TOATE MOLIMELE VIN DINSPRE VEST (I), de Lucian MERISCA

Premium Category: 

Lucian Merișca –master în studii europene și medic ca formație, este scriitor, ziarist, realizator de emisiuni la Radiodifuziunea Română Iași.

Drepturile omului (DO) se referă la drepturile și libertățile fundamentale la care toți oamenii sunt îndreptățiți, incluzând drepturile civile și politice, dreptul la viață și libertate, egalitatea în fața legii, libertatea de gândire și de exprimare. Pe de altă parte, este vorba despre drepturi sociale, culturale și economice, dreptul la muncă și dreptul la educație.

Pentru a reliefa foarte succint și ceea ce însemna celălalt termen propus în argumentarea noastră, să vedem ce înțelegem prin globalizare (G). In timp ce unii tratează globalizarea ca pe un proces predominant economic, eventual sinonim al capitalismului global (liberalism galopant)[1], alți analiști se concentrează pe creșterea importanței instituțiilor și organizațiilor internaționale (standardizare, legalitate, democrație) [2]. Unii specialiști accentuează impactul transnațional al fluxurilor demografice, culturale [3], în timp ce alții vorbesc de noile rețele de comunicare [IT = Isteria Tehnofilă], care pot duce la constituirea unei "societățti civile globale" [4]. Daca este să dăm definiția lui Jan Aart Scholte [5], globalizarea reprezintă ansamblul de procese care fac din lume o singură locație, schimbând sensul și importanța distanțelor și identităților naționale, în lumea internațională a afacerilor.




GLOBALIZAREA ȘI DREPTURILE OMULUI. PERSPECTIVA "NORDULUI". OPTIMISMUL NEO-LIBERAL

Din perspectiva țărilor bogate, care nu întâmplător sunt și democratice (Occidentul, în sensul larg, Nordul, în sensul larg al termenului), globalizarea, acționând ca un sistem imens de vase comunicante între piețe economice, state și idei, reprezintă partea vizibilă a aisbergului secolului XXI, pe care plutim cu toții, acum, la începutul unei ere în care respectarea drepturilor omului va face distincția între civilizație și înapoiere, între dezvoltare și subdezvoltare. Având și un apendix: siguranța antiteroristă.

Normele internaționale, ca și instituțiile privitoare la drepturile omului se află pe o pantă ascendentă nemaîntâlnită în istorie, iar așa numita "diversitate culturală" (cutuma locală) nu poate constitui o piedică reală în calea răspândirii drepturilor omului în sensul înțeles în Occident, atât timp cât Declarația Universală a Drepturilor Omului (UDHR) [6] a fost acceptată de către toate statele suverane, membre ale O.N.U. [7]

Pe de altă parte, societatea civilă este și ea un ferment pentru creșterea dorinței de libertăți și drepturi în toate țările lumii, indiferent de faza dezvoltării democrației, pentru ca libertatea este o asimptotă la axa Timp, și nu un segment limitat de dreaptă, oricât ar fi el de mare.
Dar odată cu drepturile omului care depășesc, până la urmă, și cea mai fortificată graniță, tot așa, valurile intereselor economice ale globalizării - mai nou, și ale Crizei globale - fac să treacă peste frontiere și noi posibilități de abuz în domeniul sensibil al drepturilor omului. Chiar dacă ele sunt din ce în ce mai bine formulate și acceptate oficial, drepturile individuale încep să depindă tot mai mult de o mulțime de forțe și actori globali.

Care sunt urmele pe care globalizarea le modelează în domeniul drepturilor omului? Dinamica globalizării generează, din această perspectivă, atât oportunităti, cât și probleme. Pe de altă parte, teoria și practica drepturilor omului, nu cumva a influențat și ea, procesul globalizării?

După cum se știe, dintr-un punct de vedere liberal, globalizarea va promova dezvoltarea, democrația, implinirea personală și armonizarea globală a destinelor omenirii, dar, într-un context nou, nu apar sau nu vor apărea noi provocări la adresa libertății individuale?
Globalizarea aduce la pachet imigranți, producție delocalizată, investiții și profituri fabuloase, export de crize și de probleme, noi idei și noi autorități - mai mult sau mai puțin absconse și tehnologice - care ne dirijează viețile.

Un recunoscut specialist în domeniu, Jack Donnelly [8], cel care puncta faptul că drepturile omului reprezintă noile standarde de definire ale unei civilizații, atrăgea de asemenea atenția asupra urgenței apariției unui "regim internațional" asupra drepturilor omului, în contextul creșterii rețelelor sociale transnaționale, creșterii conștientizării în ceea ce privește violarea drepturilor omului, atât în forme tradiționale, cât și în forme care abia acum apar.

Universalitatea drepturilor omului este un concept problematic de definit, dar încă și mai dificil de aplicat - spune același Jack Donnelly [9]. Proliferat de scandalul închisorilor americane din Guantanamo și Bagdad, acest subiect rămane foarte sensibil în dezbaterile internaționale de idei. Unii teoreticieni au mers atât de departe până la a argumenta că, negând diversitatea în cadrul culturilor (civilizațiilor) globale, și promovând un set unic de valori sociale, însăși noțiunea de drepturi universale ale omului se suprapune argumentelor neo-colonialiste, semnificând hegemonia Occidentului asupra lumii în curs de dezvoltare.

In volumul său de referință, Universal Human Rights in Theory and Practice, Jack Donnelly concluzionează că universalitatea drepturilor omului este în curs de a deveni o realitate globala de necontestat. Apelând la subterfugii precum "relativitatea culturală", "valori asiatice sau islamice", ori "intervenții umanitare", nu se poate eluda, nici de o parte nici de alta, sensul ultim al drepturilor fundamentale.

Considerând Declarația Universală a Drepturilor Omului ca o paradigma ideală, Donnelly rămâne la ideea ca poziția liberală, occidentală discerne o conceptualizare normativă a drepturilor omului, liberă de orice context legat de epocă sau de meridian geografic, așa-numitul complex spațio-temporal.
Donnelly așează doctrina UDHR (Declarația Universală a Drepturilor Omului) în continuarea tradițiilor realiste, neo-liberale. Din acest spațiu corelat, autorul sugerează că "statul este instituția centrală capabilă să implementeze drepturile omului recunoscute pe plan internațional". Este așadar reală și acceptabilă asocierea drepturilor omului cu democrația și liberalismul de tip Occidental, atât timp cât experiența exercitării suveranității, a piețelor libere și a democrației este mai veche aici, în Occident, cu câteva secole. Statalitatea neîntreruptă, ca longevitate a experienței democratice, este modelul dovedit viabil, demn de urmat.
Adepții "relativismului cultural" al drepturilor omului în epoca globalizării susțin paradoxul conform căruia singurul lucru absolut este relativitatea, recte relativismul cultural, în funcție de continent, țară, regiune, religie, orientări și așa mai departe. Aceasta sună foarte bine într-o viziune postmodernă, academică, ori anarhistă... dar, pusă în practica juridică internațională, ar duce la o cacofonie legislativă și decizională care nu ar îmbunătăți cu nimic echilibrul lumii în care trăim.

Cultura și civilizația locală au un rol important în implementarea universală a drepturilor omului, dar, ca să-l cităm pe Donnelly, "cultura nu este destin", așadar tradiția nu se transformă automat în normă scrisă, iar condiția umană nu se schimbă la fiecare răspântie de drumuri. Desigur, negocierile, printr-un dialog cu sens, pot duce la realizarea unui model ideal, mereu perfectibil, în materie de drepturi universale ale omului.

In contextul postmodernității deconstructive și al globalizării galopante, există subiecte de prime-time în media electronică și studiile politologice și de securitate: politica externă (inclusiv a UE) și drepturile omului [10], "intervențiile umanitare", discursurile privitoare la drepturile unei comunități ș.a. Luând în calcul aceste puncte și deconstruind (transcendând) ideile tradiționale despre suveranitate și norme internaționale, Donnelly reașează la locul său canonul central al Declarației Universale a Drepturilor Omului ("toate ființele umane sunt născute libere și egale în demnitate și în drepturi"). Pe de altă parte autorul american scoate în evidență că universalitatea drepturilor omului este un proiect realist și că dimensiunile acestui concept pot fi adaptate unei virtualități de fațete ale existenței umane, din punct de vedere social și politic. In ciuda criticilor săi care acuză această poziție occidentală privind drepturile omului ca fiind etno-centristă, Donnelly abordează holistic această problematică. Mai degrabă decât să reprezinte gândirea academică occidentală și elitismul burghez (vizibile în multe lucrări similare privind drepturile omului), Donnelly vorbește despre diferențe culturale modeste în era globalizării, rămânând optimist: dialogul inter-cultural poate genera un consens realist în aplicarea universală a drepturilor omului.

Tot în acest context al globalizării Donnelly subliniază problematică drepturilor minorităților sexuale. In timp ce pe terenul discriminărilor din punctul de vedere al rasei, genului, religiei, credinței au fost făcute studii și recomandări în ultimele decenii, prejudecățile împotriva minorităților sexuale continuă să înflorească, în ciuda dimensiunii internaționale a problemei. Fără să mai vorbim despre faptul că spectrul curcubeului orientărilor (afective, sexuale) crește și el, adăugându-și noi culori, aproape invizibile mai înainte. Mai nou, se vorbește și de "neurodiversitate", adica dreptul celor considerați a suferi de autism ori alte "orientări psihice" de a nu mai fi tratați cu forța, ei considerându-se sănătoși dar diferiți, din punctul lor de vedere.

In esență, Donnelly afirmă că asocierea între lumea occidentală și stabilirea drepturilor omului este una naturală pentru că " vestul a avut șansa sau neșansa de a suferi avantajele și neplăcerile pietelor moderne și a apariției statelor înaintea altor regiuni ale lumii". Se poate trage concluzia că, din motive socio-economice, modernitatea occidentală a fost obligată să construiască un sistem al drepturilor umane, înaintea lumii non-occidentale. Statele occidentale au avut sute de ani pentru aceasta, în mod obiectiv. Din această istorie și experienta a fost concepută UDHR în 1948, urmând ca aceste principii să fie aplicate tuturor statelor, indiferent cum și când acestea și-au clădit ideea de națiune [11].

În "contagiozitatea" globalizării, piețele moderne și statele lumii sunt cele care cer urgentarea aplicării universalității drepturilor omului. În timp, drepturile omului vor fi la fel de "contagioase" ca și globalizarea economică, traversând noile frontiere ale noilor state. În acel moment, politica internațională nu va mai fi nevoită să condiționeze ajutoarele către lumea non-occidentală de respectarea drepturilor omului și nu se va mai putea vorbi despre o hegemonie a vestului în acest domeniu.
Pentru a-și argumenta pozitia, pe care el o consideră realistă, Donnelly pornește de la supoziția contractului socialrelevant din punct de vedere global. Este adevărat că acest lucru s-a întâmplat în cadrul națiunilor euro-americane, liberalismul politic concepând statul prin formularea unui contract social (statul doreste unitatea cetățenilor, cetățenii doresc drepturi).

Dar nu toate regiunile lumii au construit societatea în acelasi fel. De exemplu populatia Igbo din estul Nigeriei a avut timp de secole drepturi, obligații și libertăți specifice, fără a simți nevoia conceperii unui stat protector [12]. Să nu uităm că majoritatea țărilor africane și-au trasat granițele și statalitatea, în adevaratul sens al cuvântului, abia după decolonizare. Un punct de vedere critic care i se poate aduce lui Donnelly este așadar că drepturile omului pot opera și fără precondiția automată a unui contract social.
Analiza lui Jack Donnelly argumentează faptul că implementarea universală a drepturilor omului este un fenomen plauzibil în curentul contemporan al globalizării. Aparentul optimism a lui Donnelly este recomandabil, dar elaborarea strategiilor pentru implementarea universală a drepturilor omului trebuie totuși adaptată continuu la timpul istoric și spațiul geografic, chiar și într-o lume în care post-modernitatea încearcă să relativizeze diferențele. Așa cum sugerează el, universalitatea drepturilor omului, în ciuda miilor de argumente care i se împotrivesc, este nu numai ideală și avantajoasă pentru marea majoritate a cetățenilor de pe mapamond, ci și, cu un efort bine determinat, ea este aplicabilă.
Piața liberă și globalizarea economiilor pot juca un rol important în promovarea democrației și a drepturilor omului în lumea în curs de dezvoltare, așa dupa cum spunea și Președintele SUA, G. Bush, în cadrul planului sau de a crea o zonă de comerț liber a Orientului Mijlociu [13]. O zonă a păcii, de asemenea, pentru că, unde există comerț, există prosperitate. Iar unde există prosperitate, conflictele se atenuează și șansele izbucnirii unui război scad, până aproape de zero.

You voted 'down'.