Zeii te omoară mai mult din milă decît din dragoste și după ce le trece mînia, te prefac într-un rîu care va ieși din valuri cu frunze de arțar roșii, repetînd din memorie lecția de marți. Desigur, iluziile sînt pierderi așa de asemănătoare că ai timp să întorci ochii mereu în direcții neașteptate, pe principiul cercului unde fără îndoială, nu se reduce totul la expresia senină a uitării, din Rosenauer burg. Nu, în nici un caz ! În lipsa de sine și înțelepciunea înstrăinării, caut ziua sfîrșită de mult așa cum apărea ea în public, oxidînd aurul si covăsind laptele de iapă becisnică, în plenitudinea bătrîneții. Tristețea mea are aerul unei glorii pierdute, un om povestindu-și asfințitul în cinstea morții într-un bordei cu acoperiș de scînduri, înnegrit, murdar și ud din cauza ploilor. O lampă pe care ai aprins-o crepuscular, într-o hieratică și brutală himeră. Dar mai ales amară. Ca atunci cînd strivești sub talpă, fluturi...
