Tristul și crudul umor al unui autor-personaj pe nume Vincent. Unele paradoxuri ale (post)postmodernului Lucian Merișca, un ar

  
  
 Recent, am avut ocazia sa citesc un volum de proza, un meta-roman de tip "1001 de nopti", semnat Lucian Merișca. Mã refer la cartea acestuia, Vincent & Karlenstein. Moarte bunã, copii!, apãrutã la Editura Bastion. Umor, horror și SF, iatã o mixturã greu de gãsit dar și la fel de greu digerat. Totul dupa o reteta post-postmoderna neomologata. Desigur cã nu orice cititor neavertizat poate îngurgita, sã mi se ierte limbajul digestiv, un asemenea amestec literar. Totuși, Lucian Merișca a reușit sã obținã un compus excelent. Un fel de ghimbir literar, piperat, iute si dulce in acelasi timp. În ceea ce mã privește, voi încerca mai departe sã discut un pic nu atât produsul în sine, rezultat al rețetei scriitorului, cât sã ghicesc mai degrabã care au fost unele din intențiile acestuia. Disimulate în text, dar și mai mult aiurea, în afara acestuia, printre randuri sau chiar in spatele lor. Oricum, nici o discuție în preajma unui text nu se poate substitui lecturii acestuia. Iar textele lui Lucian Merișca din acest volum nu sunt deloc lipsite de cele mai tari condimente și mirodenii ale literaturii recente.



  În urma contactului direct cu scriitura autorului ieșean și, totodatã, cu ajutorul unui scurt ocol prin canoanele teoretizãrii SF-ului, dar și prin alte locuri mai mult sau mai puțin obscure, am ajuns la o concluzie paradoxalã. Pe scurt, ca sã anticipez, Lucian Merișca este postmodern prin scriiturã, dar și oarecum împotriva curentului respectiv, lucru vizibil si prin ambițiile sale mãrturisite prin alte pãrți.

Fie de catre critici, fie de catre unii autori consacrați, Lucian Merișca a fost comparat cu o mulțime de figuri ale literaturii. Ceea ce aratã cã este, spre lauda acestuia, greu de clasat, adicã de îmbalsãmat. De pildã a fost apropiat de Jonathan Swift, Lewiss Carroll, Gabriel Garcia Marquez, Stephen Baxter ș.a. Eu însã l-aș compara un pic cu regizorul și scriitorul Tim Burton. Poate prin bizareria transgresiunii granițelor dintre umor și horror, ori prin reluarea în cheia parodicã a clișeelor din SF (ca în Mars attacks!). Totuși, în primul rând am recunoscut câteva trãsãturi ale unui personaj simpatic dintr-un scurt-metraj al lui Tim Burton, Vincent (1982). Comicul acelui filmuleț provine din aspirația unui bãiețel pe nume Vincent Maloy de a fi precum actorul Vincent Price. Adicã, de a trãi ca în lumile sumbre imaginate de Edgar A. Poe. Doar cã realitatea nu prea se conformeazã reveriilor sale întunecate… Și mai trebuie sã recunosc cã unele „scene tari” din volumul lui Lucian Merișca sunt demne, prin sadismul acestora, de scenariul unui film precum Saw!

Este caracteristic scriturii postmoderniste sã refuze, dintr-o mare incredulitate (scepticismul e ceva mai complex!), orice formã de convenție, meta-narativã ori moralã. Pe de altã parte stilul, manierismul literar, și ne gândim la semnificația adusã de R. Hocke celui din urmã termen, au prioritate în fața conținutului propriu-zis. Lucian Merișca în schimb vâneazã și altceva. Și anume salvarea unui conținut, a unui real. Vom vedea imediat.

Dar sã evidențiem un pic câteva repere teoretice ale postmodernismului, necesare aici. Textul postmodern nu se vrea o reprezentare criticã a realitãții. El are o tendințã catastroficã, a prãbușirii (și nu învãțãm noi încã de la naștere mai întâi cãderea, cum ne-a arãtat G. Durand?) și a autodezvãluirii sale ca simplu simulacru. Idee care, dupã ce a fost „suptã” de la Philip K. Dick, a fost exploatatã maximal de Jean Baudrillard, asupra cãruia vom insista puțin, sper cu folos. Acesta vorbește despre patru faze succesive ale perspectivei asupra imaginii, începând cu reflectarea unei realitãți profunde, și terminând apocaliptic cu situația în care aceasta nu mai întreține nici un fel de raport cu nici un fel de realitate. Imaginea nu-și este decât propriul simulacru pur. Aceastã situație reflectã faptul transmigrației de la semnele care disimulau totuși ceva (o teologie a adevãrului, a secretului) la cele care disimuleazã faptul cã nu mai existã nimic. Recunoaștem ușor nihilismul din spatele acestei fenomenologii a simulacrului. În lipsa unui real, Baudrillard preferã sã vorbeascã despre un hiperreal. Ce se petrece de fapt la Lucian Merișca? Discursul sãu scriitoricesc trãdeazã atingerea acestei fenomenologii a simulacrului. Pastișele, clișeele SF-ului, une ecriture schizophrenique, mozaicul narativ ne dezvãluie prezența postmodernismului. Și totuși…Lucian Merișca a propus un concept mult îndepãrtat, nu și formal, de acela al hiperrealului baudrillardan, cel de postrealitate. Postmodernismul respinge prezența tutelarã a autorului. Lucian Merișca încearcã, pe de altã parte, sã salveze autorul, fie și prin procesarea realitãții cu scopul „obținerii unui mesaj estetic personalizat (sublinierea mea - A.M.)”. Îndepãrtarea lui Lucian Merișca de principiul postmodernist al penuriei de realitate se face simțitã chiar în miezul crezului sãu estetic.

Aș mai adãuga cã umorul negru practicat de Lucian Merișca ascunde mult mai mult decât, sã zicem, dorința de a face haz de necaz. Ascunde vechea noastrã angoasã metafizicã, cea a conștientizãrii trecerii timpului, a vecinãtãții morții. Întâlnim deseori la autor o ciudatã thanatofobie care tinde sã împrumute masca thanatofiliei. Și spune un personaj undeva cã veselia este de fapt „o tristețe disperatã”. Simțim o prea mare sinceritate în textele lui Lucian Merișca ce ne cere sã gândim gândul personajului ca fiind de asemenea și unul intim creatorului. Care personaj este si el un autor... Iar autorul, este si el un personaj...

Revenind iarãși la Baudrilliard, vedem cum acesta face câteva comentarii în marginea prezenței unui loc „infestat” de imaginile-arhetip ale copilãriei, și anume Disneyland-ul Americii. Acesta nu este decât un „joc de iluzii și fantome”, un loc creat pentru a regenera ficțiunea realului, ne avertizeazã Baudrillard. Mai mult, nu ne mai este dat sã regãsim nici cea mai mãruntã formã de nostalgie pentru inocența pierdutã a imaginarului copilãriei. Cãci, Disneyland-ul nu mai gãzduiește decât un imaginar debil, de o „degenerescențã infantilã”. De fapt, cum altfel aș putea sã înțeleg, fãrã reacții adverse, acel „Moarte bunã, copii!” din titlul cãrții?…

Ar mai fi ceva. Nu știu dacã Lucian Merișca și-a propus vreodatã sã-și vindece cititorii de unele „boli”, precum credulitatea excesivã sau lipsa de interogație metafizicã, prin textele sale. Dar mi-e clar cã acestea pot avea un sens terapeutic ascuns. Desigur, acest gând al meu își trage seva tot dintr-o altã realizare a autorului. Am în vedere lansarea și aplicarea concretã de cãte acesta a unui termen neconvențional, acela de metafizici practice.

 

Unele referințe livrești:

 

  1. Baudrillard, Jean – Simulacru și simulare, Ideea Design & Print Editurã, Cluj, 2008

  2. Oprițã, Mircea – Istoria anticipației românești, Editura Feed Back, Iași, 2007

  3. The Cambridge Companion to Science Fiction, Edited by Edward James and Farah Mendlesohn, Cambridge University Press, 2003

 

 

Adrian Marin