Scrisoare deschisă necititorilor mei - Daniel Corbu

Creation Category: 

Vouă, celor care nu mă citiți
pot să vă spun că nu-mi veți afla vreodată
cumplitele căi ale cunoașterii de sine
nu veți auzi serafimii din poemele mele
rugându-se pentru buna întocmire
a văzduhului
nici Preludiile pentru trompetă și patru pereți
unde ca pe coridoare pustii
am împărțit cuvintele și tăcerea ambițiile  întunericul
și unde dezrourat prin sălile de așteptare ale istoriei
am conversat cu bibliotecarul lui Dumnezeu
cu soarele negru al cernelii
în aceeași măreție a golului
pe care mereu și mereu urmează să-l umplem.

Vouă, celor care nu mă citiți
pot să vă spun că niciodată
nu vă va răsuna în urechi
acel sacadat tha-ka-ti-mu-nu-sipedi
al Păsării negre
thakatimunu sipedi prin livada cu vișini depărtându-se
printre zarurile și tomberoanele nopții
acel thakatimunu sipedi rostit de imperialul
corb alegoric
altădată vizitator de noapte al bunului Poe
cobe a veacurilor poticnite-n visare
Viața sau Moartea sau Înfățișarea Ruinii?

Voi, care nu veți citi vreodată
Manualul bunului singuratic
nu-mi veți cunoaște mărturisita cină de taină
unde mâncam din aceiași pesmeți ai poeților
blestemați
sau mi se umpleau rând pe rând castroane de fulgere
nu veți vedea gura mea sărutând
lame subțiri
și nu veți afla cum se poate muri
în mai multe trupuri deodată.

Vouă, celor care nu mă citiți
cu privirile afundate în sticla televizoarelor
cu gândul înlănțuit de mașini sofisticate
de înșelătoare glorie internetă și de alte abțibilduri sonore
venite din abundența realului
vă doresc fastul apolinic al mareelor
și să fiți mai bogați decât pomul de Crăciun
din casa săracului
și cu bucurii postmoderne să vă-mpodobiți pruncii
și femeile voastre.

Vouă, celor care nu veți cunoaște Plimbarea prin flăcări
cu poemele în care stăm atârnați de întrebările noastre
ca hainele-n cuiere
și unde ca în vechea și incomoda realitate
întotdeauna e salvat un Barnabas
și întotdeauna cineva își oferă palmele pentru cuie
vă doresc o viață liniștită
departe de lumea dezlănțuit metafizică
o viață petrecută în tihnă cu organele voastre
prin urmare un stomac hrănit științific
o pneumă înnobilată oricând de ozon
un ficat ușor și rinichi fără dializă.

Vouă, necititorilor, dar și foiletatorilor mei surâzânzi
cu adâncă mâhnire vă spun:
nu veți afla niciodată că fiecare din noi
are măcar un zeu îngropat
în spatele casei
și că semnele morților pun în ordine răsărituri
și de ce am trăit aproape un secol
spânzurați de mustățile lui Dali.
Nu veți avea viziunea zorilor începându-și
rugile sacrosante
nu veți vedea Caleașca de fulgere
ca o nălucă trecând prin mijlocul emoției
nici nu veți ști
cum jumătate din viață mi-a luat
organizarea pustiului
cum am stat ani și ani înconjurat de vorbe
precum înecatul de mare
și cum deseori cărțile pot fi mai tari decât moartea.

Iar dacă vreodată veți întâlni Poema sfârșitului
sau, vai vouă!, Documentele Haosului, ocoliți-le în mare grabă
ca pe feerice apocalipse, tzunamii, atentate sinistre la
                      liniștea recurentă.
Iar dacă vreodată printr-un regretabil hazard
vă vor cădea sub ochi Miezonopticele
înțesate de lumini și urme
din care ați putea afla cum în contabilitatea cerească
cineva ne numără pașii
și ați auzi mormanele de clipe prăbușite în sine
și ați urmări devenirea dialectică a celui ce-și chinuie umbra
și ați simți apropierea celui mirosind a trădare
(câți din neamul lui Cain chipul nu-i poartă?)
și cuvintele mele: – Răscumpără-mă, frate Iuda,
și pe câți arginți vei vrea
pe mine mie, la nesfârșit vinde-mă!
asemenea să fugiți
și cu nobil instinct și proletară mânie
steagul gri al indiferenței cu fală arborați-l!

Vouă, celor care nu mă citiți
cu nedisimulată tristețe vă spun:
nu veți cunoaște nicicând înălțarea din Clarviziunea obscură
nici drumurile celeste Spre Fericitul Nicăieri
unde chiar șiruind cuvintele pot să tac ore în șir vinovat
ca o fereastră înfiptă în ziduri
și nici Corabia, la care zi de zi am lucrat
ca la o mare construcție
căreia rând pe rând i-am probat prova, babordul
trirema    odgoanele     gălețile cu rouă
corabia care nu-i o corabie ca toate corăbiile
corabia de silabe    corabia umplută cu lacrimi
corabia pe care nu veți urca vreodată
și nu veți ști cât de măreț animal e poetul
sub foaia de cort a memoriei.

Vouă, celor care nu mă citiți,
vă doresc petreceri îndurătoare
și tot așa cum se învârt norii deasupra clopotelor în lucrare
să mișunați deasupra bucuriilor de Disnayland
neîmpovărați cu istoria din Drumul Damascului
(pe care – o scriam prin toamna lui 2005)
unde Saul din Tars a primit fulgerarea devenind un alt om
așa cum și eu, pe când mica și marea istorie își zornăie înfundat
ruginitele lanțuri
izbesc fără voie cu picioru-n țepușă devenind Celălalt.
Și mereu Celălalt cu fiecare poem Celălalt
până când poți deveni o mie de Ceilalți
care-au primit fulgerarea.
Iar pe voi, necititorii mei,
vă și văd murind rând pe rând
în paturile voastre scumpe
acoperite cu dantelate cearșafuri
în amorțire și fără de nimb
și fără de pecetea angoasei primordiale
despre care adesea în Manualul Bunului Singuratic
vorbeam.

Voi, cei care nu mă citiți
care de litera Evangheliei mele
nu vă veți atinge și nu veți apropia de sinapsele voastre
acele versete cu zornet pământesc
sărutate de cenușa atâtor trecute disperări
nu veți ști cum refuzam cu metodă biletul dus-întors
din jacheta conformistului
nu veți proba odată cu mine ritualul sălbatic
de îmblânzire a spaimei
și catharsisul și izbăvirea păcatului ce va să vină
apocalipsa de fiecare zi cerul orb agitându-se
pe când Dumnezeu e mort – spune Nietzsche
e doar obosit – spun eu – și câteodată amnezic.

Vouă, necititorilor mei,
ce străine vă vor rămâne Refugiile postmoderne
cu monologul îngerului căzut în visare
vorbind despre mireasma trecutelor glorii
trecătoare ca apa prin cada de baie
a frumoasei madone
sau de fidelitatea neofiților.
De aici ați fi aflat Poezia ce e?:
Poate ruga poate fântâna din tine
albastră cu patru izvoare
poate aripa asta străvezie urcând
în înalt
poate drumul cu vise pavat
spre Celălalt.

Voi, cei care nu mă citiți
nu-mi veți cunoaște prietenia cu Borges, Kavafis, Rilke, Pound,
sau Nichita Stănescu, Odysseas Elytis
cu care puneam dinamită sub podurile pe unde trecea
poezia leneșă
și nu veți ști nici motto-urile la poemele mele
care aș fi vrut să vă fie  nedoritul cadou de Crăciun:
„E o bigamie să iubești și să visezi”
spune Elytis. Și tot el: „O nimica toată mi-am dorit
și pedepsit am fost cu prea multul”
„Eu sunt Singurătatea devenită om”, zice Nietsche
iar bunul taumaturg Rainer Maria Rilke continuă:
„O, spune-mi, poete, ce faci. – Preamăresc.
Dar ce-i muritor și monstruos
cum înduri, cum primești? – Preamăresc.
Dar pe cel fără nume, pe cel anonim,
cum îl invoci tu oare, poete? – Preamăresc.
De unde îți iei dreptul de a fi adevărat
în orice veșmînt, sub orice mască? – Preamăresc.
Și cum de te cunoaște tăcerea și furia,
steaua și furtuna? – Pentru că preamăresc.”
Astfel „și eu voi semăna cu voi, de-acum nici eu
nu mai găsesc întoarceri” (Esenin)

Vouă, celor care nu mă citiți
purtând nevinovate bandaje în îndoiturile inimii
deveniți celebri în acest poem despre o singurătate
a singurătății
cu aleasă compătimire vă spun:
aș fi putut să vă fac a iubi pasărea murind în mijlocul cântecului
și citind Lapidariile sau despre sângerarea păsării în zbor
să înțelegeți că arta
este minciuna spusă zilnic în fața morții
și că cel mai lung e drumul spre noi înșine.
Iar dacă vreodată mă veți căuta
pentru cronica unui interviu anunțat (poate acela de martor
la moartea primului zeu!) mă veți găsi pe străzile mele
sau dacă din politețe sau din binecuvântate pricini
scrisul meu vă va ademeni
mă veți găsi pe-aceleași
străzi ce dau buzna în viața mea tremurîndă
străzi fumurii  străzi cu cîini slăbănogi și
speriate fantome
străzi cu îndrăgostiți și pătimașe săruturi
străzi ce înghit străzi: bulevardul Carol I
înghite strada Eminescu,
strada Gane înghite strada Pogor
strada Bălcescu înghite strada Grigore Vieru
strada Cimitirului strada Libertății...
Străzi ce înghit visele trecătorilor
străzi pentru cei fără casă și făr’ de coltuc
friguroasele străzi ale săracilor
străzi așezate-n creierul ologilor lumii
inefabile străzi ale memoriei
străzi ale celor care-și scandează singurătatea
străzi care duc în ceruri
străzi care duc în pămînt
străzi inerte și întrebătoare
străzi cîntate de poeții romantici melancolice străzi
străzi de pierdut coroana de spaimă
străzi pentru cei fără de zbor
străzi adormite   străzi revoltate de orbitoarea
lumină a zorilor.
Atîtea zile și nopți în care
mă dor străzile de mers.

Iar voi, necititorii mei,
dacă într-adevăr din cuvântate și binecuvântate pricini
ceea ce-am scris vă va ademeni
solicitându-vă sistemul nervos vegetativ, simpatic
                                                                      și parasimpatic
luând totul ca o probă a probei de probă
mă veți găsi la locul știut
printre fotonii și frumusonii tăcutei tristeți
tot mai fărâmițat de absențe
potrivindu-mi monadele tăcerii.

Și dacă găsindu-mă
mă veți întreba de viață de moarte
de înger sau demon
și mă veți întreba de cărțile prin care se plimbă
aceleași bodegi aceeași bărbați ce nu obosesc
niciodată
sau despre cel înveșmântat în carcasa de pământ dospit
sau despre același gust al lepădării
de sine din gură
și dacă găsindu-mă
mă veți ademeni cu vorbe goale și fericiri amânate
așa cum am și scris
cu altă Deșertăciune voi răspunde Deșertăciunii.

Daniel Corbu
noiembrie, 2011