Cîteodată simt cu un deget pe buze
muza tăcerii, a fait un beau voyage
acolo pe ultimul țărm dinaintea Ithacăi
pe care o privesc albind ca o insomnie stîncile
îmi ajung adevărurile aflate cu inima
cu gustul pămîntului peste Kamceatka
un ochi verde de apă în clepsidra mîinii
o fîntînă asfințită de minotauri
purtînd în vîrfuri acest apologet al plecărilor
obsesii evadate din roșul unui sînge de închiriat
care-mi îngăduie un dram de fericire în obișnuit
îmi place numai rana ta în care mă recunosc
mai repede decît în vanitatea zilelor
unui alt început solar și teluric,
galben de care nu mă pot dispensa
nici în Troienele lui Seneca
tu în dreptul unei toamne urcînd muntele
eu adulmecînd vîntul sărat din apa Styxului
ca un Sisif lovit de amnezie pînă vor fi obosit statuile

cît trebuie să lipsim unul altuia
ca să ne simțim singuri?