STRANIUL DESTIN AL UTOPISTULUI, un articol de Adrian Irvin Rozei

Creation Category: 

DE MULT, pe când eram copil, am citit o nuvelă, al cărei autor nu mi’l mai amintesc, istorisind aventurile unui muritor ajuns în rai, care se prezenta în fața Sf. Petru pentru a intra în Impărăția Cerurilor. Analizând cu atenție comportarea sa în timpul vieții pe pământ, Sf. Petru a decis că, având în vedere nenumăratele fapte bune îndeplinite, muritorul nostru merită un tratament de favoare, drept care i-a propus să’și aleagă locul în care dorește să’și petreacă restul de veșnicie. Mai mult decât atât: Sf. Petru i-a acordat privilegiul de a vizita întregul Paradis, însoțit fiind de un sfânt minor, pentru ca alegerea să se facă în cunoștință de cauză.

Așa se face că, vizitând toate colțurile Impărăției Cerești, cei doi călători s’au trezit, la un moment dat, în secția rezervată muzicienilor, care tocmai se aflau în „adunare generală” în jurul unei mese bogat așternute, unde discutau despre problemele lor. Spre marea surprindere a vizitatorului neofit, în capul mesei, la locul de cinste, nu se afla nici Beethoven, nici Mozart, ci o figură total necunoscută. Când muritorul l-a întrebat pe sfântul însoțitor ce a făcut pe pământ acest personaj, i s’a răspuns că a fost cizmar într’un mic sat din Europa. Foarte mirat, vizitatorul nostru neavertizat de obiceiurile din Lumea celor Drepți, a vrut să știe cum se face că acest neprofesionist se află în fruntea bucatelor la masa muzicienilor. Răspunsul a venit imediat: „Aici, în rai, locuitorii nu sunt clasați după ce au făcut pe pământ, ci după potențialitățile lor. Probabil că acest cizmar avea calitățile necesare pentru a crea de două ori mai bine decât Mozart sau Beethoven, însă condițiile în care a trăit, conjuncturile epocii, poate chiar și caracterul lui personal, l’au împiedicat să realizeze în mod concret operele pe care ar fi putut să le producă în virtutea talentului cu care era înzestrat.”


De nenumărate ori, în ultimii ani, când mă gândeam la Marcel, îmi venea în minte această anecdotă, citită în copilărie. Astăzi, când Marcel ne-a părăsit într’un mod straniu și neașteptat, sunt convins mai mult ca oricând că, dacă organizarea raiului reproduce principiul amintit mai înainte, Marcel se găsește undeva în capul mesei, dacă nu cea a arhitecților, cum ar dori el, cu siguranță cea a artiștilor plastici, cel puțin alături de un Picasso. Pentru că rare ori mi-a fost dat să văd un artist care până la sfârșitul vieții, la aproape o sută de ani, să-și modifice stilul, preocupările artistice sau tehnice la fiecare doi sau trei ani și să realizeze opere atât de impactante la fiecare schimbare.

* * *

 

Martin Pinchis s’a născut în 1907 în Romania, la Galați, în familia unui inginer constructor de renume. De fapt, dintr’un motiv neexplicat mie, nimeni nu i-a spus nici odată în familie Martin, ci Marcel. Mult mai târziu, pe când studia arhitectura, colegii l-au poreclit „Pégase”, probabile datorită fanteziei înaripate care îl caracreriza. Tatăl lui, inspector general la C.F.R., a realizat, între alte lucrări, planurile după care s’a construit podul de cale ferată peste Prut, la Reni.


Cheiul Senei vazut de Marcel din insula Saint-Louis

 

În perioada școlii la Galați nu se poate spune că Marcel a fost un elev prea asiduitor. Mai mult, era chiar țapul ispășitor al profesorului de franceză, Iftodiu, care’și făcea o plăcere din a’l trânti la examene. Câțiva ani mai târziu, întors din Franța după studiile treminate la „Beaux-Arts” în Paris, Marcel care vorbea acum o franceză impecabilă, aproape fără accent, și-a luat revanșa. Întâlnindu’l pe Iftodiu pe stradă, i s’a adresat în franceză. Jenat probabil de de nivelul francezei lui de provincie, profesorul dela liceul Vasile Alecsandri din Galați a refuzat să’i răspundă în limba lui Molière, continuând să bâiguie ceva în românește.

La sfârșitul studiilor de arhitectură din Franța, Marcel s’a prezentat la un concurs internațional unde a câștigat un premiu, care consta într’o bursă de studii timp de un an la Londra.

Nu știm prea bine ce a făcut Marcel după întoarcerea în țară, la începutul anilor ’30. Însă numele lui apare cu ocazia concursului pentru realizarea primăriei orașului București. În 1935, un concurs a fost lansat pentru construcția acestui edificiu public de prestigiu. Din juriu făceau parte și doi arhitecți francezi, Emile Magrot și Jean Guilbert, care trebuiau să asigure tot atât imparțialitatea alegerii, cât și nivelul european al competiției. După nenumărate avataruri și nemulțumit de calitatea proiectelor prezentate, juriul a selecționat numai zece candidați cărora li s’a cerut să prezinte o nouă variantă a lucrărilor. Unul dintre cei zece invitați era Martin Pinchis. Până la urmă proiectul câștigător, care a și fost realizat, s’a dovedit a fi cel conceput de Petre Antonescu. Din păcate, proiectele prezentate nu s’au păstrat, însă specialiștii, luând în considerație numele participanților, consideră că s’au înfruntat trei curente: modernismul, stilul național și neo-clasicismul. Cunoscând evoluția ulterioară a concepțiilor artistice promovate de Marcel, ne putem imagina că proiectul lui făcea parte din prima categorie.

Din păcate nu avem prea multe informații despre activitatea lui Marcel în cele două decenii care au urmat. De altfel, perioada războiului și a instaurării comunismului nu se preta la realizări de prestigiu sau activități de răsunet.

La începutul anilor ’60, când încă nu hotărâsem exact ce cale profesională voi urma, mă bătea gândul să devin arhitect. Mă atrăgea în această meserie, cel puțin așa cum o vedeam eu la 14 sau 15 ani, dublul caracter tehnic și artistic. Cum însă eram absolut nul la desen, m’am hotărât să’i cer sfatul lui Marcel de care mă legau relații familiare și pe care’l cunoșteam din copilărie.


Penele lui Marcel dela Bucuresti

 

Când m’am dus la el acasă, într’o duminică după amiază, -locuia în blocul „Macul Roșu”, pe Calea Victoriei, imobil proiectat de soția lui, Margareta, tot arhitectă și ea- am avut un șoc emoțional. Peste tot prin casă se găseau desene de arhitectură, machete din ghips sau plastilină, însă care nu reprezentau case sau proiecte, cum vedeai pe la alți arhitecți sau în vitrinele Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”. Desenele lui Marcel prezentau o viziune artistică a orașului viitorului, „La ville future”. Impresionat poate mai mult de aspectul artistic decât de cel tehnic, am ascultat ore în șir explicațiile lui Marcel și am revenit duminică după duminică, fascinat de viziunea futuristă pe care o prezenta.

Bine înțeles că nu’mi mai amintesc în detaliu, după 40 ani, explicațiile pe care le-am primit atunci, însă, din fericire, am regăsit de curând articolele publicate de Marcel în acea vreme în două dintre cele mai prestigioase reviste internaționale de specialitate:”Architecture d’aujourd’hui” din Paris și „Arts & Architecture” din Los Angeles.

Istoria acestor articole este și ea foarte specială, pentru că pe atunci era aproape imposibil unui arhitect român, aflat în spatele Cortinei de fier, să’și facă cunoscute lucrările în lumea occidentală. Mai ales dacă nu era agreat de „nomenclatură”, ceeace era departe de a fi cazul lui Marcel. Chiar mai mult, datorită caracterului său difficil, Marcel își făcuse o specialitate din a intra în conflict cu superiorii sau colegii lui, ceeace îl împiedica deseori să’și valorizeze competențele, probabil net superioare celor ce’l înconjurau.

Îmi amintesc de un episod tragi-comic când, în urma unui conflict cu direcția Institutului de Proiectare pentru Construcții, cauzat tot de luările lui de poziție artistice, Marcel a fost dat afară din întreprindere ; imediat directorul Institutului de Cercetări pentru Materialele de Construcție l-a angajat, oferindu’i un birou unde lucra singur… pentru ca să nu aibe cu cine să se certe! A fost probabil o idee salutară, pentru că Marcel, în plus de lucrările curente, a propus realizarea unei „pene”, un monument de beton armat, compus din trei coloane de mai bine de 15 m, care străjuie o fântână arteziană, decorată cu pătrățele de ceramică policromă și înconjurată de trei bănci de beton în arc de cerc. Acest „monument”, care se află și azi în curtea Institutului, bine înțeles într’o stare de jalnică de neîngrijire, este probabil singura mărturie artiscică și arhitecturală lăsată de Marcel în România.

În 1964, Guillaume Gillet [1], reputat arhitect francez, scria într’un articol din revista „Architecture d’aujourd’hui”:

„În 1962, delegat al Franței la un colocviu în România, îl întâlneam pe Pinchis și îi împrumutam aceste crochiuri, publicate în același an în Architecture d’aujourd’hui. Cu un minimum de mijloace grafice și o abilitate de desen excepțională, aceste schițe, regrupate în articolul „Villes, visions et prévisions” par a reflecta viziunea unui oraș al viitorului. Astfel arhitecturile imaginarului au fost de multă vreme un gen poetic și uneori profetic, deseori amestecat cu decorația murală, pictată sau sculptată, uneori solitară și concentrată în „aqua-forte” , acuarelă sau desen. Egiptul, Grecia, Roma, Bizanțul, arta din Evul Mediu la Renaștere, sunt pline de exemple ale acestei expresii pe o temă monumentală. Ieri Breughel, Bibiena Brangwin, Tony Garnier, Sant’Elia ; astăzi Louis Khan după Wright au adus marca lor la celălalt panou al dipticului. Sunt încântat de a regăsi astăzi, alături de Mario Galvani, rudă apropiată cu Ledoux, alături de Mathis și François Lehel, care au preluat mai mult sau mai puțin ștafeta, numele prietenului meu Pinchis Martin. El își termina acum 30 ani studiile, elev la „Atelier Expert à l’Ecole des Beaux-Arts” din Paris și a perfecționat în România sa natală marele talent care promitea deja și care și-a ținut promisiunile, dublu și triplu talent de pictor, arhitect și poet, pe scurt un mare dar de vizionar.”

Tot în „Architecture d’aujourd’hui”, Alexandre Persitz scria pe atunci:

“Desenele lui Pinchis urmăresc „Imaginea orașului”, spații și masse în intercomunicare. Prin aceastase înserează cu mult ‘à propos’ în preocupările noastre actuale. Însă mai departe, fiecare desen păstrează valoarea intrinsecă a unei opere de artă. Marele talent al lui M . Pinchis ar trebui să’i permită să atace suprafețe cu mult mai mari. Ar trebui, în pictură pură, să obțină efecte surprinzătoare și pe teme încă mai puțin practicate, care se pretează de manieră admirabilă la frești monumentale ; o expoziție cu aceste desene s’ar impune.”


Parada aeriana in 2001

 

Cam greu de realizat însă, când trăiești într’o țară unde orișice contact cu lumea liberă este privit cu suspiciune!

În 1965, după o vizită în România care’i dăduse ocazia să’l întâlnească, Richard Neutra [2], alt celebru arhitect din Statele Unite, îi cere lui Marcel să realizeze coperta unui număr din revista „Arts & Architectures”, a cărei redactor fusese numit. În același număr din luna ianuarie ’65 Marcel publică articolul „Cities insight and foresight”, alături de care se află desenele realizate în România de către Richard J. Neutra.

După cum comentează specialiștii dela FRAC [3], 40 ani mai târziu:

„Desenele citadine ale lui Pinchis se disting prin extraordinara lor vigoare expresivă, accentul asupra mișcării, prinsă în momentul însuși al percepției sale. El dezvoltă în 1967 noțiunea de „astro-urbanizm” și participă, prin luările lui de poziție, la habitatul prospectiv, la concepțiile urbanistice ale „orașelor spațiale” tridimensionale alături de Yona Friedmann, Bernard și Albert.”

Toate aceste reprezentări vizionare, în acea vreme mai mult artistice decât tehnic realizabile, plecau dela un argument statistic și dela o serie de constatări privind evoluția demografică mondială, care erau justificate în articolele lui Marcel.

Astfel, emițând ipoteza că în anul 2000 planeta Terra va fi locuită de 6 sau 7 miliarde de umanoizi, Marcel constată că va trebui să se construiască în 40 ani cca. 1000 milioane de locuințe, corespunzând la 20 sau 30 000 noi orașe, dintre care vreo 17 000 cu 100 000 locuitori. Cum spațiul disponibil pe pământ este limitat, apare evident că noile orașe vor fi construite după principii diferite de cele actuale. Asta înseamnă acceptarea unei noi „ierarhii a valorilor urbane” industriale, de comunicație și de odihnă. De unde posibilitatea construcției unui oraș locuit de 20 milioane de persoane care să ocupe un pătrat cu o latură de numai 5 km. Și Marcel imaginează un astfel de oraș sub forma unui cremșnit în care foile inferioare vor fi ocupate de industrie, cele intermediare de constucții educative și cele superioare de locuințe. Ca urmare el prevede separarea orașelor prin enorme zone verzi frecventate intens în cele trei zile de repaus săptămânal, devenit regulă generală. Marcel critica, pe atunci, de manieră virulentă principiul străvechi al agriculturii bazate pe cultura extensivă, -omul și pogonul - preferându’i separarea netă între locul de muncă, locuința și spațiul prevăzut pentru odihnă. Mai târziu, Marcel a imaginat și crearea unor stațiuni spațiale, adevărate orașe zburătoate, compuse din aceleași straturi segregate.

Este inutil să epilogăm astăzi despre fiascoul acestor teorii care, după 40 ani, se dovedesc a face parte mai degrabă din domeniul științifico-fantasticului, decât al lumii reale. Însă pentru a înțelege spiritul epocii, trebuie să ne amintim că pe atunci omenirea trăia excitarea provocată de primele zboruri circumterestre și mai tot omul se vedea deja trăind pe Lună! De altfel, nenumărați arhitecți de renume mondial s’au înșelat de o manieră tot atât de spectaculoasă privind evoluția urbanismului viitor, lăsându-ne în plus „opere” magistrale de care astăzi nu știm cum să ne debarasăm. Este cazul unui Le Corbusier sau Walter Gropius, din perioada postbelică.

În această ordine de idei, Marcel a fost unul din actorii unei polemici internaționale provocată de construcția imobilului PANAM, proiectat de Walter Gropius. Chiar și astăzi, după aproape o jumătate de secol de existență „METLIFE building”, cunoscut încă sub numele de „PANAM building”, este probabil unul dintre zgârie norii pe care „cea mai mare parte dintre new-york-ezi ar dori să’l vadă demolat”. La începutul anilor ’60, Walter Gropius și Pietro Belluschi, doi dintre cei mai reputați arhitecți ai epocii, au proiectat, după o idee nerealizată a lui Le Corbusier și asemănător cu imobilul Pirelli din Milano conceput de Gio Ponti și Pier Luigi Nervi, un zgârie-nori ecran de 246 m înălțime, compus din 390 700 m2 de birouri, călare peste Park Ave., una din principalele artere new-yorkeze. Imobilul, fără nicio formă arhitecturală particulară, prezintă inconvenientul de a bloca perspectiva arterei și, prin massa lui opacă, de a arunca o umbră dezagreabilă peste cartierul înconjurător. Mai mult, pentru a’și valoriza „creația artistică”, Walter Gropius a propus demolarea imobilului „Grand Central Station”, care urma să fie înlocuit de un parc.

Astăzi, când Central Station, operă reprezentativă a arhitecturii dela 1900, a fost restaurată și pusă în valoare, ne dăm seama, mai mult ca oricând, că imobilul PANAM este o enormă eroare arhitecturală motivată exclusiv de argumente mercantile. La polemica stârnită după inaugurarea imobilului PANAM în 1963 Walter Gropius s’a justificat afirmând că proprietarii, având două terenuri de o parte și de alta a bulevardului, spațiul disponibil trebuia utilizat la maximum. Marcel a răspuns atunci trimițând un proiect de imobil care se compunea din două turnuri, de o parte și de alta a bulevardului, reunite printr’un imobil de sticlă transparent, care lăsa să treacă lumina soarelui. Astfel, suprafața cerută era asigurată, evitându’se însă un ecran opac care defigurează orașul. Spre marea surpriză a tuturor, Walter Gropius i-a răspuns lui Marcel, felicitându’l pentru soluția propusă.

Din păcate însă, scrisoarea trimisă dela New-York a sosit la București pe adresa Uniunii Arhitecților. Rușine și scandal! „Cum și-a permis un arhitect obscur să atace lucrarea faimosului Gropius ? Ce lumină va arunca această intervenție asupra muncii arhitecților români ?” În plus, orișice contact cu lumea occidentală trebuia să treacă, în mod obligatoriu, prin Uniunea Arhitecților (ceeace, bine înțeles că Marcel nu făcuse). De unde necesitatea imperioasă de a convoca o adunare generală de blam, unde Marcel, rebel ca de obicei, s’a bucurat să le răspundă, făcându’i cu ou și cu oțet. Drept care a fost licențiat dela Institutul de Construcții, cum am văzut mai sus.

Tot atunci, Marcel a conceput un proiect de sistematizare și valorizare a Pieții Roșii din Moscova, care urma să fie decorată în diferite tonuri ale culorii a cărui nume o poartă.

* * *

 

După plecarea mea din România, în 1967, n’am mai avut contacte cu Marcel timp de câțiva ani, până când ne-am regăsit la Paris. Marcel plecase din România și, după un sejur de un an în Israel, ajunsese în Franța în 1971.

Să începi o carieră de arhitect în occident la mai bine de 60 ani este un challange aproape imposibil! Cu atât mai mult cu cât la această vârstă e greu să ai caracterul sumis pe care’l impun magnații acestei arte, care controlează piața contractelor.


Hotelul cu 10.000 camere” proiect-desen din 1964

 

După câteva încercări puțin reușite, Marcel a ales o soluție diferită pentru a obține ceva comenzi și a’și asigura existența: calea politică.

Înțelegând că puterea gaullistă, prin Jacques Chirac și prietenii lui aflați la conducerea primăriei din Paris, controlau obținerea comenzilor în oraș, Marcel s’a înscris în partidul R.P.R., ceeace i-a permis să supraviețuiască în aceste condiții dificile. Nu fără destule bătăi de cap, pentru că lucrările executate pentru administrație erau plătite cam cu doi ani întârziere, timp în care, pentru a supraviețui, trebuia să facă împrumuturi la bancă.

Cu toate acestea, Marcel găsea timpul necesar ca să creeze!

Așa se face că, începând dela vârsta de 80 ani, el s’a dedicat din ce în ce mai mult activității picturale, de cele mai multe ori plecând însă dela o temă arhitecturală. Rând pe rând, Marcel a atacat nenumărate teme și subiecte, pe care le schimba la fiecare doi sau trei ani. S’a ocupat de măști africane, de lumea pestriță a suburbiilor pariziene, de viziunea coloristică a imaginii personalităților politice sau artistice, de aspectele turistice ale Parisului și multe altele.

În 1989, pe când edificiul impunător „Arche de La Défense” era încă în construcție, Marcel își instala șevaletul pe esplanada din fața construcției și o picta… ca și cum ar fi fost terminată! Astfel turiștii japonezi puteau pleca din Paris cu o amintire din viitor. Această idee originală a facut subiectul unui articol publicat în ziarul „Le Figaro Défense”.

La 84 ani, Marcel și-a cumpărat primul computer și nu după multă vreme, lucra cu trei ordinatoare în rețea, ieea căutată fiind de a’și pune lucrările pe Internet pentru a le face cunoscute și, eventual, a le putea vinde. Tot în acest scop, Marcel s’a lansat în același timp în practica macrofotografiei, pentru a’și putea vulgariza machetele.

În 2002, Marcel lucra la realizarea unor machete care urmau să ilustreze un brevet legat de utilizarea foilor pliate de plastic pentru proiectarea unor construcții ușoare, demontabile, necesare în domeniile sportive și de distracție. Bine înțeles că, de-a lungul anilor, Marcel a depus nenumărate brevete în domeniul arhitecturii și a materialelor de construcție, dintre care unele n’au fost aplicate decât la zeci de ani după crearea lor.

În 2003, Marcel a fost invitat de către Centrul Pompidou să participe la o expoziție care amintea arhitectura experimentală a anilor 1950-2000. Cu această ocazie, a fost publicată o carte în care au fost reproduse și câteva din desenele lui din anii ’60.

În 2005, câteva din creațiile lui Marcel au fost expuse la Mori Art Muzeum din Japonia.

Proiectul de care se ocupa în 2005, era executarea unor machete în trei dimensiuni cu o bază de mai bine de 1 mp, reprezentând complexe arhitectonice de locuințe care, într’un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, ar putea fi construite în vulcanii din planeta Marte.

Acum câțiva ani, Marcel spunea: „Am 94 ani și mi-am propus să’mi continui activitatea până ce voi trece de o sută de ani”.


Marcel in atelier, la 94 ani

 

Numai că, pe 15 aprilie 2005, Marcel și-a părăsit domiciliul și n’a mai apărut acasă. Toate căutările s’au dovedit fără succes.

După vreo două săptămâni, ambasada Franței din Austria a informat familia că Marcel a fost găsit în gara din Viena, practic fără cunoștință și, după numai câteva zile, ne-a părăsit pentru paradisul arhitecților.

Probabil că nimeni nu va ști niciodată ce căuta Marcel, singur, la aproape o sută de ani, în gara dela Viena. Nenumărați sunt cei care cred însă că, simțind sosirea ultimilor ore din viață, cel care se prezenta deseori în public cu titlul „romanian architect”, voia să’și termine existența pe meleagurile unde văzuse lumina zilei.

* * *

 

În octombrie 2005, la bine cunoscuta casă de licitație Hôtel Drouot din Paris, erau dispersate în vânzare publică mai bine de 175 de obiecte (picturi, desene, machete, articole…) care aparținuseră atelierului „Martin Pinchis and associates”. Asistam cu inima strânsă la împrăștierea acestor mărturii ale unei vieți de artist și visător.

Însă plecând din sală, îmi spuneam că, fără îndoială, Marcel ar fi fost fericit să asiste la vânzarea aceasta. Nu numai că operele lui au apărut câteva luni pe Internet în perioada de pregătire a licitației, însă acum, prin intermediul celor care le-au cumpărat, ele își încep o nouă viață. Cu atât mai mult cu cât imaginile futuriste create de Marcel au trezit un ecou în inimile amatorilor de frumos. Era, în ultimă instanță, un mesaj de speranță. După cum spunea Jacques Rougerie, alt arhitect al spațiului cosmic: „Quand l’humanité n’aura plus d’utopies pendant un demi-siécle, je crois que ce sera l’asphixie!” [4]

Adrian Irvin Rozei, Paris, octombrie 2005

—–
Note:

[1]. Guillaume Gillet (1912-1987):arhitect șef la „Batiments civils et palais nationaux”, arhitect oficial a numeroase orașe din Franța și Liban, profesor la „Ecole des beaux-arts” din Paris
[2]. Richard J. Neutra (1892-1970):conceptor a nenumărate construcții în sudul Statelor Unite, caracteristice pentru stilul „californian”
[3]. FRAC: Fondation Régional pour l’Art Contemporain organizatorul expoziției Archilab 2003 cu subiectul „Arhitectura experimentală 1950-2000”
[4]. „Când omenirea nu va mai avea utopii timp de’o jumătate de veac, cred că va urma asfixierea!” Jacques Rougerie dezvoltă de ani de zile un proiect de construcție al unui centru submarin de antrenament al astronauților în vederea instalării unei baze permanente pe planeta Marte.