Creation Category:
Samsara – naştere, moarte şi renaştere
Regia: Ron Fricke; Producător: Mark Magidson
Mai ştim să privim un apus de soare, un copac îndoit de vânt, cerul înstelat deasupra noastră? Ne mai putem bucura de armonia, diversitatea, frumuseţea şi subtilitatea naturii? Suntem conştienţi de preţul civilizaţiei şi de impactul erei tehnologice şi competitive asupra minţii şi sufletului? Avem răbdarea şi liniştea să medităm, să ne cunoaştem pe noi înşine, şi avem curiozitatea de a-i cunoaşte pe alţii? Ne pasă? Cât ştim despre discrepanţele lumii în care trăim, despre zonele aflate în pericol sau răvăşite de dezastre? Încotro mergem? De unde venim şi spre ce ne îndreptăm?... Şi întrebările ar putea continua după vizionarea acestui film fără cuvinte dar care îţi vorbeşte mult timp după ce ai părăsit sala. Îţi vorbeşte despre miracolul vieţii, despre dispariţie şi renaştere, despre ciclul existenţei, animism şi impermanenţă, despre lumină, întuneric şi flacăra reaprinsă din cenuşă. Samsara, cuvânt de origine sanscrită, exprimă roata vieţii în permanentă mişcare, transformarea şi devenirea, iar filmul cu acest titlul reflectă toate acestea la o scară estetică de excepţie.
Am aşteptat cu mare curiozitate proiecţia filmului în New York, la aproape un an de la premiera absolută care a avut loc la Festivalul de film de la Toronto, în toamna lui 2011, fiind o mare admiratoare a altor două producţii reieşite din colaborarea dintre regizorul Ron Fricke şi producătorul Mark Magidson, documentarele non-verbale de artă care explorau interconectarea, sensul timpului şi transcendenţa: Chronos (1985), câştigătorul Marelui Premiu la primul Festival Internaţional Omnimax de la Paris (1987), şi Baraka (1992), răsplătit la multe festivaluri de film, inclusiv cu Premiul internaţioanl al criticii (FIPRESCI) pentru cea mai bună peliculă la Festivalul Mondial al Filmului de la Montreal şi nominalizat de A.C.E. pentru cel mai bun montaj documentar.
Există un rost al întâmplării şi un sens al coincidenţelor, o chimie a întâlnirilor dintre artişti care au pasiuni şi viziuni comune şi care se stimulează reciproc în realizarea unui proiect. Cum este şi întâlnirea dintre regizorul şi operatorul Ron Fricke şi producătorul Mark Magidson, amândoi posedaţi de pasiunea pentru documentarul de artă, pentru insolit şi diversitate, pentru forţa de impresionare a imaginii de excepţie, a expresiei naturii şi manifestărilor umane, în căutarea esenţei existenţei şi sensului devenirii.
În peisajul producţiilor independente de film, Mark Magidson a avut curajul de a opta pentru pelicule epice de mare complexitate şi inovaţie. Formaţia sa tehnică este dublată de cultură şi o natură artistică sensibilă, el însuşi fiind inovator, designer industrial, fotograf, muzician, un renascentist care se implică la toate nivele într-o producţie cinematografică, de la scenariu la montaj, de la alegerea muzicii la management, de la concept la detalii tehnice. În peste 20 de ani, Mark Magidson şi-a dus echipele de filmare în peste 50 de ţări în căutare de imagini unice si semnificative care să ilustreze la cea mai mare cotă viziunea realizatorilor despre lume şi să transmită ideile cu maximă emoţie.
La premiera avută în august la Walter Read Theater din cadrul Lincoln Center, după vizionare, cei doi protagonişti au avut o întâlnire cu publicul în care au vorbit despre alegerea locaţiilor şi dificultăţile de a obţine permisiunea de a filma în zone greu accesibile ori restrictive, despre provocări şi situaţii particulare ivite în cele 25 de ţări pe 5 continente unde au avut loc filmările timp de 5 ani, despre originalitatea scenariului, „o meditaţie ghidată despre naştere, moarte şi renaştere”, cum îl numea Ron Fricke, despre opţiunea de a filma în 70mm (PANAVISION Super70), ori despre selecţia muzicii, şi ea o formă de meditaţie zen ori transcendentală, compusă special pentru imagini de Michael Stearns, Lisa Gerrard şi Marcello De Francisci. „Îmi place că filmul vorbeşte limbi individuale într-un mod universal, doar prin imagine şi muzică, fără să fie nevoie de traducere...Cred că la un anumit nivel vrem să simţim o legătură puternică între noi şi să împărtăşim experienţa vieţii dincolo de aceste bariere”, spunea Mark Magidson.
Dincolo de triumful vizual şi de performanţa fotografică a imaginii, Samsara are multe nivele artistice şi oferă câte ceva pentru orice tip de spectator. Şi fiecare spectator este liber să înţeleagă ce vrea, ce simte, în afara oricărui mesaj explicit, de orice natură. Puterea de impresionare este maximă, iar imaginea şi muzica sunt un spectacol fabulos per se. Ar putea fi privit ca un travellogue: poţi face înconjurul lumii călătorind prin imagini de o frumuseţe dramatică în cele mai puternice spaţii şi culturi. Jocul de lumini şi umbre, între răsărit şi apus, între noapte şi zi, între naştere şi moarte, însoţeşte această călătorie deopotrivă spirituală şi carnală, cu bună pricepere a contrapunerii, cu bună măsură, echilibru şi armonie. Este şi un film de artă, şi o cronică senzorială a timpului în care trăim, şi o sinteză a diversităţii lumii cu ale ei contradicţii, diferenţe şi fracturi de civilizaţie.
Cronicarul A. O. Scott îl consideră un film „grandios şi vibrant”, în cronica elogioasă făcută în New York Times, „o invitaţie să priveşti cu atenţie lasând în suspensie interpretările”, iar Katie Walsh scria simplu în The Playlist: „ Uluitor. Diferit de orice veţi vedea vreodată. Copleşitor la nivel vizual. Cu adevărat o experienţă cinematografică specială.”
De la liniştea unei mânăstiri din Tibet, ori de la dansul delicatelor dansatoare din Bali, eşti aruncat în New Orleansul devastat de uraganul Katrina, ori în gropile de gunoi de la periferia metropolelor sud-americane bântuite de sărăcie. Din câmpurile verzi presărate cu temple din Bagan, Myanmar, ajungi în cascadele maiestuoase Epupa din Angola, pe vârful munteleui St. Michel la ora mareei în flux, ori în Canionul Arcurilor din Utah unde lumina se scurge la apus peste stânci de un roşu incendiar care treptat devin cenuşii pe măsura ce întunericul acoperă lumina, ca într-o „panoramă poetică”, cum a fost definit filmul de către Elliot Kotek, (Beyond Cinema).
Nu doar minunile naturale sunt prezente în acest film, ci şi tradiţii, obiceiuri, specificităţi culturale din zone diverse ale globului. Imagini cu ritualuri de botez în Brazilia şi de înmormântare în ţări din Africa (unde morţii sunt aşezaţi în sicrie confecţionate în formă de arme), evrei hasidici rugându-se la marele Zid din Ierusalim, pelerini musulmani înconjurând Kaaba din Mecca (o filmare panoramică unică!), sunt intercalate cu aspecte mai puţin ştiute, ca adunările uriaşe de deţinuţi în Filipine care exersează într-un tablou de o coerenţă incredibilă a mişcărilor, ori cu demonstraţia disciplinei şi forţei de concentrare a grupurilor de studenţi în arte marţiale, ori cu dansatoarele Zeiţei cu 1000 de mâini în Beijing.
Realizatorii merg şi pe alte căi ale naşterii, distrugerii şi renaşterii inspirate de samsara, în locuri fierbinţi ale globului, unele extravagante în arhitectură ca Dubai ori spectaculoase ca Tokio, altele măcinate de violenţă în Africa; eşti purtat în fabrici de arme şi la parade militare mărşăluind robotic, dar şi în familii de americani conservatori care îşi etalează cu mândrie colecţia de puşti; pătrunzi în industria producătorilor şi traficanţilor de sex în Thailanda, în interiorul structurilor inginereşti din Japonia sau Los Angeles, sau în mecanismului industrial şi manufacturier ori în abatoarele din China...şi peste toate îngheaţă lacrima unei gheişe îmbătrânită la doar 25 de ani! Filmul impresionează, are forţa şi să înduioşeze, şi să îngrozească, să trezească deopotrivă împăcare şi revoltă.
Pe cât suntem de competitivi, pe atât suntem de standardizaţi în această eră digitală, sugerează alăturarea a doi fraţi japonezi, unul dintre ei doar un android cu reflexe umane. Dar probabil cea mai neaşteptată scenă a filmului este cea creată de Olivier De Sagazan. Un funcţionar oarecare, în costum şi cravată, aşezat la biroul lui cu faţă aparent calmă, îşi iese deodată din minţi. O altă faţă, sălbatecă şi necontrolată, violentă şi disperată iese la lumină. Partea întunecată? Preţul standardizării sau umanitatea în pericol de dezumanizare? Alienarea? De aici filmul ar fi putut-o lua în orice direcţie...
Remarcabile în acest film sunt portretele, stop cadruri intenţionate, in care privirile aparent împietrite transmit ceva. Ce? Spectatorul e lăsat din nou să aleagă ceea ce-i convine sau i se potriveşte. Cei doi protagonişti mi-au mărturisit în interviul pe care l-am avut cu ei în seara premierei, că cei filmaţi erau rugaţi să nu clipească. De pacă clipitul ar fi o cortină care ne-ar putea ascunde ceva. Poate esenţialul. Expresia multor chipuri oprite în timp par să iasă din ecran şi să se ia după tine. Un sentiment puternic şi nelinişlitor.
Cum aş sintetiza lecţia şi sentimentul oarecum melancolic cu care am plecat din sală după vizionare? Suntem copiii aleşi ai pământului, acest loc minunat, cu toate ale lui, dar unde toate sunt trecătoare. Sper ca filmul să fie distribuit şi în România. Ca să folosesc un clişeu, după atâtea lucruri neconveţionale descrise prin Samasara, it's a must see.