Somnul ielelor/Györfi-Deák György

Creation Category: 


 

Somnul ielelor

un articol de Györfi-Deák György

Liviu Radu - Waldemar
Tritonic, București, 2007

Era normal ca Liviu Radu, traducătorul lui Abraham Merritt, Gordon R. Dickson și Neil Gaiman, fan declarat al lui Terry Pratchett și Roger Zelazny, să scrie și un roman fantasy, după „Triptic”-ul de debut (1999), thrillerul „Spaime” (2004) și îndrăzneața ucronie „Opțiunea”, căreia nici acum, după patru ani de la apariție, nu mă pot hotărî să-i aplic eticheta de SF. E cu totul altceva decât s-a scris la noi și cândva va conta ca atare.





Waldemar” ar putea fi o replică, un răspuns la cererea crescândă din partea publicului hrănit de „uzina de vise” de la Hollywood cu desprinderi din ce în ce mai pronunțate de realitate, înfruntări eroice între forțele Răului (călare pe cai negri, balauri, olifanți sau în care de luptă trase de urși polari) și ale Binelui (mai slab dotate, dar tare în credință și foarte hotărâte să învingă): „Stăpânul Inelelor”, ciclul Narniei, Eragon, „Earthsea” în viziunea Hallmark, saga Harry Potter, iar acum, de Crăciun, „Busola de aur”, ecranizarea primului volum din trilogia lui Pullman, „Materiile întunecate”.

În genul SF, filonul credințelor populare a fost prospectat de I. C. Vissarion, Vladimir Colin, Bogdan Ficeac, Rodica Bretin, Constantin Cozmiuc ș.a. În fantasticul eroic, o primă tentativă de apropiere a lui Tolkien de lumea credințelor românești a fost făcută de Catinca Ralea în 1975, dar eforturile ei n-au fost apreciate nici de critică, nici de editori. Dat fiind contextul, inițiativa lui Liviu Radu e singulară și îndrăzneață.

Cartea surprinde în primul rând printr-o nelămurită clarvedere. Să notăm că ea a apărut în librării la sfârșitul toamnei, când n-am fi bănuit apariția multora dintre evenimentele pe care le voi pomeni în continuare. Acum, la început de An Nou, vedem cum conicul Zuna, muntele sfânt al Ielelor, cu „dimensiunile acelea exagerate, împreună cu risipa de strălucire și culoare”, pare o copie leită a bradului Millennium din buricul Bucureștilor, „cel mai înalt pom de Crăciun din Europa”. Lumea pricolicilor este luminată de un soare portocaliu, culoare atotprezentă pe acest teritoriu al fărădelegilor. Ca tacâmul să fie complet, pe Waldemar îl cheamă Ciorbă în acte. E un nume cu efect de bumerang, atribuit personajului principal cu mult înainte de scandalul caltaboșilor și damigenelor cu pălincă trimise miniștrilor agriculturii. Spre deosebire de sicofantul dâmbovițean, personajul principal din romanul lui Liviu Radu este fiul adult al unui celebru pilot erou. Omul, asemenea tuturor românilor rămași în țară, trăiește un puternic sentiment de frustrare, de care încearcă să scape mergând la munte. Aici e prins în hora Ielelor și dus pe Celălalt Tărâm.

Nu voi polemiza acum pe tema reprezentării Ielelor ca niște femei fără sex (sau cu sexul situat într-o altă dimensiune), lipsite până și de șansa unei partenogeneze mai exotice (ce barba lui Wilwur! ele se înmulțesc ca protozoarele, prin diviziune), câtă vreme în basmul popular e suficient să furi haina unei zâne și apoi poți să dispui după pofta inimii de ea, legătură perfect compatibilă genetic, din care rezultă feți-frumoși puși pe fapte mari. În fapt, tema dragostei dintre oamenii muritori și fecioarele elfe a fost magnific tratată de Tolkien, merită să fie încercate și alte abordări. În plus, scriitorul face o diferență clară între elfi și Iele, aflăm de la sfatul de taină unde demonii și pricolicii pun la cale cum să declanșeze ostilitățile.

În lumea paralelă, Waldemar devine sclavul fermecătoarelor Aloonya (una dintre Ielele deosebit de puternice) și frustarea de fiu trăitor în umbra tatălui se transformă de această dată într-o imposibilă împlinire în plan sexual. Există aici o trimitere explicită către basmul eminescian „Miron și frumoasa fără trup”. Insatisfacția erotică e bine ținută în frâu și direcționată în chip cavaleresc către faptele de arme din lupta împotriva diabolicilor inamici, fapt bine surprins pe excelenta copertă realizată de Alexandra Bardan, unde se vede un pumnal care are ca mâner un tors bărbătesc. Ielele, cu toate înzestrările lor superioare, trăiesc ca dacii dinainte de poposirea celților în Ardeal, într-un fel de epocă a bronzului. Ele se apără ca și călugării budiști, folosind bastoane - în cazul de față, metalice. Nu cunosc nici arcul, nici praștiile, cu atât mai puțin armele de foc. Cum nici o ființă din Celălalt Tărâm nu poate atinge fierul, un banal cuțit de vânătoare devine o armă de temut, un element din arsenalul magic în stare să provoace răni cumplite doar prin simpla atingere.

Regatul Ielelor, unde domnește un personaj desprins dintr-o baladă de Goethe, constituie un peisaj strident, o îngemănare de culori contrastante și de elemente baroce. Liviu Radu creează și vizualizează un mediu de o cromatică extremă, domolită doar de nisipurile terne de la granița cu primejdia, o mai veche obsesie a autorului, tratată inițial în cheie fantastică („Spre Ierusalim”, „Scrisori din fortul de la capătul imperiului”), reluată acum în registrul eroic. Ielele prezintă și ele trăsături contradictorii, uneori sunt infatuate și distante, alteori pălăvrăgesc ca niște precupețe în piață. Le place să-și tortureze prizonierii și o fac cu o satisfacție vădită. În ciuda aspectului semidivin, nu manifestă o grijă exagerată față de curățenia trupească, dorm printre cadavrele de pe câmpul de bătălie. De altfel, după ce Tolkien ne-a obișnuit cu imaginea elfilor de-a pururea străjeri, însăși ideea de somn al Ielelor devine surprinzătoare (de aici opțiunea pentru titlul de mai sus, pe care sperăm ca somnolența zețarilor să nu-l transforme din „Somnul inelelor” în „Domnul inelelor”).

După victoria împotriva invadatorilor, Waldemar împărtășește soarta lui Winston Churchill. După ce i se promite că ar putea deveni asemenea Ielelor, el se trezește singur, în lumea reală, abandonat în poiana de unde fusese răpit inițial. Există totuși o posibilitate de reîntoarcere și sperăm ca ea să fie exploatată într-un volum viitor. În mod sigur, toți cititorii vor cere o continuare, iar Liviu Radu posedă suficiente resurse creative ca să definitiveze o primă sagă eroică sută la sută românească.


 

sursa: Pro-Scris 2008