie acolo în vânt/aveai un trunchi găurit/aveai un fel de păsări pe spate/care-ți ciuguleau cheresteaua/să te vindece.//Cum ai putut să le ucizi/decât ascunzându-te prin pădurea/cu litere calde/ așteptând să le adoarmă/gurile” (Terapie cu păsări).

 
Sunt suficiente motive să cred că fuga poeziei Dianei Corcan de tiparele obișnuite ale reprezentării lumii ca semnificanță deja constituită precum și refugiul într-un semnificant pur estetic și absolut gratuit sunt descoperiri de atelier de care poetul încă se mai uimește. El trăiește deocamdată bucuria pură a gratuității artiste a unui mesaj estetic care suplinește fără urmă de prejudecăți semnificanța anulată a mesajului subiectului vorbitor. „Față de urma din perete/atât de subțire de trecătoare că se vedeau/prin ea cum trec obiecte puternice/ ca niște tauri/avantajul era că aveam o armură/de oase/juca elastic o mână când îmi mângâia/barba/ fugea un picior când dorea să înlăture/lacul./Eram un fel de jucărie cu dinți/ care se loveau sistematic încercând/să țină prada./ªi-n plus față de umbra din perete/atât de neputincioasă slăbită că nu/putea să pulseze să fie caldă/eu locuiam într-un fel de oglinzi/care multiplicau la nesfârșit un ins/mă întâlneam cu el la ziare/la târg la paradă…/când ne îngropam părinții/ armura lua lopata și săpa un tunel.//Era o noapte gripată cu zi/un fel de pulbere de rezonanță/de gri/și eu un colaj sidefat/mă străduiam/să mă lipesc de peretele viu” (Supraviețuire). Foarte interesant aici cum în semnificant abia mai pâlpâie o urmă incertă a realului și mai ales cum cuvintele se copilăresc în voie scăpând de sub tutela conștiinței – halucinate, visate, vorbite și antrenate în fluxul emitent inconștient al unui subiect care, dacă se se constituie, se trădează pe măsură ce devine scriptibil...

 
Sigur că un atare proces de schimbare a semnului poeticității nu e niciodată pur, sigur că „inițiativa mâinii” și discursul normei comune încă mai răzbat prin interstițiile acestei poezii atât de puțin tangente convențiilor știute, însă rezultanta, indiferent de puritatea actului de separare dintre un semnificant care își este suficient și procesul de reprezentare rămas fără tranzitivitate, surprinde și incită, în ciuda grundului estetizant, printr-o difuză și tocmai de aceea voluptuoasă insinuare a onticului. „Mi se zice Harp/de ce întreabă-l pe cerșetor/el are un ochi în formă de prună/pe acolo nu mă vede/mă soarbe mă adulmecă mă fură.//Un copac în delir/lovește cu prune/se răzvrătește/cineva îi pune cămașa de forță./Vorbește – îmi spune o voce care crește –/sau mai bine cântă din prună!/Sângele verde ca o maioneză/stricată/se liniștește/fără nici un rost/arborele își coase fructe/sub piele.//E atâta lume acolo în prună/că aș putea deschide un cazinou/vânăt/să aibă și târfele pe unde umbla.//La braț se plimbă lipiți cu alcool/el și ea/E o seară tânără de mai.” (Jazz sau Improvizație pe „Pruna” lui Manet).

 
Poezie fără de ceea ce numim în mod obișnuit mesaj semantic, datorită exploziei în „discurs” a unui semnificant lipsit adesea de tranzitivitate, cum am mai spus, scriitura Dianei Corcan este pe alocuri o strălucitoare urmă (estetică) al unui emitent vorbit la rându-i de un fabulos imaginar al unui eu devenit trup și hrană sieși, după ce poate „a uitat” – dacă a uitat!? – totul. „Infestat de amorul viciat/– tocmai coborâseră ochii pe glezne/și priveau de acolo cleios pe sub arcadele grele – /renunțasem la tot pentru ea/asuda într-o baie turcească/o pădure întreagă de nuri/ca să fur sentimente/ renunțasem la mâini/Iubita mea se deghiza în trepte/azi era una mâine alta se rezema/de cea plecată și o învăța să fugă/cu voaletele pline de ochi/iubita mea pudrată în galben și/în verde de mătase cu salamndrică/ dexteritate/își inventa un sân albastru/«la noapte vreau să dorm într-un/păun» țipa/iubita mea/se scufunda în miere/și-i creștea ceasuri dulci sub piele când pleca.//Toate se petreceau cu noi/și arlechinul pe geam îmi făcea semne/ ciudate/gelos îmi întindea o pereche de mâini/împreunate într-o gură care striga:/ai renunțat la tot... (Stăpânul Lupanarului)”. Se observă pe martorul citat atât reificarea eului („iubita” nu e aici obiectul exclusiv al iubirii emitentului, ci doar o virtualitate ambiguă declanșând un incipient proces de clivaj a semnificației artistice în cadrele unei realități a semnului prin el însuși ), cât și faptul ocurent că poetul se ilustrează mai curând ca un vehicul al autogenerării textuale („un scriitor infinit (ca un idol”). De altminteri, întreg volumul e o ludotecă cu viziuni ale unui imaginar artistic pur produs de un emitent capabil să-și exprime proteic eul – mereu altul! – ca subiect al inconștientului. Produsele lui artefact-halucinatorii (să-mi cultiv orfevrăria, viserăria), să nu ne înșelăm, înlocuiesc în poezia Dianei Corcan realul absurd și totalitar căruia i se substituie cu o formidabilă forță înnoitoare, caracteristică productivă care, până la urmă, are de subliniat marca unui atelier performant „Când rămân singură/se instaurează țipătul/ca o tăcere/într-un colț/o fată înaltă și slabă/se joacă cu niște mătănii de blană:/35 de lemuri/plini de neliniște/de aceeași parte a zidului/strigând apelul/– în mijlocul arborelui e o fiară/albastră/cu un evantai de ochi – /strângându-se-ntr-unul/ca un ecou/care țipând/se adună/se prind de mâini/își acoperă puzderia/de ochi/ca o rană ciudată”.

 
Nu aș dori să închei această palidă „introducere” la o discuție despre dificultățile dar și plăcerea receptării productelor estetice ale subiectului inconștientului vorbitor (Brudrillard), inspirat și luând mai mult decât ca simplu pretext excelentul volum de poezii al Dianei Corcan, fără să semnalez absența programatică din versurile ei a „sentimentului romantic”, considerat un fel de boală din afară oricând capabilă să ecraneze diferența specifică a unui discurs al libertății interioare prin excelență („Nu vreau să mai culeg aplauzele zeului/Ra/zeul cu stea în frunte/zeul fierbinte mut/zeul care se așează pe flori/pentru că e sentimental și/ușor…”).

 
Saturat de un inepuizabil semnificant estetic și încărcat de o teribilă tensiune a căutării zadarnice a unui referent exosmotic, Stăpânul Lupanarului este poate doar bucurie pură a existenței care se face: „Azi-noapte am visat că am murit/am repetat scena finală în oglindă/ca un ghid/care mi-a pus mâna pe spate/m-a pipăit/pe șira spinării de fapt mi-a cântat pe șira/spinării un imn/– nu știam ce face –/e ca o bucată rece de mătase albă/e ca o lamă de gheață/care intră și desparte vertebre/„trebuie să ai oase subțiri din ele se vor face/o mulțime de degete/ca niște franjuri de os/să se legene/pe o altă lungă șira spinării/dacă ai avea timp ai putea înțelege/cu câtă dragoste se fac/totul /aici”.
Articolul poate fi citit și în Revista "Argeș", nr 3, 2008